Capitolul VI Certuri între episcopi.

Cei treisprezece.         — Moartea contesei de Rothe.         — Regretele arhiepiscopului de Narbonne.         — Răspunsul contelui de Damas.         — Pozzo di Borgo.         — Rivalitatea sa cu Bonaparte.         — Edouard Dillon.         — Calomnii despre Maria-Antoaneta.         — Duelul.         — Un cuvânt al contelui de Vaudreuil.         — Pichegru.         — Familia Polignac.         — Moartea ducelui de Enghien.         — Părăsesc Anglia.

În urma rezultatelor Concordatului, lumea emigranţilor francezi începu sa se agite. Episcopii, care până atunci trăiseră în buna înţelegere, începură a se certa în legătură cu demisiile cerute de Papa. Episcopul de Comminges, unchiul meu, şi episcopul Barral din Troyes, deveniră şefii celor care li se supuseră. Alţii erau conduşi de arhiepiscopul Dillon din Narbonne, şi de episcopul Bethizy, din Uzes. Animozitatea şi ura dintre ei ajunseseră în punctul culminant. Cei care nu voiau să-şi dea demisia întruneau, la Londra, majoritatea. Erau treisprezece şi-şi ziceau, cu mândrie, „Cei treisprezece”.

Doamna de Rothe, care-şi păstrase intacta violenta, cu toată vârsta ei înaintata, nu vorbea despre ei decât numai sub acest nume. Îi făcea scene tatei pentru ca acesta ţinea cu fratele sau şi i-o spunea cu glas tare şi fara ocolişuri. Emigranţii care doreau sa se reîntoarcă în Franţa erau cei mai violenţi în ceea ce priveşte limbajul, urmărind astfel să-şi ascundă planurile, şi în vreme ce-şi făceau bagajele, strigau cât îi ţineau bojocii împotriva dezertorilor care o şterseseră în ajun şi împotriva a tot ceea ce se petrecea în Franţa, în aceasta situaţie, orice gând, orice demers, orice vorba rezonabila prilejuiau adevărate furtuni. Episcopii demisionari îşi făcuseră la început planul – după ce dăduseră ascultare Papei – sa se tina tari pe poziţie şi sa nu se întoarcă în Franţa. Dar toţi cei din jur le făcură viaţa atât de grea, încât nu mai putură tezista, şi aceasta poziţie dădu o greutate deosebita unei scrisori prin care domnul de Portalis îi ruga sa vina în ajutorul Bisericii. După prima furie prilejuita de plecarea unora dintre ei5 patimile se potoliră si, „Cei treisprezece” nemaifiind o majoritate, pentru ca unii plecaseră, deveniră mai putin violenţi. Arhiepiscopul din Narbonne şi doamna de Rothe îşi reluară vechile obiceiuri şi avură din nou încredere în tata, care era foarte ataşat de ei. Nu ma pot abţine sa nu vorbesc despre moartea doamnei de Rothe. Biata femeie se afla pe ultima treapta a unei lungi şi dureroase boli, care avea ca urmare o completa disoluţie a sângelui, îşi ascunsese tot timpul suferinţa, fata de arhiepiscop, ca sa nu-l tulbure şi-i făcea, în mod constant, onorurile salonului ei, pentru ca el sa nu simtă nici un fel de schimbare în jurul sau, nici un fel de plictiseala, în ultima zi a vieţii sale, îl ruga pe tata sa vina sa mănânce la ea. Comesenii ei obişnuiţi, episcopii, trebuiau sa se duca sa ia masa la Wanstead, la printul de Conde1, iar ea nu mai avea putere sa vorbească destul de tare ca sa fie auzita de arhiepiscop care, cu vremea, surzise de-a binelea. Se serviră stridii, care îi plăceau foarte mult. Arhiepiscopul insista sa mănânce şi ea: doamna de Rothe îi făcu pe plac şi gusta una, apoi îi spuse, cu glas abia auzit, tatălui meu, pe care-l tutuia:

— Draga de Osmond, te rog sa nu-l laşi sa se întindă prea mult cu masa. Ma tem sa nu i-o tulbur!

Pe urma, începu sa discute despre unele lucruri care-l interesau pe arhiepiscop. După desert, arhiepiscopul obişnuia sa treacă în odaia sa. De îndată ce acesta intra în camera lui, ea spuse:

— Ah, draga de Osmond, de când aşteptam acest moment, închide usa de la odaia lui, răsuceşte cheia şi suna repede…

În câteva clipe, îşi făcu apariţia un servitor:

— Trimite-l pe Guillaume la domnul arhiepiscop să-l tina de vorba, sa facă ce-o şti, dar sa nu-l lase sa vina aici!

1 E vorba de Louis-Joseph, print de Conde (1736 – 1818), unul dintre primii Prinţi care au emigrat în 1789. În 1792, a organizat armata revoluţionară zisa „armata 'ui Condc”.

Aceste cuvinte fuseseră rostite cu destula vioiciune; apoi, adresându-se tatei, îi spuse abia şoptit:

— La vârsta mea, emoţiile nu mai fac doi bani, iar eu sunt pe duca…

— Nu credeţi ca ar trebui sa trimitem după medic?

— Dragul meu, medicul nu ma mai poate ajuta! Mai bine trimite repede după un preot, e mult mai convenabil pentru arhiepiscop!

La zece minute după ce-i poruncise tatei sa încuie usa în urma arhiepiscopului, bătrâna doamna de Rothe încetase sa mai respire. Arhiepiscopul ramase cu convingerea ca murise în somn. De altfel, 1-am şi auzit zicând adesea:

— Cea mai mare consolare a mea e sa stiu ca n-a suferit şi ca nu şi-a putut prevedea sfârşitul!

Iată un gen de devotament de care numai o inima de femeie e în stare.

Arhiepiscopul o iubise pe doamna de Rothe; îi era necesara, caci, o data cu ea, pierdea o obişnuinţă de peste cincizeci de ani, aşa ca o regreta sincer, în ziua în care o înmormântară, el veni la noi. În clipa sosirii era foarte tulburat; asta nu-l împiedica însa sa mănânce zdravăn şi cu pofta. După masa, găsi un volum de Voltaire, care zăcea pe o măsuţă, începu sa vorbească despre relaţiile şi despre certurile dintre ei, despre împăcările, apoi despre operele lui, care iscaseră atâta zarva când apăruseră. Ne recita un cânt întreg din Fecioara, poem care făcu cinste memoriei sale. Iată cum stiu bărbaţii sa regrete persoanele care le-au consacrat întreaga lor viaţă. Asta se numeşte – după împrejurări – fie tărie de caracter, fie resemnare.

Cam tot în acea epoca, ma aflam, într-o zi, la doamna du Dresnay. Domnul de Damas (cunoscut sub numele de Damas cel galben), ataşat pe lângă printul de Conde, făcu o diatriba legata de ultima violenta exercitata asupra emigranţilor ce se înapoiaseră în Franţa. Doamna du Dresnay – care totuşi nu s-a întors decât în 1814, dar care avea destul umor pentru a-i îngădui unele impertinente – îi spuse destul de sec:

— Domnule de Damas, când cineva e îmbrăcat atât de elegant cum eşti dumneata acum, când ai o cabrioleta care te aşteaptă în fata uşii mele, când locuieşti, eşti hrănit şi îngrijit aşa cum eşti dumneata la Wanstead, n-ai dreptul sa strigi toile”, împotriva unor bieţi oameni care s-au dus sa caute oriunde bucata de pâine pe care n-o pot mânca aici!

— Dar, doamna, e vina lor! Nu ştiţi ce-a făcut regele pentru ei?

— Nu stiu, nu stiu!

— Doamna, le-a îngăduit sa muncească fara a se aduce prejudicii rangului lor.

Am uitat sa va spun ca, înainte de a ma mărita, îl vedeam foarte des pe Pozzo1, acasă, la părinţii mei. După aceea, cumplita gelozie a domnului de Boigne, care suspecta pe toată lumea, până şi pe tata, ba chiar şi pe câinele meu, mi-a interzis orice relaţii sociale, aşa ca nu mai vedeam lumea, decât ca printr-o lanterna magica. De altfel, Pozzo stătuse vreme îndelungata la Viena, unde fusese însoţit de lordul Minto, patronul şi prietenul sau. Aceasta prietenie luase naştere în epoca în care lordul Minto – pe atunci sir Gilbert Elliot – fusese vice-rege în Corsica şi unde Pozzo îi era consilier şi ministru. Avea, de asemenea, legături foarte strânse şi cu unchiul meu Edouard Dillon. Acesta din urma comanda un regiment irlandez, în slujba Angliei, care ocupase Corsica.

Când forţele britanice evacuară insula, Pozzo fu obligat sa plece, partidul francez fiind în minoritate. De altfel, cred ca prea putin îi pasa lui Pozzo, în acea epoca, de partidul francez sau englez; el nu se interesa decât de partidul din care nu făcea parte Napoleon Bonaparte. Cei doi veri se îndepărtaseră unul de celalalt. După foarte strânsa legătura dintre ei, din tinereţe, urmase o ura crâncena iscata de ambiţie. Pe atunci, fiecare din ei nu urmarea decât sa fie mare şi tare în Corsica, lucru pe care nu-l puteau izbândi decât daca unul din ei îl dobora pe ' Charles-Andre Pozzo iii Borgo (1764 – 1842), diplomat de'origine corsicana, cârc a intrat în slujba tarului Alexandru I, pe care 1-a determinat sa participe la '„frângerea lui Napoleon Bonaparte.

Celalalt. Cred ca Pozzo n-a apelat la englezi decât numai pentru ca Bonaparte s-a declarat revoluţionar. Poate ca, după asta, Pozzo o fi devenit într-adevăr absolutist, dar în acea epoca era foarte liberal, ba as zice mai curând republican. Poate ca, pe vremea aceea, Pozzo se putea socoti rivalul lui Bonaparte; dar aceasta idee, odată intrata în capul lui de corsican încăpăţânat, nu 1-a mai părăsit şi a continuat sa se socoata rivalul varului sau chiar când acesta a ajuns prim consul şi mai apoi împărat. Era mult prea viclean pentru a-şi manifesta pe fata aceasta ura, dar ea clocotea în creierul lui şi nu-i dădea pace nici măcar o secunda. Cred ca s-ar fi dus şi până în fundul iadului daca ar fi ştiut ca găseşte acolo duşmanii lui Bonaparte de care avea atâta nevoie, în acea epoca, stătea mai mult pe la noi, trecând în mod alternativ de la descurajare şi de la cea mai profunda tristeţe, la nişte nădejdi exagerate şi la accese de o veselie nebuna, dar întotdeauna spiritual, interesant, amuzant, ba chiar şi elocvent. Limbajul sau, cam ciudat şi plin de imagini, avea ceva pitoresc şi neaşteptat care-ţi înflăcăra imaginaţia, iar accentul lui strain contribuia şi el la originalitatea formei în care se exprima. Era un om extrem de plicticos. Comportarea lui nu căpătase încă acel aplomb, pe care i 1-au dat mai târziu succesele obţinute. ai apoi, erai mai putin şocat sa vezi un mic corsican care nu ştie sa se folosească de uzanţele obişnuite, decât să-l vezi dezvăluindu-şi comportările grosolane în cadrul ambasadelor.

Edouard Dillon 1-a pus în legătură cu domnul de Artois. Pozzo şi-a dat imediat seama cam cu ce fel de om are de-a face şi în vreme ce printul credea ca se asigurase de un agent, Pozzo nu vedea în el decât un instrument de care urma sa se servească în interesul, ambiţia, sau, mai curând, ura sa. Numai ca acest instrument i se păru prea putin incisiv şi ne mărturisi – cu multa amărăciune – de cât de putin folos îi era aceasta relaţie.

Edouard Dillon – despre care v-am mai vorbit – era fratele mamei. Fusese multa vreme cunoscut sub numele de „Dillon cel Frumos”. Cronica acelor vremuri 1-a desemnat ca pe unui din amanţii pe care gurile rele i 1-ar fi atribuit reginei.

Iată de fapt pe ce anume s-a bazat aceasta presupunere: gdouard Dillon era deosebit de frumos, foarte fudul şi deci foarte „la moda”. Făcea parte din cercul intim al doamnei de Polignac şi probabil ca adresa, din când în când, reginei, câte unul din acele complimente pe care le primeşte, îndeobşte, orice femeie frumoasa, într-o zi, repeta alături de ea figurile unui cadril pe care urma să-l danseze la balul următor. Dar iată că pali brusc şi leşină. Fu imediat întins pe o sofa, iar regina săvârşi imprudenta de a-i pune mâna pe piept ca sa vadă daca-i mai bate inima. Edouard îşi reveni. Se scuza pentru starea de slăbiciune pe care-o avusese şi mărturisi ca, de teama de a nu întârzia la ora stabilita de regina, plecase din Paris fara sa puna nimic în gura, ca – din pricina îndelungatei suferinţe în urma unei rani pe care o căpătase la cucerirea Grenadei – asemenea stări de slăbiciune îl apucau adesea, mai ales atunci când nu mânca. Regina porunci sa i se dea o ceaşcă cu supa, iar curtenii, geloşi pe succesul tânărului, îi scoaseră vorbe ca s-ar avea bine cu regina. Acest zvon fu şi nu fu crezut la Curte, în schimb fu crezut de întreg oraşul când, în ziua de Sfântul Hubert, toată lumea îl văzu pe tânărul Dillon străbătând Parisul, în caleasca cu opt cai a reginei. Adevărul e ca tânărul căzuse de pe cal, la vânătoare, şi-şi rupsese, pentru a doua oara, braţul. Cum nu se afla la fata locului decât trăsura reginei, ea porunci vizitiului să-l duca acasă pe unchiul meu, apoi sa se întoarcă – aşa cum făcea de obicei – cu trăsura regelui, caci a ei nu era decât de eticheta. Se prea poate ca multe din istoriile puse în seama reginei sa fi fost neadevărate, după cum se poate foarte bine şi invers. Aţiu, de asemenea, ca unchiul avusese un duel care iscase destula vâlva. Luând masa la nu stiu ce ministru, un provincial, al cărui nume 1-am uitat, i-a zis peste masa:

— Domnule Dillon, pentru ce sunt vasele acelea mici? Edouad, care discuta cu vecina sa, răspunse sec:

— Pentru ovăz.

— Am sa va trimit şi nişte paie de ovăz, spuse celalalt care habar n-avea ca vasele cu ovăz erau o mâncare la moda.

Edouard nu-şi întrerupse discuţia, dar, după-masă, îşi dădu întâlnire cu provincialul, a doua zi destul de târziu, pentru ca nu-i plăcea sa se scoale cu noaptea în cap. Adversarul sosi la el la ora indicata. Dar Edouard încă nu isprăvise cu îmbrăcatul; îşi ceru scuze şi continua sa se îmbrace cu o grija deosebita. Tot dichisindu-se, spuse:

— Domnule, daca n-aţi ales încă locul, as prefera sa mergem în pădurea Vincennes. Iau masa la Saint-Maur şi as vrea sa ajung la vreme…

— Cum, domnule dumneavoastră credeţi ca.

— Sigur, domnule, după ce isprăvesc cu dumneavoastră, ma duc sa iau masa la Saint-Maur; i-am promis încă de ieri acest lucru doamnei X.

Bănuiesc ca atâta aplomb probabil 1-a intimidat pe bietul om atât de tare, încât s-a ales cu o lovitura serioasa de sabie, iar unchiul meu s-a dus sa ia masa la Saint-Maur, aşa cum făgăduise; bineînţeles ca, a doua zi, toate amănuntele au fost cunoscute de întreg Parisul.

În epoca despre care va vorbesc – 1803 – Edouard, nemaiavând de multa vreme pretenţia ca ar mai fi un bărbat tânăr, devenise un om de treaba, care se comporta foarte la locul lui. Un englez, întrebându-l ce se întâmplase cu „Dillon cel Frumos”, el îi răspunse:

— A fost ghilotinat!

Era foarte spiritual şi cunoştea la perfecţie toate dedesubturile vieţii. Fusese foarte ataşat de contele de Artois, ca gentilom al Camerei încă de pe vremea când acesta îşi alcătuise propria sa Curte şi continuase sa rămână foarte apropiat de el, desi nu fusese niciodată poftit la masa lui. Regimentul irlandez pe care-l comandase îl solicitase vreme de câţiva ani. Mai târziu, îl încredinţase fratelui sau Frank Dillon, fostul sau locotenent-colonel. Apoi se însura cu o creola din Martinica, a carei avere considerabila îi îngădui sa aibă o casa pe măsură, la Londra, unde atât contele de Artois cât şi ceilalţi prinţi luau adesea masa. Într-una din zilele anului 1804, ma aflam si. Eu la una din aceste mese, împreuna cu contele de Vaudreuil. Bonaparte tocmai se declarase împărat, înşelând astfel speranţele pe care emigranţii şi le făcuseră în legătură cu planurile sale burboniste. Nimeni nu discuta decât despre şansele pe care mai toţi le pierdeau datorita acestei măriri. Unii socoteau ca ar f, putut ajunge mareşali ai Franţei, alţii, cavaleri ai diverselor ordine, câte unii socoteau ca ar fi putut ajunge chiar conetabili! În sfârşit, domnul de Vaudreuil ridicându-se, întorcându-se cu spatele spre şemineu şi săltându-şi poalele jiletcei, ne spuse pe un ton doctoral:

— Atâţi ce-mi dovedeşte asta? Ca, în ciuda reclamei pe care ne străduiam s-o facem acestui Bonaparte, nu-i altceva decât o pramatie neîndemânatica!

Ma abţin de la comentarii. După pacea de la Amiens, domnul de Boigne se duse în Franţa şi începu a ma zori şi pe mine sa vin după el. În afara de faptul ca nici nu ma gândeam sa plec, socoteam ca aveam motive destul de temeinice sa ma aflu cat mai departe de o tara sortita unor noi catastrofe. Atiam ca se pregătea o noua răsturnare a regimului şi ca în fruntea acestei intrigi se afla Pichegru. Nu el ne mărturisi aceste indiscreţii; Pichegru era prudent şi dibaci. Trăia singur, lipsind adesea din Paris, ca sa reapară pe neaşteptate pretextând ca făcuse un drum complet lipsit de importanta şi dând tot timpul impresia unuia care, neavând ce face, tăia frunze la câini, într-o zi, pleca în periculoasa sa expediţie; din nefericire pentru el, trebuia sa fie urmat de domnii de Polignac. Aceştia însa acţionara în mod diferit. Făcură o suta de vizite ca să-şi ia rămas bun, îşi luară adio de la toată lumea, angajându-se sa facă diverse comisioane cunoştinţelor, la Paris, arătând lista persoanelor care-i aşteptau şi care probabil ca nu se îndoiau ca vor reveni. Procedară astfel în nădejdea ca, după atâta publicitate, călătoria lor n-avea sa para ciudata; în plus, mărturisiră ca plecau în taina. Asta era felul lor de a conspira.

În ajunul plecării, am luat masa împreuna cu ei, la tara, la Edouard Dillon. Ca sa ne întoarcem, trebuia sa străbatem o mica landa sau comuna. Domnii de Polignac erau calare; se opriră în comuna, amuzându-se, timp de un ceas, sa oprească toate trasurile care aveau drum pe acolo. Bineînţeles ca o opriră şi pe a mea. Pretindeau banii sau viaţa, apoi se îndepărtau râzând cu hohote, susţinând ca de fapt se pregăteau pentru treaba pe care urmau s-o facă. A doua zi, aceasta trăsnaie înveseli întreaga lor societate. Asemenea nerozii n-ar merita sa fie pomenite, daca ele n-ar arata firea acelui Jules de Polignac, funesta până şi tronului. Desi foarte tânăr pe atunci, „onoarea” unei asemenea comportări îi aparţinea în întregime. Fratele sau Armând, tot pe atât de dobitoc pe cât de prost era Jules, s-a lăsat întotdeauna călăuzit de el. aşa ca, nu peste mult, am aflat de arestarea celor doi conspiratori, iar foarte curând după asta, de moartea ducelui de Enghien. Tatăl sau a fost – trebuie sa spun – distrus; mai ales ca a aflat vestea într-un mod îngrozitor. Domnul duce de Bourbon încetase sa mai locuiască la Vanstead, minunatul castel pe care printul de Conde îl închinase în împrejurimile Londrei; caci desi se luptase cu curaj, în armata zisa „a lui Conde”, alteţa sa nu-şi neglijase deloc afacerile pecuniare, în aşa fel încât ajunsese cel mai bogat dintre toţi prinţii emigranţi. Fiul sau, nepu-tându-se mulţumi cu viaţa ordonata de la Vanstead, stătea mai tot timpul la Londra, într-un mic apartament, cu un singur valet care-i era foarte ataşat încă de pe vremea când era copil. Ora dejunului sau sosi, iar mai apoi trecu, îl suna pe Gui o data, de doua ori. Neprimind răspuns, intra în mica bucătărie şi-şi găsi valetul, cu coatele sprijinite de masa, cu capul în mâini, cu ochii în lacrimi, şi cu o gazeta în fata lui. Când îşi zări stăpânul, valetul făcu gazeta mototol, încercând s-o ascundă. Domnul duce de Bourbon îi lua imediat jurnalul din mâna şi astfel citi trista veste a asasinării fiului sau1. După doua ceasuri, când sosi printul de Conde, îşi găsi fiul tot în bucătărie, de unde Gui nu-l putuse smulge cu nici un preţ şi unde nu voia sa lase pe nimeni sa intre. Printul de Conde îl lua cu sine la Vanstead. Îngrijit de doamna de Reuilly, fiica sa naturala, pe care doamna de Monaco, devenita prinţesa de Conde, o creştea, izbuti sa se mai liniştească. Aceasta durere crâncena, însoţită de accese de furie şi de strigate de răzbunare, mi s-a părut cel mai sincer şi mai autentic moment din viaţa fada a ducelui de Bourbon. Cât despre emigranţi în

1 E vorba de Louis-Antoine de Conde, duce de Enghien (1772 – 1804), care a emigrat în 1789. Bonapartc a pus mâna pe el pe teritoriul german, 1-a închis la Vincenncs, apoi a poruncit sa fie împuscat.

General şi despre prinţi în particular, impresia pe care le-a făcut-o aceasta moarte a trecut ciudat de repede. Numai din respect pentru printul de Conde, contele de Artois s-a hotărât sa poarte doliu, şi asta doar cinci zile, socotind ca şi aşa îi făcuse un mare hatâr. Printul de Conde se pare ca judeca şi el la fel, caci veni în persoana la Londra pentru a-i mulţumi contelui de Artois. Vestea se împrăştie luni. Ducele de Berry se abţinu sa se duca marţi, la Opera, dar sâmbăta, la reprezentaţia următoare, îşi făcu din nou apariţia.

Procesul lui Moreau1 luând sfârşit şi liniştea nemaifiind tulburata în Franţa, m-am hotărât sa dau curs invitaţiilor repetate ale domnului de Boigne. Situaţia mea era cam aiurea şi eu îmi dădeam foarte bine seama de acest lucru. De la distanta, sâcâielile lui plicticoase nu mi se mai parura chiar atât de greu de suportat şi nu prea aveam motive temeinice sa refuz sa ma supun poruncilor pe care domnul de Boigne avea tot dreptul sa mi le dea. Tocmai cumpărase o splendida locuinţa, Beauregard, la patru leghe de Paris, şi ma ruga sa vin cât mai repede. Părinţii mei făgăduiră sa vina şi ei, iar acest lucru izbuti sa ma convingă sa plec.

1 Jean-Victor Moreau (1763 – 1813), general francez aflat în fruntea Armatei Rinului şi Moscllei în 1796. Învingător la Hohcnlindcn, a devenit rivalul lui Bonapartc şi a fost exilat pentru ca a dus tratative cu regaliştii. Reîntors din America lr> Europa, a fost ucis în lupta de la Drcsda.