Adèle de Boigne — Memorii — Căderea a trei guverne.

Capitolul I Căderea a trei guverne.

Testamentul prinţesei Adelaide. — Disensiuni în familia regala. ~ Ultima discuţie cu regina, la Tuileries. — Regele îi cere generalului Jacqueminot să-şi dea demisia. — Răspunsul lui Guizot dat doamnei de Lieven. — Simptome neliniştitoare. — Regele şi Horace Vernet. — Proteste împotriva miniştrilor. — Guvernul Thiers. — Generalul Bedeau. — Guvernul Odilon Barrot. — Armata pactizează cu poporul. — Plecarea cancelarului Pasquier, la Châtenay. — Demersul lui Arago. — Pasquier pleacă la Tours.

Pe măsură ce anii au trecut, am văzut cazând trei guverne, unul după altul; toate trei, din pricina ca au calcat în picioare şi au abuzat de principiul care le crease: Imperiul, din pricina ca a perseverat în despotism şi în războaie; Restauraţia, din pricina unei recrudescente prosteşti şi inoportune a pretenţiilor sale legitimiste; şi Monarhia din Iulie, din pricina fricii de a nu calca legea şi a lipsei de respect fata de burghezia pariziana. Daca persoanele ce vor trai de acum încolo vor fi sortite sa vadă şi căderea celui de al doilea Imperiu, sunt convinsa ca şi acesta va pieri numai din pricina ambiţiei de a guverna universul prin şi pentru răzmeriţe. Nu poţi atâta niciodată, nepedepsit, poporul.

Anglia – după ce ne-a împins sa ne devoram – va cădea la rându-i prada crudului şi perfidului sau egoism.

La câteva zile după moartea doamnei Adelaide, consiliul de familie, miniştrii şi familia regala s-au reunit pentru a da citire testamentului. Imensa avere a doamnei Adelaide a revenit nepoţilor şi nepoatelor sale. Totuşi, cei mai avantajaţi au fost printul de Joinville şi ducele de Montpensier. Când s-a ajuns la clauza prin care se arata ca regele beneficia de uzufructul întregii averi, având dreptul de a o mânui după cum credea el de cuviinţă, moştenitorii îşi manifestară făţiş dezaprobarea, arătându-se foarte supăraţi. Sigur ca regele baga de seama acest lucru. Sub pretextul ca e prea emoţionat, puse capăt şedinţei care nu mai fu reluata, cel putin nu de fata cu martori. Mânia surda, care şi aşa domnea sub acoperişul palatului Tuileries, crescu. Ambiţiile, care-i făceau pe multi sa se agite în jurul ducesei de Orleans, se dublară. Lor li se alătura şi printul de Joinville. Regele, în momentele sale de mânie, care începuseră a deveni din ce în ce mai dese, luase obiceiul de a spune:

— Dacă vor să-mi facă viaţa amara, las totul balta şi plec! Ma retrag Ia Eu, împreuna cu regina; şi am să-i vad eu atunci cum se vor descurca fara mine!

Intrigile devenind din ce în ce mai încrâncenate, printul de Joinville se arata atât de ostil, încât guvernul socoti ca e de datoria lui să-i trimită într-un fel de semiexil, în Algeria, după fratele lui, ducele d'Aumale. Nu degeaba încerc eu sa arat disensiunile din familia regala, fiindcă, daca stau sa ma gândesc bine, revoluţia din 1848 a început, de fapt, în Palatul Regal.

Către mijlocul lui februarie i-am spus, într-o zi, reginei, ca am ceva de vorbit cu ea. I-am arătat inconvenientul de a mai prelungi izolarea la care îi obliga doliul, atât pe ea cât şi pe rege.

— Doamna Adelai'de, i-am spus, lasa într-adevăr în familia regala un mare gol. Ea era persoana prin care cele mai importante ştiri ajungeau la rege. Acum cui sa ceri o audienta ca sa spui ce ai de spus?

N-am mai adăugat ca, de câtăva vreme audientele deveniseră de prisos, fiindcă regele se agata de fiecare cuvânt şi nu puteai discuta cu el problema pentru care solicitaseşi audienta.

— Distincţia şi judecata deosebita a prinţesei Clementine ar îndreptaţi-o oarecum s-o înlocuiască pe mătuşa ei. Dar majoritatea oamenilor o considera încă o străină neputând sa se identifice cu interesele franceze. Doamna ducesa de Nemours e în afara problemelor politice. Ar mai fi o persoana care ar fi foarte potrivita daca, evident, ar fi şi ea de acord…

— Helene! Striga regina, pe un ton pătimaş pe care nu-l mai auzisem de la moartea fiului ei. Fii liniştită, draga mea, nu voi fi niciodată de acord ca ducesa de Orleans sa ia locul Adelai'dei! Nu, nu, locul ei îl voi lua eu. Îmi dau perfect de bine seama de importanta lucrurilor pe care mi le-ai spus şi de necesitatea de a ma ocupa de ele. Voi discuta aceasta problema cu regele, şi tin sa te asigur ca am o buna tinere de minte!

Pe urma îmi vorbi despre diverse lucruri, îmi mulţumi pentru devotamentul meu, apoi ne despărţirăm cât mai afectuos cu putinţă. A fost pentru ultima oara când am mai văzut-o, la Tuileries. Am aflat, peste câteva zile, ca regina anunţase pe toată lumea şi mai ales pe obişnuiţii doamnei Adelaâde, ca cine dorea s-o vadă, putea veni în fiecare zi la ea, începând de la ora cinci. Cu asta, îmi atinsesem scopul.

Ovaţiunile cu care fusese primit domnul de La Fayette1, în sud, şi banchetele date în cinstea lui, în numeroase oraşe, iscară o mare agitaţie în public. Opoziţiile, de toate felurile, voiau sa răstoarne care guvernul, care pe Ludovic-Filip, care monarhia, care, în sfârşit, întregul Stat. Oamenii cu scaun la cap erau din ce în ce mai alarmaţi. Eu nu scriu Istorie, aşa ca nu voi intra în amănuntele intrigilor şi negocierilor duse până în ultima clipa între guvern şi şefii stângii dinastice. Aceştia se credeau încă stăpâni pe situaţie când de mult ei nu maj

1 Oscar-Thomas-Gilbert Moliei; conte, apoi marchiz de La Fayette (181J „ 1881), elev al acolii Politehnice, deputat de Sena şi Marna, senator inamovibil. Era nepotul generalului de La Fayette.

Ieprezentau nimic. Repet, eu nu scriu Istorie. În Dlu na mândresc cu faptul ca zugrăvind evenimentele la ' ^Ot S^ asistat, fie ca actor, fie ca simplu spectator, am dat câtev ^ am de culoare care vor face sa fie mai bine apreciate şi w n, e şi persoanele. De asemenea, tin sa subliniez ca n-am vo h't niciodată decât despre ceea ce am auzit, am văzut personal sau am aflat dintr-o sursa sigura, demna de cea mai deplina încredere. Neliniştea creştea. Discuţiile din cele doua Camere deveneau, din zi în zi, mai acerbe. Articolele virulente din jurnale, manifestările studenţilor, ale muncitorilor, se înmulţeau. Generalul Jacqueminot nu mai avea nici o putere asupra gărzii naţionale, al carei comandant era. Regele ştia bine acest lucru, şi încercase să-l determine pe Duchâtel, foarte nemulţumit de numirea lui Guizot, sa preia funcţia de prim-ministru. Îi spusese regelui că-i va aduce demisia generalului Jacqueminot oricând va dori, cu condiţia să-i îngăduie s-o adauge şi pe a sa, întrucât relaţiile de familie nu-i îngăduiau să-i refuze aceasta satisfacţie socrului sau. Regele, cunoscând nemulţumirea lui Duchâtel, dându-şi seama ca nu-l putea pastra pe Guizot fara el, şi nevrând sa dizolve guvernul, amâna schimbarea lui Jacqueminot, desi toată lumea ştia cât de prost se înţelegea şi cu generalul Sebastiani1, comandantul armatei din Paris. Aceasta circumstanţă sporea şi mai mult neliniştea oamenilor cu judecata.

Duminica, 20 februarie, în fata câtorva persoane invitate la mine acasă, colonelul de La Rue spuse ca dezordinea era tot atât de mare printre militari, cât şi în oraş. Nu mai ştiai de cine sa asculţi, caci ordinele se băteau cap în cap. Apoi adăugă:

— Numirea mareşalului Bugeaud în funcţia de comandant al Parisului ar calma toate spiritele!

Domnul de Salvandy, ministrul instrucţiunii publice, se scula – cu acel aer plin de importanta pe care-l afişa întotdeauna – şi rosti cu glas puternic:

1 Jean-Andre-Tibiirce, viconte Sebastiani (1786 – 1871), fratele mareşalului cu acelaşi nume. Sublocotenent în 1806, colonel în 1813, ajunge comandantul legiunii corsicanc, în timpul Restauraţiei. Deputat, locotcnent-general, iar în 1837, pair al Franţei.

— Domnule, când Parisul are fericirea de a avea un comandant al gărzii naţionale ca generalul Jacqueminot şi un comandant al garnizoanei Parisului ca generalul Tiburce Sebastiani, oraşul nu are nici de ce se teme, nici ce-şi dori mai mult!

După aceste cuvinte, ieşi demn lăsându-ne pe toţi cu gura căscată. Caci la aceeaşi ora, dar într-un cerc mult mai larg, la prinţesa de Lieven domnul de Rambuteau1, prefectul Parisului şi domnul Delessert, prefectul politiei, întrebaţi în treacăt despre ce se mai întâmplase peste zi, cei doi descriseră evenimentele în nişte culori destul de sumbre aţâţând curiozitatea celor de fata. Guizot, aşezat pe o sofa în celalalt capăt al salonului, discuta cu ambasadorul Angliei. Prinţesa de Lieven îl striga:

— Vino, domnule, îi zise ea, sa auzi ce spun aceşti domni!

Guizot asculta, apoi spuse:

— Cum prinţesa, pentru un fleac ca asta m-aţi întrerupt din discuţia pe care o aveam cu lordul Normanby2? Ar fi cazul ca cei doi domni sa se potolească şi sa va lase astfel sa dormiţi liniştită!

Apoi le întoarse tuturor spatele aruncându-le celor trei, drept rămas bun, unul dintre acele surâsuri superioare şi pline de satisfacţie pe care le arbora uneori şi se duse să-şi reia locul pe sofa.

Ziua de luni nu mi-a lăsat nici o amintire deosebita. Agitaţia crescuse. Grupurile se înmulţeau fara a deveni încă ameninţătoare. Muncitorii îşi părăsiseră locurile de munca; lucrurile se agravau văzând cu ochii.

Aedinta Camerei Pairilor, marele banchet de luni de la prânz şi recepţia care a urmat seara, retinându-l pe domnul Pasquier, nu 1-am putut vedea. Dar venind marţi la mine la

1 Claude-Philibert Barthelot, conte de Rambuteau (1781 – 1868), şambelan al lui Napoleon, prefect de Simplon şi de Loirc, deputat în timpul celor „O suta de zile”, prefect de Sena si, în sfârşit, în 1835, pair al Franţei,

2 Constantin Henry Phipps, conte de Mulgrave, marchiz de Normanby (1797 – 1863), guvernator în Jamaica, lordul sigiliului privat, lord-locotencnt al Irlandei, ministru de război, apoi de interne, între 1846 şi 1852, a fost ambasador la Paris.

0iasa, am aflat ca fuseseră aduse, în capitala, trupe din toată tara; ca banchetul, fixat pentru a doua zi, se amânase. Ca guvernul va arata ce poate, interzicând grupurilor sa se mai adune, în ciuda tuturor veştilor primite în cursul dimineţii, cuvintele cancelarului ma mai îmbărbătară un pic, caci nu păreau atât de neliniştitoare ca celelalte. E adevărat însa ca stătea în firea domnului Pasquier sa fie mai calm tocmai când pericolul era mai mare. Pleca devreme de la mine pentru a se duce la Tuileries. Persoanele care sosiseră între timp la mine mi se păruseră foarte alarmate. La ora unsprezece noaptea, am primit un bilet de la domnul de Salvandy, care cuprindea doar aceste cuvinte: „Vreau sa va calmez eu însumi, doamna. Desi e târziu, eu sunt încă în Consiliu. Fiţi liniştită, totul a fost prevăzut şi prevenit; aşa ca nu aveţi de ce fi îngrijorata”.

Iată ce-mi scrise Salvandy, pe masa Consiliului, marţi 22 februarie, la ora unsprezece noaptea. A doua zi, miercuri, am aflat de la slugile mele, încă din zori, ca pe străzi nu se afla nici picior de soldat, ca – sprea marea mea mirare -bulevardele şi pieţele fuseseră lipsite de orice apărare militara şi ca mulţimea din Paris se îndrepta în valuri către Champs-Elysees, unde urma sa aibă loc acel banchet ce fusese amânat. Mai târziu, am aflat ca Horace Vernet1, chemat de rege de la Versailles, unde locuia, sosise cu noaptea în cap la Tuileries. Vernet îl întreba pe rege daca ştia ce era în oraş.

— Pai, răspunse regele, cred ca e linişte.

Vernet îşi exprima teama pe care i-o inspiraseră cele văzute în drumul pe care-l făcuse de la Versailles la Tuileries. Regele nu-i răspunse decât printr-un surâs, apoi îi spuse de ce-l chemase. Horace Vernet trebuia sa se duca la Blois ca sa facă portretul lui Abd-el-Kader2 şi regele dorea sa plece cât mai repede cu putinţă; totodată îl ruga sa transmită emirului

1 Horace Vernet (1789 – 1863), pictor, fiul lui Charles Vernet; membru şi director al Academiei franceze de pictura din Roma.

2 Emir arab (1808 – 1883), care a luptat cu Franta din 1832 şi până în 1847. Jn 1837, izbutind sa încheie un tratat avantajos, la Ţâfna, cu generalul Bugcaud, a început organizarea Statului arab. Învins în 1843 de ducele d'Aumale, a fost luat Prizonier şi dus, mai întâi, la Toulon, apoi la Pau si, în sfârşit, la Amboisc. Ai-a ^căpătat libertatea în 1852.

Regretul sau de a nu-şi fi putut realiza făgăduielile făcute prin intermediul ducelui d'Aumale, asigurându-l însa ca ele vor fi îndeplinite cel mai târziu după sesiune. Regele insista mult asupra importantei acelui mesaj pe care-l încredinţa prudentului şi discretului Horace Vernet. Acesta voi din nou să-i atragă regelui atenţia asupra situaţiei din Paris, dar regele îi răspunse:

— Fii liniştit, draga Horace; e un simplu foc de paie care se va stinge de la sine şi nu va pricinui necazuri. Nădăjduiesc ca nici măcar nu va fi nevoie sa suflam deasupra ca să-l înăbuşim!

Dar chiar atunci se auziră strigatele de: „Jos Guizot! Jos miniştrii!” racnite de mii de guri, la grilajul ce înconjura Palatul Tuileries, speriindu-i pe toţi cei dinăuntru, cu atât mai mult cu cât printre manifestanţi se puteau vedea şi uniforme ale gărzilor naţionale.

Imediat după asta, domnul Duchâtel, chemat din Camera deputaţilor, unde se afla în şedinţă, fu introdus la rege, pe care'-l găsi foarte speriat.

— Regina, îi spuse suveranul, ar vrea să-ţi vorbească, aşa ca du-te la ea!

Duchâtel se duse imediat. Regina, plângând în hohote, îl ruga sa dea o ultima dovada de devotament fata de rege, obţinând demisia lui Guizot a cărui nepopularitate devenise o pacoste. Duchâtel îşi asuma sarcina de a dizolva guvernul Guizot, după care se reîntoarse la Palatul Bourbon. Sfătuit de Duchâtel, Guizot îşi anunţa retragerea declarând ca majestatea sa încredinţase domnului Mole formarea noului guvern. Foarte multi oameni crezuseră ca, în sfârşit, criza trecuse. Dar nu asta era şi părerea maselor. Domnul Mole nu era ceea ce-şi doreau ei. Totuşi, puteam nădăjdui într-un scurt răgaz.

În ziua aceea am lut masa la doamna de Châtenay, care locuia în Piaţa Ludovic al XV-lea, unde am văzut ca fuseseră aduse câteva trupe. Mai aduseseră câteva şi în fata ministerului de externe unde se îngrămădiseră unele grupuri de răzvrătiţi, nu prea multe, dar foarte pornite, în ciuda îndepărtării lui Guizot. Domnul de Salvandy trebuia sa ia masa cu noi, dar veni personal sa se scuze ca nu putea, fiind obligat să-şi facă bagajele. Siguranţa din ajun îl părăsise. Noi, în schimb, ne simţeam mai putin speriate. Seara, veni în vizita cancelarul. Ieşise de la domnul Mole unde regele îl trimisese sa se înţeleagă cu el în privinţa constituirii guvernului. Mole încă mai trăgea nădejde sa poată alcătui un guvern; de altfel, aştepta nişte răspunsuri. Nu mai trăgea nădejde la domnul Thiers, dar nădăjduia sa puna mâna măcar pe domnul t Remusat. Cancelarul îmi istorisi aceste lucruri, pe la zece H seara, în timp ce ma conducea acasă. Pe drum, ni s-a părut ca |P vedem pâlcuri de oameni fugind către Piaţa Madeleine. Ajungând acasă, mi-am găsit slugile foarte speriate, adunate pe scara şi întrebându-mă ce se întâmplase: auziseră împuşcături şi ţipete de spaima. Dar cum totul părea sa se fi liniştit, n-a mai dat nimeni nici o importanta acelor împuşcături, în vremea asta, ducele de Fezensac, care mai rămăsese la doamna | de Châtenay, veni la mine şi-mi spuse ca un cal, scăpat dintr-un bivuac, o luase la goana pe bulevard şi se năpustise peste soldaţii aflaţi în bivuacul din Piaţa Ludovic al XV-lea, făcând un tapaj nemaipomenit. Instalata în şezlong, aşteptam sa mai irimesc şi alte vesti. Eram totuşi atât de abătută, încât ancelarul, luându-şi rămas bun pentru a se reîntoarce la alatul Mole, îmi striga din usa:

— Noapte buna, Mater Dolorosa! Înainte de a pleca, domnul de Fezensac ma ironiza şi el putin. Am aşteptat până la miezul nopţii, dar n-a mai apărut nimeni. Cum în cartierul nostru domneau calmul şi tăcerea, m-am dus sa ma culc. A doua zi dimineaţa, cameristele care au intrat în odaia mea mi-au spus ca lumea vorbea de o răzmeriţă generala şi de numeroase victime făcute de soldaţi. I-am scris câteva rânduri doamnei de Remusat, vecina cea mai apropiata de strada Anjou, întrebând-o ce ştia. Ea îmi răspunse ca mi-l trimitea pe fiul ei ca sa ma puna la curent cu evenimentele petrecute peste noapte. Pierre de Remusat sosi aproape imediat. Tatăl sau îl însoţise pe Thiers la Tuileries, către miezul nopţii, caci acesta primise sarcina sa formeze el guvernul, în locul lui Mole. Obţinuse consimţământul regelui să-i ia în guvern pe Odilon Barot, Duvergier de Hauranne1 Remusat, şi mi se pare ca şi pe Dufaure2. Totuşi mareşalul Bugeaud rămăsese comandantul armatei, al gărzii naţionale şi ministru de război în petto. Începând din zori, toţi aceşti miniştri, afara de mareşal, se urcară pe cai şi plecaseră sa viziteze baricadele care, între timp, şi fuseseră ridicate. Fiind ditamai miniştrii, se aşteptau sa le vadă prăvălindu-se, una câte una în fata lor. Dar în loc de aclamaţii, fura primiti cu vociferări şi cu gesturi ostile. Armata, aflata sub ordinele generalului Bedeau3, nu reacţiona în nici un fel. Generalul, în loc să-i puna la locul lor pe rebeli, se apuca sa parlamenteze cu ei. Thiers era mult prea perspicace pentru a nu-şi da seama ca lucrurile ajunseseră foarte departe şi ca pierduse partida, în schimb Odilon Barat, primind câteva strângeri de mâna şi câteva strigate de „Trăiască părintele poporului”, socoti ca în sfârşit, venise şi vremea lui.

Reîntorcându-se la Tuileries, Thiers îşi dădu demisia. Odilon Barat accepta, fara sa şovăie, funcţia de prim-ministru şi sarcina de a alcătui un nou guvern, cu condiţia ca mareşalul Bugeaud să-şi dea demisia şi toate trupele sa fie trimise în cazărmile lor. Remusat tocmai se reîntorsese acasă, unde istorisise toate aceste lucruri, care însa nu întârziară sa fie urmate de vesti din ce în ce mai alarmante. Astfel am aflat, rând pe rând, de invazia Palatului Tuileries, de plecarea regelui, de izgonirea ducesei de Orleans din Camera Deputaţilor. Cum n-am văzut nimic cu ochii mei şi n-am auzit nimic cu urechile mele în acea zi atât de frământată, nu voi povesti decât ceea ce ma priveşte personal precum şi unele

1 Pmsper-Duvergier de Hauranne (1798 – 1881), colaborator la jurnalul Globe; deputat în Adunările constituante şi legislative, membru al Academici franceze.

— Armand-Jules-Stanislav Dufaure (1798 – 1881). Avocat la Bordeaux, deputat, consilier de Stat, ministrul lucrărilor publice, ministru de interne, apoi de justiţie, senator inamovibil, preşedinte al Consiliului de miniştri.

3 Marie-Alphonse Bedeau (1804 – 1863), şi-a făcut cariera în Algeria; reîntors în Franţa în 1848, i s-a încredinţat comanda unei coloane trimisa împotriva insurgenţilor. A ajuns ministru de război în timpul Guvernului Provizoriu. Comandant militar al Parisului şi deputat; exilat în urma unei lovituri de Stat, a fost amnistiat în 1859.

Amănunte mai putin cunoscute, dar pe care le-am aflat din surse a căror autenticitate o pot garanta. Tânăra familie Pasquier locuia la Luxembourg, dar luând masa miercuri la tatăl şi socrul lor, domnul de Fontenillat, în strada Chaussee d'An tin, nu mai putuseră sa se reîntoarcă acasă la ei. Marchizul Pasquier1 încerca sa plece cu noaptea în cap, dar nu izbuti, caci toate podurile erau păzite. aşa ca am rămas fara vesti de la cancelar, îmi închipuiam ca-l voi vedea sosind dintr-un moment într-altul, şi ma tot frământam să-i găsesc un loc unde să-l ascund, ca sa fie mai în siguranţă decât la mine; caci răzmerita se întinsese şi în cartierul nostru, de obicei atât de liniştit. Prăvălia unui armurier, situata chiar în fata ferestrelor mele, fusese prădata. Nu peste mult, ne asurzi o harmalaie nemaipomenita. O droaie de amărâţi, pe jumătate despuiaţi, scăpaţi de la Saint-Lazar2 – ale carei porţi fuseseră forţate de norodul Parisului – luaseră prizonieri un pâlc destul de mare de ostaşi, fara arme, majoritatea cu capul gol; un cârd de puşti zdrenţăroşi le duceau căştile şi carabinele. Asta se numea pe atunci, a pactiza cu poporul”. Era unul dintre cele mai jalnice spectacole la care un om cu judecata era obligat sa asiste.

În ciuda nesiguranţei de pe străzi, am văzut destula lume circulând încolo şi încoace, dar toţi aveau chipurile năucite şi speriate, iar femeile avuseseră grija să-şi ascundă bijuteriile în poşete. Apoi am aflat ca Palatul Tuileries, Palatul Regal, ministerele fuseseră luate cu asalt de mulţime, iar mobilele preţioase şi hârtiile, aruncate pe ferestre. Aceeaşi soarta i se pregătea desigur şi Palatului Luxembourg, iar palatele particulare n-aveau nici ele prea mult de aşteptat. De îndată ce s-a făcut noapte, am trimis un servitor cu un bileţel, la cancelar. Nu după mult am şi primit răspunsul: palatul

1 Edme-Armand-Gaston, ducecl'Audiffret-Pasquier (21 – 1905), fiul contelui d'Audiffrct, nepotul şi fiul adoptiv al cancelarului Pasquier. Auditor în Consiliul de Stat, deputat de Ornc, preşedintele Adunării Naţionale, senator inamovibil, preşedintele Senatului şi membru al Academici franceze.

— Leprozerie fondata în secolul al XH-lca, la Paris, şi data în grija călugărilor lazaristi. În 1789 a fost transformata în închisoare.

Luxembourg, desi ameninţat, nu fusese încă atacat, între timp, cancelarul, furişându-se prin câteva grădini, izbutise sa treacă bariera şi sa ajungă la trăsură lui cu care plecase imediat la Châtenay, de unde-mi scrisese, ca să-mi spună ca ma aştepta şi pe mine. Am răsuflat oarecum uşurată. Dar după aceea am stat şi m-am gândit ca a te duce la Châtenay însemna sa te arunci, de fapt, în gura lupului. Prezenta noastră acolo ar fi fost remarcata mai repede decât oriunde în alta parte; aşa ca daca bietul cancelar se ducea acolo ca sa se ascundă, o nimerea cum nu se putea mai prost. Am aflat după aceea şi cărui fapt se datorase acea plecare. Cancelarul se dusese marţi dimineaţa la domnul Mole, de la care regele aşteptă nerăbdător un răspuns. Dar domnul Mole îi trimise vorba ca, în situaţia în care se găsea, îi era cu neputinţă sa formeze un guvern, aşa ca renunţă definitiv la o astfel de idee. Cancelarul, nemaiavând ce afla în legătură cu regele, nu se mai duse la Tuileries. Se îndrepta spre foburgul Saint-Germain, calm şi liniştit, şi intra în apartamentul sau, fara sa bănuiască ce rezultate catastrofale avusese încăierarea ale carei împuşcături le auzise. N-a fost informat decât a doua zi când a aflat, una după alta, peripeţiile acelei dimineţi furtunoase; după asta, n-a mai cutezat sa se îndepărteze de slujba unde era obligat sa stea. Către ora unsprezece a primit vestea sa se pregătească pentru o şedinţă cu regele. El şi domnul Decazes – fostul favorit al lui Ludovic al XVIII-lea – au convocat cât mai multi pairi cu putinţă. Dar n-au venit decât câţiva; apoi au aşteptat-o pe ducesa de Orleans împreuna cu fiul ei, până când, în sfârşit, au aflat ce s-a întâmplat în Camera deputaţilor. Cancelarul a reintrat în apartamentul sau pentru a-şi pune unele hârtii în ordine. Din când în când, mulţimea adunata în fata Palatului Regal îi ameninţa şi-i înjura pe cei dinăuntru. Dar încă nu-i venise ideea sa ia cu asalt grilajul. De altfel, o parte dintre miniştrii guvernului provizoriu se instalase în Palatul Luxembourg, Palat care a scăpat nedevastat, datorita faptului ca nu stiu care şi-a manifestat dorinţa de a prada castelul Neuilly. Sub pretextul ca plimba caii, am trimis un om de încredere, după vesti. Cancelarul petrecuse noaptea la Châtenay, dar veştile pe care le-a primit între timp 1-au obligat sa părăsească acel loc. Omul meu de încredere 1-a văzut urcându-se în trăsură şi îndreptându-se către Pontchartrain, trecând prin Jouy, evitând Versailles-ul despre care se spunea ca ar fi fost în plina revolta. Locuinţa de la Pontchartrain era foarte izolata, aşa ca m-am simţit oarecum uşurată stiindu-l pe cancelar acolo. Ziua trecu plina de emoţii. Veştile, desi se băteau cap în cap, erau groaznice. Cum numele celor care alcătuiau guvernul provizoriu erau cunoscute de toată lumea, i-am scris domnului Arago – care era ministrul marinei -rugându-l să-mi procure un paşaport pentru cancelar. I-am trimis biletul prin acelaşi om de încredere pe care Arago îl cunoştea foarte bine. Domnul Arago îl lasa sa aştepte vreme îndelungata, în antecamera plina de lume. Ieşind din cabinet trecu – ca din întâmplare – pe lângă el. ai, fara sa se oprească, fara să-l privească, îi şopti:

— Louis, spune-i doamnei ca va avea ce mi-a cerut.

Într-adevăr, după câteva ore, am primit un fel de bilet de libera trecere, semnat de membrii guvernului provizoriu şi care putea, la rigoare, servi drept paşaport. M-am grăbit să-l expediez imediat la Pontchartrain. Dar mesagerul meu n-a mai găsit acolo pe nimeni. Marchizul de Pasquier ajuns în acel loc, noaptea, îl luase pe tatăl sau şi plecase. Am crezut ca se îndreptaseră spre Orleans, prin Rambouillet. Mesagerul meu îmi aduse înapoi hârtiile şi cele câteva fişicuri cu galbeni pe care le trimisesem, pentru cazul în care, plecând în graba, n-ar fi avut nici un ban la el. Administratorul i-a spus omului meu de încredere ca tânărul Gaston Pasquier părea foarte neliniştit şi grăbit. Cancelarul, foarte abătut, nu scotea o vorba. Aceste vesti nu ma consolară deloc, aşa ca am început sa aştept altele. Ceea ce se petrecea în jurul meu nu făcea decât să-mi sporească neliniştea. Duminica dimineaţă am primit vizita doamnei Girardin, foarte frumoasa, foarte vioaie, o adevărată Bellona. Venea să-mi recomande să-mi deschid casa, sa dau mese, serate, în sfârşit, sa arat poporului cât de multa încredere aveam în el. I-am răspuns ca ma retrăsesem de multa vreme, din societate, şi că-mi era din ce în ce mai greu sa suport răzmeriţele, împuşcăturile şi toate nenorocirile pe care le vedeam în jurul meu. Ea n-a fost de acord cu mine. De altfel, se ştia ca urmarea sa guverneze Franţa, împreuna cu domnul de Lamartine. Ne-am despărţit destul de nemulţumite una de cealaltă si, după câte îmi amintesc, n-am mai văzut-o niciodată.

A doua zi seara, în salonul unde ma aflam înconjurata de câteva persoane, o sluga veni sa ma anunţe ca cineva voia sa discute cu mine între patru ochi. Preocupata tot timpul de soarta cancelarului, am crezut ca era cineva din partea lui. M-am grăbit deci sa trec într-o alta camera luminata de o singura lumânare. Am zărit, în coltul cel mai întunecos, un om rotofei, îmbrăcat într-o redingota groasa, murdara de noroi, cu o umbrela în mâna. Am fost foarte mirata recunoscându-l pe domnul Arago.

— Astt! Făcu el pentru a-mi opri pe buze strigatul de mirare gata să-mi scape, am venit aici primejduindu-mi viaţa. Daca cineva bănuieşte ceva, sunt pierdut. Având însa în vedere importanta acestei întrevederi, trebuia sa risc. Ai pe cineva de ascuns sau de salvat? Ţi-am adus nişte paşapoarte în perfecta regula.

— Nu, i-am răspuns. Ai avut bunătatea să-mi dai unul pentru cancelar. Dar încă n-am izbutit sa i-l înmânez. Nu stiu unde 1-as putea găsi!

— Cancelarul nu e în primejdie! Dar dumneata n-ai pe nimeni pe care vrei să-l salvezi?

— Nu! Nici măcar nu stiu cine a plecat!

— Te rog sa nu ma jigneşti bănuindu-mă ca te-aş putea trada!

— N-aş fi în stare în viaţa mea de aşa ceva, dar n-am pe nimeni căruia să-i încredinţez un paşaport.

— Vad ca eşti foarte sigura…

— Da, sunt foarte sigura.

— Am în buzunar trei paşapoarte şi trei sute de mii de franci. Nu vrei sa ti le las împreuna cu banii?

— Nu, nu-mi trebuie. >

— Am autorizaţia guvernului provizoriu.

— Dar, îţi repet, n-am nevoie de ele.

— Ei bine, atunci ma retrag. Ascultă-mă, draga doamna de Boigne, şi ia paşapoartele. Daca ai şti ce se va întâmpla în caz ca vor izbuti sa ne răstoarne, cred ca nu ţi-ar mai rămâne un fir de par care sa nu ti se ridice în vârful capului. Eu, care-i vad şi care-i aud, sunt groaznic de speriat, dar sunt totuşi hotărât sa fac fata furtunii. Rămâi cu bine şi roagă-te pentru noi!

Înainta spre usa, apoi se întoarse şi adăugă:

— Daca în câteva ceasuri, din cine ştie ce motive ai de gând să-ţi schimbi părerea, trimite-mi un bilet în care sa nu scrii decât atât: „Accept”. Atunci ma voi strădui sa fac să-ţi parvină ceea ce refuzi acum. Gândeşte-te însa ca timpul zboară şi ca evenimentele tin pasul cu el.

Am fost foarte mirata de acest demers al lui Arago. Mi 1-am explicat însa mai târziu când am aflat ca regele Ludovic-Filip petrecuse treizeci şi şase de ore la Trouville; probabil, Arago presupusese ca se refugiase la mine.

Am primit, în sfârşit, vestea sosirii cancelarului Pasquier, la Tours. Gaston voia să-l ascundă în Pirinei. Dar cancelarul îşi regăsi întreaga sa energie şi nu voi sa se îndepărteze prea mult ca sa poată afla ce se petrecea la Paris.