Capitolul II. Abdicarea regelui.

— Ducele de Montpensier.         — Cuvântul reginei.         — Plecarea familiei regale.         — Generalul Bedeau.         — Ducesa de Montpensier e uitata.         — Doamna de Dolomieu.         — Doamna de Montjoie.         — Familia regala la Dreux.         — Despărţirea.         — Fuga regelui şi a reginei.         — Pregătiri de plecare.         — Demersul lui Lapointe.         — Plecarea la Tours.         — Sufragiul universal.         — Reântoarcerea la Paris.         — Vesti din Anglia.         — Moartea regelui.         — Moartea reginei Belgiei.

Am cules din toate părţile amănunte în legătură cu plecarea regelui, în toiul acelor spaime, numai regina îşi păstrase sângele rece şi demnitatea. Regele, la rugămintea ei, se urcase pe cal. Dar văzând coloanele populaţiei conduse de către gărzile naţionale, reintrase în casa strigând ca totul era pierdut. Ducele de Montpensier se agăţase de braţul lui, spunându-i:

— Abdicaţi, sire, abdicaţi! Nu aveţi alt mijloc de a va salva familia! Altfel vom fi cu toţii masacraţi!

Atunci regina înaintase, afirmând ca acesta nu era un motiv să-l determine pe rege sa abdice. Ducele de Montpensier îşi continua rugăminţile, apoi puse pe masa o foaie de hârtie şi-l aşeza aproape cu forţa pe rege, pe scaun. După ce-şi scoase mănuşile, i le smulse şi pe ale regelui, strigându-i:

— Scrieţi, scrieţi, sire, nu mai avem nici o clipa de pierdut!

Demisia odată scrisa şi semnata, ducele o lua în graba şi i-o întinse, peste capul regelui, lui Emile de Girardin1 care o duse unde trebuia.

Cabinetul regal era plin de lume; intrai în el ca într-o piaţă publica, în timp ce regele scria, regina îi spuse calma ducesei de Orleans:

— Bucură-te, Helene, ne-ai venit, în sfârşit, de hac…

— Vai, mama, ce vorbe crude! Striga ducesa apucându-i mâinile.

Regina nu şi le retrase, după cum nu-şi retrase nici vorbele pe care le rostise. Mai târziu, a negat ca ar fi rostit asemenea fraza. Dar doua persoane, demne de încredere, m-au asigurat ca au auzit-o cu urechile lor. Ducesa de Orleans, pierduta, striga întruna:

— Ai Joinville care nu e aici!

Regele intra în odaia lui pentru a-şi scoate uniforma. Regina intra şi ea în odaia ei pentru a-i da unele porunci lui Lapointe, valetul şi slujitorul ei de încredere. Nu mai stiu cum a decurs despărţirea familiei regale. Regele, regina, ducesa de Nemours şi copiii ei, prinţesa Clementine şi ai sai, ducele de

1 Emile de Girardin (1806 – 1881), agent de schimb, apoi inspector al Artelor Frumoase, între 1829 şi 1835, a creat câteva jurnale, în 1836 a fondat La Presse, jurnal politic care a revoluţionat ziaristica de până atunci. Deputat, s-a raliat, în 1848, Republicii, apoi Imperiului. A combătut guvernul generalului Mac-Mahon în Le Petit Journal.

L l Montpensier ieşiră prin gradina şi se înghesuiră cu toţii în doua trasuri mici ce fuseseră aduse în Piaţa Ludovic al XV-lea. Doamna de Dolomieu îi însoţea. Porniră spre Saint-Cloud, unde nu rămaseră decât atât cât înhămară slujitorii caii la o berlina mare, fara nici un fel de blazoane sau de însemne pe ea, apoi porniră spre Mantes. Doamna de Dolomieu ramase la Saint-Cloud. Ducele de Montpensier era atât de grăbit sa plece, încât nu le lasa alor sai nici o clipa de răgaz.

Venind de la Saint-Cloud la Paris, doamna de Dolomieu mi-a istorisit în amănunt aceasta plecare. Ducesa de Orleans se reîntoarse în apartamentele sale, lângă copiii ei. Nu stiu nimic în legătură cu felul cum a izbutit sa iasă din Palat şi sa plece. Aţiu numai ca generalul Bedeau – căruia i se încredinţase sarcina de a păzi podul Ludovic al XVI-lea -dupa ce o lăsa pe ducesa sa treacă, avu grija sa nu se opună nici marşului norodului răsculat care, năvălind în sala deputaţilor, îi sili pe aceştia sa se retragă, într-adevăr, cu câteva minute mai înainte, acelaşi general îngăduise câtorva răzvrătiţi sa sugrume gărzile municipale, fara sa schiţeze nici cel mai mic gest pentru a le salva. N-am înţeles niciodată de ce partidul orleanist a făcut un corifeu din acest general.

Plin de tristeţe, mareşalul Bugeaud părăsi Palatul Tuileries, în mare ţinută, calare pe un cal superb, străbătând la pas mulţimea răsculată care se dădea liniştită, la o parte, din fata lui. Apoi mulţimea invada Palatul, în afara de apartamentul ducesei de Orleans în care nimeni nu cuteza sa intre, în învălmăşeala aceea, ducesa de Montpensier fu uitata. Domnul de Lasteyrie, care o întâlni rătăcind prin Palat, îi dădu braţul şi o conduse acasă la sotia lui, în strada Ville-l'Eveque.

Conform obiceiului meu de a ma opri asupra unor amănunte de care sunt sigura, as vrea sa amintesc aici ceva ce mi-a povestit doamna de Dolomieu. Ieşind de la slujba joi dimineaţa, ea i-a spus surorii sale, doamna de Montjoie:

— Mi se pare ca lucrurile iau o întorsătură urâta. Am, în secreterul meu, trei hârtii a câte o mie de franci. Am sa le cos în căptuşeala rochiei.

Doamna de Montjoie înalta din umeri. La masa, doamna de Dolomieu îi făcu un semn surorii sale, prin care îi dădea de înţeles ca ascunsese banii în căptuşeală. Aceasta îi spuse despre ce era vorba vecinei sale, doamna de Nemours. Secretul făcu imediat înconjurul mesei. Când se ridicară de pe scaune, toţi începură a comenta: „Vai, săraca Zoe… Zău ca e de compătimit… Cât poate fi de meschina…” etc., etc. ai totuşi, când am revăzut-o, mi-am dat seama cât fusese de prevăzătoare; cei trei mii de franci rămăseseră singura ei avere fiindcă apartamentul îi fusese prădat de tot ce avea în el.

Nu stiu cu ce ocazie şi în ce momnet a izbucnit la castel panica ce a dus la fuga regelui.

Tot ce stiu e ca berlina care părăsise palatul Saint-Cloud, în loc s-o apuce pe drumul spre Normandia, se îndrepta spre Dreux. Regele şi ai sai voiau sa mai îngenuncheze o data lângă mormântul unde-şi dormeau somnul de veci cei dragi lor, şi sa îngăduie slugilor să-i ajungă din urma cu bagajele. Dar rapoartele, care soseau unul după altul, şi ordinele adresate subprefec-tilor, nu le îngăduiră sa mai întârzie la Dreux. Sosind la prefectura din Evreux înainte de a se lumina de ziua, familia regala îşi dădu seama ca trebuia sa se despartă. Regele şi regina străbătură oraşul în trăsură prefectului, renunţând sa se mai duca la Eu. Prefectul îi găzdui în casa unui burghez înstărit care ştia să-şi tina gura. Acesta îi duse, încet dar sigur, cu nişte cai de povara, până pe coasta. Domnul de Perthuis, ofiţer de ordonanţă al regelui, îşi ajunsese din urma stăpânul, la Dreux. Fiul sau, ofiţer de marina, se afla la le Havre. Conveniră ca un pachebot englez care urma sa plece din le Havre sa se oprească în plina mare şi regele să-l ajungă din urma cu o barca adusa dintr-unul din porturile cele mai apropiate. Dar rafalele mult prea puternice ale vântului dădură peste cap acest proiect. Regele petrecu trei zile pe coasta, între Honfleur şi Trouville, neputând găsi nici un pescar care sa aibă curajul sa plece pe mare. Regina se ascunsese la Honfleur, în casa domnului de Perthuis. Până la urma, doi burghezi din Trouville izbutiră -cu mult devotament şi inteligenta – sa duca perechea regala, cu un vapor cu aburi, din Honfleur la Le Havre. Tânărul de ime (^iat cunosC Perthuis1 împreuna cu câţiva marinari î' Vaporul englez era gata de plecare. Se îr persoanele care îi însoţiseră răsuflară usurT^„ îndepărtează fara a fi fost recunoscuţi de amănunte despre odiseea celorlalţi membri ai' nici despre miniştri. Aţiu însa ca au scăpat n-au avut de a face cu funcţionari din cale nfL '„^ lll”uv/. ° oxi -' r> – ^aic-aiara de zeloşi.

Situaţia persoanelor ramase m Paris nu era deloc de invidiat Dar curajul şi elocinţa lui Lamartine2 îndepărtaseră – pentru o zi – pericolul unei răzbunări sângeroase. A doua zi, Lamartine se răzgândi, şi atât el cât şi Ledru-Rollin, 3 Loui's Blanc4 şi Plocon5 apărură la Primărie cu nişte pene mari, roşii la pălărie. Domnii Arago, Gamier-Pages6, Marie7 şi Marrast8 îi determinară sa şi le scoată. Aceste disensiuni dintre ei nu erau de natura sa ne facă sa ne simţim în siguranţă. Printre persoanele pe care le vedeam zilnic, ba uneori chiar de mai multe ori pe zi, domnul de Mole era cel mai curajos, iar domnul de Barrante, cel mai abătut. Continuam sa fiu îngrijorata din pricina cancelarului, care daca ar fi fost prins ar fi fost judecat şi condamnat. Sigur ca Justiţia era imparţiala,

1 Edmond de Perthuis, cel de al doilea fiu al colonelului de ordonanţă al regelui; era aspirant şi comanda cuierul de stat „Le Rodeur” din le Havre.

2 Alphonse-Marie, Lotiis Prat de Lamartine (1780 – 1869), membru al Academici franceze, deputat, membru în guvernul provizoriu şi ministru de externe.

3 Alexandrc'-Auguste Ledni-Roilin (1807 – 1874), avocat, deputat, membru în guvernul provizoriu, ministru de interne. Compromis în 1857 într-un complot, a fost condamnat la deportare. Amnistiat în 1870, a ajuns deputat.

4 Jean-Joseph-Cliarles-Louis Blanc (1811-l882), jurnalist; A publicat Istoria celor zece ani, 1830- 1840. Membru al guvernului provizoriu. După evenimentele din 15 mai 1848, s-a retras la Londra, în timpul acestui exil a publicat lucrarea Istoria revoluţiei franceze. Reîntors în Franţa, în 1870, a ajuns deputat.

5Ferdinandplocon (1800- 1866); jurnalist republican. Secretar, apoi membru al guvernului provizoriu din 1848. Ministru al agriculturi şi comerţului.

6 Louis-Antoine Pages zis Garnier-Pages (1803 – 1878), deputat, membru al guvernului provizoriu din 1848, primarul Parisului, apoi ministru de finanţe.

7 Pierre-Thomas-Alexandre-Amable Marie de Saint-Georges zis Mane (1795 – 1870), avocat, deputat, membru al guvernului provizoriu, apoi ministru al lucrărilor publice şi al justiţiei.

8 Armând Marrast (1801 – 1852), profesor, preceptor particular, jurnalist apoi directorul Naţionalului. Membru în guvernul provizoriu din 1848, primar al Parisului, ministru de finanţe si, în sfârşit, preşedintele Adunării Constituante.

Dar parca puteai sa ştii ce resentimente nutreau unii fata de cei vinovaţi sau nevinovaţi, sau puteai ghici cum aveau de gând sa şi le manifeste? Desi nu cutezam sa ne scriem, totuşi comunicam unii cu alţii. Atiam ca domnul Pasquier, care se oprise la Tours, nu fusese până atunci molestat; dar rămăsese singur, într-un han, caci fiul sau fusese obligat sa se înapoieze lângă sotia sa. Am izbutit sa obţin, prin marchizul Brignole, ambasador în Sardinia, un paşaport în calitate de văduvă a unui general piemontez şi sa plec la Torino cu toate slugile mele1. Am cumpărat, cu bani grei, paşaportul unui bătrân spaniol ale cărui semnalmente puteau, la o adică, sa semene cu cele ale cancelarului. Am închiriat o trăsură de călătorie, comoda, fara blazoane şi însemne. Am încercat sa pun oarecare ordine în afacerile mele. Toate aceste treburi mi-au răpit câteva zile.

Într-o dimineaţă, 1-am văzut intrând în odaia mea pe Lapointe, valetul reginei. Voia cu orice preţ s-o ajungă din urma şi venise să-mi încredinţeze doua sipete pline cu bijuterii pe care izbutise sa le salveze din Palatul Tuileries, şi pe care el n-avea curajul sa le care cu sine. Nu 1-am putut refuza, aşa ca le-am primit. Am avut norocul sa le pot încredinţa amba-sadoarei Austriei, contesa Appony; ea urma sa plece peste câteva zile în Anglia, aşa ca şi-a asumat sarcina sa le duca reginei. Lapointe îmi povesti ca, în scurta discuţie pe care o avusese cu stăpâna sa, ea îi recomandase sa arda unele hârtii, sa se închidă în odaia ei şi sa aştepte ordinele ducesei de Orleans, înainte de a veni după ea, la Eu. Dar cum Palatul fusese invadat de mulţime, el nu-i mai putuse urma instrucţiunile. Izbutise totuşi sa arda hârtiile compromiţătoare şi sa salveze cele doua sipete cu bijuterii pe care mi le adusese.

Afacerile mele odată puse la punct, am plecat în 14 martie la Tours. Nimic nu ma mai reţinea în Franţa. M-am dus

1 E vorba de paşaportul eliberat contesei de Boignc, văduva unui supus sard, însoţită de doi servitori şi de o camerista, îndrcptându-sc spre Statele sarde; paşaportul a fost eliberat prin intermediul lui Antoinc Brignole Sale, marchiz de Groppoli, ambasador la Paris, în ziua de 6 martie 1848, şi a fost vizat de Ministerul Afacerilor Externe în 7 martie 1848, iar de prefectura politiei, în 8 martie 1848 (n. ed.fr.).

Să-l întâlnesc pe cancelar şi să-i consacru restul vieţii mele, iar daca ar fi fost nevoie, să-l însoţesc şi în exil. L-am găsit pe domnul Pasquier mai înfloritor ca niciodată, sănătos şi la trup şi la minte, privindu-şi cu multa seriozitate situaţia în care se afla, dar fara a o exagera nici pe a lui, nici pe a altora. Nu se ascundea, dar nici nu se arata prea des. Comisarul guvernului provizoriu, un oarecare Marchais, care fusese el însuşi compromis în procesul Quenisset şi judecat la Luxembourg, venise să-i facă o vizita la han, împreuna cu autorităţile revoluţionare ale târgului, şi să-şi ofere serviciile.

Adevărul e ca la Tours populaţia era putina şi pasnica, aşa ca prefectul nu trebuia sa depună nici o strădanie ca sa menţină ordinea. Aşadar, am hotărât sa rămânem o vreme acolo. Mai târziu, am ezitat între Pau – care avea un climat foarte plăcut şi se învecina cu Spania – şi Jersey, care prezenta mai multa siguranţă. Nu ma gândeam la Anglia desi aveam acolo o mulţime de rude şi prieteni, fiindcă eram convinsa ca domnul Pasquier n-ar putea trai într-o tara unde nu se vorbea franceza. Deocamdată, zilele şi săptămânile treceau fara ca liniştea sa ne fie tulburata; am închiriat o casa mare, situata într-o gradina şi mai mare, care dădea direct în câmp, casa unde ne-am stabilit amândoi, foarte comod. Am petrecut astfel opt luni în Tours, evitând tentativa din 15 mai1, şi zilele şi mai cumplite din iunie2 când locuitorii din Paris au fost nouăzeci şi şase de ceasuri şi actori şi spectatori în cea mai sângeroasa

1 Adunarea Constituanta s-a adunat în 4 mai şi a proclamat din nou republica, în 6 august, guvernul provizoriu a renunţat la atribuţiile sale. În 10, Adunarea a numit o comisie alcătuită din cinci membri: Arago, Garnicr-Pagcs. Marie, Lamartinc, Lcdru-Rollin. În 15, Adunarea a fost invadata de populaţia venita sa aducă o petiţie în favoarea Poloniei. Garda naţională a restabilit ordinea. Barbcs, Blanqui ctc. au fost arestaţi. Generalul Cavaignac a fost numit ministru de război (n. ecl.fr.).

2 Atelierele naţionale, create în 26 februarie, fiind desfiinţate în 23 iunie, o insurecţie formidabila a urmat acestei masuri, şi luptele de pe străzile Parisului au durat până în 26 iunie. Adunarea a declarat starea de asediu, a chemat în ajutor gărzile naţionale şi a încredinţat generalului Cavaignac potolirea răzmeritei. Monseniorul Affrc, arhiepiscop al Parisului, a fost rănit mortal în foburgul Saint-Antoinc, vrând sa intervină între cei care se băteau. Generalul Brea a fost asasinat. Insurecţia odată învinsa, a urmat o scrie de represalii dintre cele mai crude împotriva insurgenţilor, a cluburilor şi a societăţilor secrete, împotriva jurnalelor, ordonate de către generalul Cavaignac, numit, în 28 iunie, seful puterii executive (n. ed. fr.).

Lupta data într-un oraş. Sigur ca am trăit şi noi spaima acelor zile, dar în nici un caz cu intensitatea celor din Paris. Am văzut, practicându-se pentru prima oara, sufragiul universal1; toată lumea se aştepta la dificultăţi materiale aproape insurmontabile; n-a existat niciuna. Locuitorii din parohiile Parisului şi din satele învecinate s-au prezentat într-un anumit procent, în frunte cu primarul şi cu preotul. Pe măsură ce se apropiau de prefectura, agenţi tocmiţi special în acest scop, le împărţeau o mulţime de buletine cu numele candidaţilor, pe care le vârau apoi în urne. După votare, fiecare se întorcea acasă, fara sa mai caste gura pe strada sau sa umple crâşmele, cât se poate de mulţumit de ceea ce făcuse. Deocamdată, cuvântul „Republica” speria lumea. Am observat acest lucru în timpul celor câteva zile petrecute la Paris. Alegerile şi victoria repurtata în capitala îngăduiau tuturora mult mai multa siguranţă. Am petrecut iarna la Tours, înconjuraţi de grija şi de atenţia tuturor celor care ne cunoşteau. Cancelarul ofta întruna după Parisul lui unde abia aştepta sa se întoarcă. A îndrăznit chiar sa ma roage să-l las sa petreacă o luna în capitala, după care şi-a dat cuvântul ca se va înapoia la Tours. Dar eu n-am fost de acord. La începutul lui noiembrie ne-am dus totuşi la Paris; el s-a instalat în casa pe care o avea pe strada Regala. Porunci slujitorilor să-i aranjeze biblioteca scapată de hoţi. Eu m-am reîntors în casa mea din strada Anjou. Când m-am aflat în căminul meu confortabil, pe care nu mai trăgeam nădejde să-l revăd când îl părăsisem în ziua aceea de 14 martie, am simţit o satisfacţie fara margini.

Din păcate însa, am primit unele vesti dureroase din Anglia. Castelul de Claremont ajunsese de nelocuit după moartea prinţesei Charlotte de Galles. Rezervoarele, căptuşite cu plumb şi prost întreţinute, făcuseră ca apa de băut sa devina primejdioasa. Rezultatele nu s-au văzut imediat. Regina, doamna de Montjoie şi doamna de Dolomieu, obişnuite sa nu bea decât apa, au fost primele care au început a se simţi rau. Le-a urmat printul de Joinville. Li s-a recomandat sa schimbe

1 Alegerile pentru Adunarea Constituanta au avut loc în aprilie 1848. 768 aerul. Bolnavele au fost imediat transportate la Richmond. Doamnele de Montjoie şi de Dolomieu, care nu aveau odăi confortabile, preferară sa se reîntoarcă la Claremont, unde muriră una după alta, la fel ca şi domnul Vatout', precum şi un mare număr de slugi. Toată lumea de la Claremont era mai mult sau mai putin bolnava. Până la urma, descoperiră sursa raului. Prinţesele tinere şi copiii lor scăpaseră, datorita faptului ca aveau obiceiul sa bea mult lapte care devenise un fel de contra-otrava. Regele şi ducele de Nemours, bând mai mult bere decât apa, se părea ca scăpaseră şi ei. La Claremont, începură imediat lucrările de repurificare a apei; dar familia regala a continuat sa considere reşedinţa de la Claremont nesănătoasă şi trista. Starea reginei şi a printului de Joinville nu se mai agrava, dar ramase foarte precara. Cum şi unul şi celalalt fuseseră cruţaţi la vreme de otrava din apa, cu timpul se însănătoşiră. La acele calamitaţi domestice, s-au mai adăugat şi altele, care au făcut ca soarta familiei regale sa fie demna de plâns.

Caci domnul Thiers începu a-i da nădejdi deşarte ducesei de Orleans, sucindu-i capul cu tot felul de făgăduieli. Ducesa, care avea o ambiţie nemăsurată, o fire pătimaşă şi autoritara, începu a se îmbăta cu apa rece. Sigura ca va vedea, în sfârşit, coroana Franţei pe capul fiului ei, voia sa aibă certitudinea ca va ajunge – devenind regenta fiului ei – prima doamna a tarii, şi nu a patra, cum era pe atunci. Lucrul acesta o preocupa din cale-afară de mult. Ea ştia ca aceasta clauza nu exista în actul de abdicare al lui Ludovic-Filip, aşa ca începu a negocia cu cei de la Claremont pentru a-i recunoaşte acest titlu. Dar regele o refuza categoric, afirmând ca nu avea dreptul sa abroge o lege2.

La rândul ei, ducesa, izbutind, după o vreme, sa plece în Anglia şi să-şi întâlnească familia, refuza cu încăpăţânare, ba

1 Jean Vatout (1792 1848), subprefect în timpul celor „O suta de zile” şi sub Restauraţie. Deputat în 1831, apoi membru al Academici Franceze.

2 Legea organica din 30 august 1842 fixa majoratul regelui la optsprezece ani şi chema la regenta moştenitorul cel mai apropiat care trebuia sa urmeze la tron (n. ed.fr.).

Chiar cu mânie, sa se împace cu contele de Chambord. În aceasta conjunctura, regele spuse cu tristeţe celor din jur, care doreau sa reînnoade nişte legături pe care el însuşi dorea sa le reînnoade:

— Doamna Helene nu e, în fiece zi, o femeie comoda! Boala nu-i mai îngădui sa puna piciorul în prag; iar moartea lui lăsa curs liber tendinţelor dominatoare ale celor ce-i supravieţuiseră.

După câteva luni, Metternich spuse:

— Noi n-avem, în Germania, decât trei prinţese deştepte, care sunt într-adevăr deştepte; dar toate trei sunt nebune de legat.

Cele pe care le caracteriza astfel erau: ducesa de Orleans, regina Olandei1 şi prinţesa regala a Prusiei2.

Abia a închis ochii regelui, şi regina a trebuit sa plece urgent la Ostende pentru a primi ultimul suspin al fiicei sale iubite, regina Belgiei3.

1 Sophie, fiica lui Wilhclm I, rege al Wurtembcrgului (1813 – 1877). Măritată în 1839 cu Wilhclm al Ill-lea, rege al Olandei.

2 Augusta, fiica lui Carol-Frcdcric, mare duce de Saxa-Wcimar-Eisenach (1811 -l890), împărat al Germaniei.

3 Regele Ludovic-Filip a murit la Clarcmont, în 26 august 1850, iar regina Belgiei, în 11 octombrie 1850.

EPILOG Dorinţa de a-i revedea pe nepoţi şi pe regele Leopold o adusese pe regina Marie-Amelie la Bruxelles, la începutul verii lui 1851. Am profitat de şederea mea la Lacken şi m-am dus şi eu după ea. M-a primit cu o efuziune care m-a înduioşat. Primele momente odată trecute, am început sa vorbim la fel de cald şi de apropiat ca şi odinioară. Discuţia a debutat printr-un „elogiu” adus „dragului ei Montpensier” privind felul cum se comportase fata de rege, la plecarea din Tuileries şi „iubitei sale nurori”, pe care din „curajoasa” n-o mai scotea. Mi-am dat seama ca nu se mai putuse abţine; cum reproşurile erau întemeiate, n-avea nici un rost s-o contrazic, aşa ca mi-am ţinut gura. M-am străduit să-i vorbesc despre situaţia din Franţa, despre capetele înfierbântate ale unora, despre Republica ce se pregătea şi despre zvonul ce începuse a circula ca printul de Joinville nu respinsese ideea de a fi numit preşedinte al Republicii. Regina însa dezminţi acest lucru:

— Asta ar însemna ca Joinville ar fi cel mai perfid dintre nepoţii mei, ceea ce nu-mi vine a crede!

Cu prilejul morţii iubitei sale fiice Louise, regina mi-a povestit cât era de mişcată de compasiunea pe care i-o arătaseră rudele sale, şi mai ales doamna Delfina. Am plecat din Lacken fara să-l fi zărit pe ginerele reginei, regele Leopold, cu care totuşi fusesem pe vremuri în relaţii destul de apropiate. Reîntorcându-mă la Bruxelles, m-am dus sa vizitez capela în care fuseseră depuse rămăşiţele reginei Louise. Întreaga Belgie era în doliu; toţi o plângeau pe „buna şi blânda noastră regina”. Caci Louise fusese consolatoarea şi binefăcătoarea tuturor. Niciodată o suverana n-a fost atât de simpatizata, ba as putea spune chiar adorata de poporul ei, cum fusese ea. Disperarea regelui şi dovezile de dragoste profunda ale sotiei sale, în ultimele ei momente, 1-au făcut şi pe suveran ceva mai simpatizat de supuşii sai, desi în acea epoca nu era câtuşi de putin iubit de belgieni.

M-am reîntors la Paris mâhnita şi trista.

La putina vreme după asta, tara a încăput pe nişte mâini puternice şi sigure, care păreau capabile să-i asigure şi liniştea, şi siguranţă, ba chiar şi o oarecare prosperitate.

Anul 1862 a fost, în ce ma priveşte, groaznic. El mi 1-a răpit pe cel mai bun prieten al meu, cancelarul Pasquier1; iar peste trei luni, 1-am pierdut şi pe unicul meu frate, marchizul de Osmond.

Aceasta dubla pierdere m-a lăsat fara nici un sprijin, atât pe plan spiritual, cât şi moral. Sănătatea mea, desi şubredă, nu-mi îngăduise sa ma gândesc ca voi supravieţui celor care-mi fuseseră atât de dragi. ai totuşi vârsta mea înaintata2 ma făcuse sa las în urma câteva generaţii. Acum, viaţa nu mi se mai pare decât trista şi monotona. Ma strădui sa nu ma plâng altora şi sa ma resemnez fara murmur, în fata voinţei Cerului. Dar, ca sa va spun adevărul, sunt sătulă de viaţă.

Ruperea unor legături atât de plăcute, a corespondentei ce ma făcea sa manifest un oarecare interes fata de evenimentele de peste zi, m-au făcut sa ma cufund în amintirile vremurilor de odinioară. ai, ca sa înfrâng inerţia ce pusese stăpânire pe mine, mi-am reluat pana şi am aşternut pe hârtie aceasta ultima parte privind sfârşitul Monarhiei din Iulie. Acum o pun deoparte şi pentru totdeauna.

Existenta mi-a devenit terna şi nu ma mai interesează nimic din ce se petrece în jurul meu, ca sa mai am ceva de povestit de-acum încolo.

SFÂRŞIT

1 Ducele Pasquier a murit în vârsta de nouăzeci şi şase de ani, în 5 iulie 1862.

2 Autoarea cărţii de fata avea atunci optzeci şi unu de ani, caci s-a născut în 1871 şi a murit în 1866.