Capitolul V Călătorie în Scoția.

— Alnwick.         — Burleigh.         — Marchiza d'Exeter.         — Plecarea domnului de Boigne.         — Domnul duce de Berry.         — Contesa de Polastron.         — Abatele Laţii.         — Moartea ducesei de Guiche.         — Moartea doamnei de Polastron.         — Superioritatea contelui de Artois asupra printului de Galles.         — Societatea lady-ei Harington.         — Lady Hester Stanhope.         — Doamna Grassini.         — Dragonetti.         — Tarantela.         — Viotti.

De îndată ce m-am reîntors la Londra, domnul de Boigne m-a dus în Scotia. Voia cu orice preţ sa ma îndepărteze de familia mea. Ne-am oprit în Westmoreland, la sir John Legard, care s-a arătat pe cât de afectuos, tot pe atât de amabil fata de mine. M-am bucurat foarte mult ca am avut prilejul să-l revăd, în Scotia, am fost primita ca unul de-ai casei de către ducele de Hamilton. Am petrecut o buna bucata de vreme în casa lui, am asistat împreuna cu fiicele sale, la cursele de cai de la Edimburg, precum şi la toate serbările pe care le-au dat. Nu stiu care din ele a observat ca semănăm cu un portret al reginei Maria Stuart, aflat în palatul din Holyrood. Vorba a trecut din gura în gura, gazetele au difuzat-o şi ele, şi aceasta asemănare, adevărată sau falsa, m-a făcut sa devin atât de cunoscuta, încât la curse sau în diverse locuri eram tot timpul urmărită de o droaie de oameni care – daca e sa spun adevărul – nu ma deranjau deloc, ba dimpotrivă, chiar îmi făceau placere. Din remarcile pe care le auzeam şi le rasauzeam, răzbătea o puternica afecţiune pentru „ our queen Mary „.

Am vizitat castel după castel, primiti sărbătoreşte peste tot. Scoţienii sunt oameni ospitalieri. De altfel, fusesem „la moda”, la Edimburg, şi cine n-a trăit în societatea serioasa a insularilor britanici nu-şi da seama ce importanta au aceste doua cuvinte: „la moda”. Domnul de Boigne fu mai putin posac ca de obicei. Aristocraţia – când avea avere şi trăia pe picior mare – îi impunea, şi văzând cât de frumos eram primita peste tot, începuse a se purta mai bine cu mine. Una peste alta, aceasta călătorie a constituit unul dintre cele mai plăcute momente din tinereţea mea.

Reîntorcându-ne la Northumberland, ne-am oprit la Alnwick, acea reşedinţă a ducilor de Northumberland, atât de frumoasa şi cu un atât de bogat trecut istoric. Stăpânii ei au avut bunul gust de a o pastra aşa cum era, ceea ce n-o făcea sa fie chiar prea comoda, în ciuda luxului fiecăreia dintre odăi. Odinioară, ducii de Northumberland sunau dintr-un clopot mare ca să-şi anunţe vecinii ca se aflau la Alnwick şi ca hall-ul era deschis tuturor musafirilor care doreau sa le onoreze masa. Acest gen de invitaţie a fost, cu timpul, înlocuit de alte obiceiuri. Totuşi clopotul continua sa sune o data pe an, în ajunul sosirii ducilor la Alnwick, şi respectul englezilor pentru vechile obiceiuri este atât de mare încât toţi vecinii, pe o distanta de zece mile de jur împrejur, dădeau curs acestei invitaţii, în ciuda egalităţii pe care o propaga legea, Anglia este singura tara din lume care se mai supune şi acum cutumelor feudale care, în general, vad ca plac. Azi, după treizeci de ani de când 1-am auzit prima oara, n-aş şti sa va mai spun daca acest clopot din Alnwick mai suna şi acum.

După Alnwick, am poposit la măreaţa reşedinţă a lordului Exeter, clădita de cancelarul Burleigh, sub domnia reginei Elisabeta. Lordul Exeter tocmai se recăsătorise, aşa ca tot castelul era în sărbătoare. Nimeni nu se mai gândea la prima doamna Exeter a carei viaţă fusese un adevărat roman. Ultimul lord Exeter îl avea moştenitor pe nepotul sau Cecil, care, după o existenta mult prea mondena, ajunsese, la treizeci (je ani, un blazat. Avea un chip frumos, era deştept, talentat, dar se plictisea de moarte. Unchiul sau îl îndemna întruna sa se însoare. Dar el cunoscuse prea bine lumea, trăise cu o droaie de femei şi înşelase prea multi bărbaţi, aşa ca nu mai voia sa mai sporească în nici un fel numărul celor încornoraţi. Pe scurt, devenise „excentric”. aşa li se spunea, pe atunci, bărbaţilor la moda, plictisiţi şi blazaţi, cărora mai târziu li s-a spus „dandys”.

În aceasta proasta dispoziţie, a plecat deci într-o buna dimineaţa, singur la Burleigh Hali, doar cu un câine, un creion şi un bloc de desen, dorind sa colinde pitoreasca tara a Galilor. Dar călătoria lui se împotmoli. Ajuns într-un sat, la treizeci de mile de Burleigh, fu reţinut acolo de farmecele unei ţărăncuţe, fata unui fermier din partea locului. Fara era frumoasa şi isteaţă. Sotia pastorului, care ţinea foarte mult la ea, se ocupase îndeaproape de educaţia ei. Fata era podoaba întregului sat, care se mândrea grozav cu ea. Ce mai, toată lumea o lauda cu gura până la urechi pe frumoasa şi isteaţă Sarah Hoggins. Domnul Cecil se îndrăgosti nebuneşte de aceasta frumuseţe rustica; vrând neapărat să-l îndrăgească, se dădu drept pictor, dar adăugă imediat ca având unele mici economii, i-ar fi plăcut sa se stabilească la tara şi sa devina fermier, daca ea ar consimţi să-l ia de bărbat. Cumpără deci o ferma prin împrejurimi şi se însura cu fata, cu numele lui adevărat de Cecil.

Trecură astfel zece ani. Doamna Cecil se ocupa de ferma. Sub pretextul ca se duce să-şi vândă schiţele şi sa capete comenzi, domnul Cecil pleca destul de des de acasă. Când se înapoia, aducea întotdeauna o suma de bani menita sa îmbunătăţească traiul doamnei Cecil şi s-o ajute să-şi păstreze întâietatea în sat, având însa grija sa nu sara niciodată peste cal, şi să-i dea mai mult decât îi îngăduia situaţia ei de mica fermiera. Femeia născu trei copii şi nu se îndoi o clipa de Poziţia sociala a bărbatului ei. În sfârşit, lordul Exeter, omul cel mai mândru, care n-ar fi iertat niciodată nepotului sau o asemenea căsătorie, muri. Domnul Cecil, acum marchiz de Exeter, se înapoie în sat, unde petrecu câteva zile. Cum în acel moment, sotia sa nu prea avea de lucru la ferma, îi propuse o mica plimbare, ca sa se mai destindă. Ea consimţi cu bucurie. Unde nu s-ar fi dus ea cu Cecil? El închirie un bidiviu zdravăn, îi puse o sa în spinare şi o perna legata bine pe care fermiera se aşeză comod, la spatele soţului ei, mergând aşa cum mergeau pe atunci toate persoanele de categoria lor. Cecil îi arata sotiei sale o mulţime de locuinţe frumoase, pe care femeia le admira îndelung. In sfârşit, a treia zi, ajunseră la Burleigh unde intrară în parc.

— Intrarea e îngăduita oricui? Întreba femeia.

— Noua, da. M-am gândit sa te fac stăpâna acestui parc. Ce-ai zice de aşa ceva?

— O, as primi cu draga inima.

— Dar castelul ţi-ar plăcea?

— Ma mai întrebi?

Tot discutând astfel, străbătură tot parcul. La sfârşit ea spuse:

— Baga de seama, Cecil! Gluma e gluma, dar uite ca ne-am apropiat prea mult de casa şi acuşi or sa iasă slugile sa ne alunge cu măturoiul!

— O, n-ai nici o grija, draga mea, n-o sa ne alunge nimeni.

Se opriră la usa castelului, unde îi aşteptau o droaie de valeţi aşezaţi la rând.

— Lat-o, le spuse el, pe stăpâna voastră, lady Exeter! Sa ascultaţi de ea, aşa cum ascultaţi de mine!

— Da, milord!

Intrând în vestibul, Sarah – care credea ca visează – îşi veni în fire când îşi văzu copiii elegant îmbrăcaţi, aruncându-se de gâtul ei. Copleşită, căzu în braţele soţului ei.

— Draga mea Sarah, iată, în sfârşit, cea mai frumoasa zi din viaţa mea!

— Oh, iubitul meu, sunt într-adevăr fericita! Striga ea.

Ar trebui sa ma opresc aici. Dar conştiinţa ma obliga sa duc povestea până la capăt. Domnul Cecil îşi găsise nevasta adorabila, atâta vreme cât stătuse la tara, unde era într-adevăr cea mai frumoasa femeie din sat. Transportata pe o alta scena, ea îşi pierdu încrederea în sine şi în gratiile ei naive; nemaisim-tindu-se la largul ei, deveni stângace şi ridicola, încet, încet, îşi pierdu acea prospeţime a frumuseţii care motivase nebunia domnului Cecil de a o lua de nevasta. Doamnele din înalta societate, care regretau strălucită situaţie pe care le-o răpise, începură a o şfichiui cu ironiile lor. La început, lordul Exeter se simţi ofensat, apoi mâniat, mâhnit, iar până la urma, încurcat. Pentru a evita unele scene penibile, nu mai voi s-o ia cu el în lume, începând s-o neglijeze, încă îi mai plăcea s-o vadă în casa lui, unde se refugiase, dar unde nu se mai potrivea cu decorul. Biata femeie nu ştia nici măcar sa poruncească slugilor. Neavând ce face toată ziua, putina lectura care odinioară constituise pentru ea o adevărată recreere, acum nu mai izbutea să-i umple timpul. Cel mai neînsemnat bilet pe care trebuia să-l scrie era un adevărat supliciu, de teama sa nu facă vreo greşeală. Lordul Exeter angaja pentru fiicele sale o guvernanta frumoasa, dorind ca ele sa fie educate cu totul altfel decât mama lor. Lucrul era firesc, dar din păcate şi fetiţele şi mama sufereau cumplit.

Schimbarea modului de viaţa avu urmări mai întâi asupra copiilor; fetiţele se ofiliră şi se îmbolnăviră. Pe scurt, în mai putin de trei ani, fermiera fericita de odinioară, ajunsa o mare doamna, muri de mâhnire, cu inima zdrobita – după cum spun englezii – fara ca lordul Exeter sa se fi purtat rau cu ea, ci doar prin forţa împrejurărilor. Vedeţi deci ca nu te poţi smulge din locul unde te-ai născut şi dintre oamenii între care ai crescut, fiindcă, aidoma florii transplantata în alt pământ, te ofileşti şi pieri.

La putin timp după ce m-am întors de la Londra, domnul de Boigne îmi spuse ca vânduse casa în care locuiam ai ma obliga sa stau într-un hotel foarte sclivisit. Apoi ma anunţă ca avea de gând sa părăsească Anglia şi sa ma lase în grija părinţilor mei. În fond, lucrul îmi convenea, desi eram totuşi destul de necăjită sa ma vad iarăşi discutata de lume. A plecat într-o iarna, în toiul unui concert la care invitase cinci sute de persoane; faptul bineînţeles ca a fost comentat de toate gazetele şi în toate saloanele. Nu mai eram atât de naiva, încât sa cred în bunăvoinţa semenilor mei şi-mi dădeam perfect de bine seama ca situaţia mea era foarte dificila. Desi m-a costat enorm, m-am oferit să-mi însoţesc bărbatul. El însa m-a refuzat categoric, dar cel putin de data asta ne-am despărţit fara scandal şi am continuat sa ne scriem. M-a lăsat într-o situaţie materiala destul de modesta, dar satisfăcătoare pentru a trai în societatea pe care o frecventam. Avu totuşi bunul simt de a-mi da un ordin scris, către bancherul sau, indicându-mi suma pe care nu aveam voie s-o depăşesc şi pe care n-am depăşit-o niciodată. Aceasta situaţie a durat doi ani, doi ani despre care îmi aduc aminte ca au fost cei mai liniştiţi din viaţa mea. Duceam o existenta foarte modesta. Tata era în deplinătatea sănătăţii sale fizice şi psihice şi se ocupa tot timpul de fratele meu şi de mine. Am început sa ne reluam lecturile şi studiile şi sa ducem o viaţă foarte raţională. Fratele meu avea şi el o voce foarte frumoasa, aşa ca adesea cântam împreuna. Mai veneau şi alti amatori, printre care trebuie neapărat să-l pomenesc pe ducele de Berry1. Acesta se stabilise la Londra unde ducea o viaţă prea putin demna de rangul sau şi încă şi mai putin demna de necazurile care-l asaltau din toate părţile. Societatea lui obişnuită era cea a femeilor creole fata de care îşi permitea unele gesturi cam prea familiare. Lucrurile încă ar mai fi mers de bine, de rau, daca s-ar fi petrecut în mediul francez, dar, din păcate, se îndrăgosti de o englezoaica de moravuri uşoare, care-l târa la curse, în trăsură ei, şi pe care o însoţea mai tot timpul la Opera, unde se aşeză la parter, alături de ea. Uneori, când mulţimea îl înghesuia prea tare, lasa orice ruşine la o parte şi se refugia în loja mea sau a altora. La ieşire, o auzeam însa pe demoazela sa care striga cât o ţinea gura: „Berry! Berry!”, cerând în felul acesta sa le vina trăsura.

1 Charles, duce ele Berry (1778 – 1820), cel de al doilea fiu al lui Carol al X-lca, căsătorit cu Maric-Carolinc de Bourbon-Sicilc, fiica lui Francisc I, regele Celor doua Sicilii. Ducele de Berry a murit tânăr, asasinat de un oarecare Louvcl.

Ducele de Berry o lua adesea razna în discursurile sale, de altfel la fel ca şi în faptele sale, lăsându-se mult prea des prada mâniei, dovada ca nu era câtuşi de putin stăpân pe sine. Astea erau cusururile. Acum va voi arata şi reversul medaliei. Ducele de Berry era inteligent, amabil, bun şi vesel; era darnic, generos şi totuşi destul de chibzuit. Cu un venit mediocru, pe care îl primea din partea guvernului englez şi cu nişte gusturi cam prea costisitoare, n-avea totuşi nici măcar un sol datorie. Atâta vreme cât avea bani, punga îi era deschisa cât mai larg cu putinţă, ajutând în dreapta şi-n stânga; când nu mai avea un sfânt, se lipsea de tot până în clipa când punga îi era din nou plina. Cu toate ciudăţeniile sale, era un om de treaba. Cred ca ar fi fost un suveran foarte primejdios, desi era singurul din familia sa în stare de acte generoase. Cu toate ca mi-e greu s-o spun, ma vad totuşi obligata sa mărturisesc ca nu era prea curajos. Nu pot concepe acest lucru, fiindcă însuşirea asta părea anume făcută pentru el, caci îi scăpau tot timpul expresii – dovada unor sentimente deosebite – care i-ar fi plăcut până şi lui Henric al IV-lea. Daca totuşi a dat dovada de slăbiciune – lucru ce nu poate fi pus la îndoiala – apoi acesta este rezultatul educaţiei deplorabile a prinţilor noştri. Fratele lui, mai putin distins decât el, sub toate aspectele, a scăpat totuşi de aceasta trista fatalitate. Legea privind datoriile făcute în străinătate expirând, şi contele de Artois plictisindu-se atât la Edimburg cât şi în împrejurimile sale, se întoarse şi se stabili la Londra. Numai ca în timpul şederii sale în Scotia, în jurul lui se petrecuseră mari schimbări. Contele de Artois era, de multi ani, foarte ataşat de doamna de Polastron. Ea îl iubea cu patima, dar nu pentru ca era ce era. Caci datorita influentei exercitata de ea a jucat printul acel rol atât de putin onorabil în timpul Revoluţiei. Locuind, în mod public, la el, aceasta legătură devenise un lucru atât de obişnuit, încât încetase de fnult sa mai scandalizeze pe cineva.

De îndată ce sosise la Holyrood, contele de Artois, care nu era câtuşi de putin credincios, se văzu inoportunat de zelul cu care catolicii din Scotia se străduiau să-i ofere slujbe peste slujbe, pe la diverse biserici. La nu stiu ce mare sărbătoare se, xvazu obligat – la insistentele lor – sa străbată douăzeci de mile pentru a petrece cinci sau şase ore în capela nu stiu cărui mare senior din ţinut. Plictisit de moarte de astfel de corvoada, dori sa aibă un duhovnic care să-l reprezinte. Doamna de Polastron îi scrise doamnei de Laage să-i caute un preot care sa ştie sa facă o slujba, dar sa fie de provenienţa foarte modesta ca sa nu aibă pretenţia sa fie poftit în salon, contele de Artois dorind ca duhovnicul sa stea la masa cu valeţii sai. Doamna de Laage se adresa domnului de Sabran, iar acesta îi răspunse:

— Treaba e ca şi rezolvata, am găsit un preot modest, băiatul unui portar de-al meu. E tânăr şi destul de chipeş; sunt sigur ca nu va face nici un fel de mofturi, fiindcă nu e tipul de om de care sa te jenezi.

Apoi i se explica tânărului abate Laţii – aşa se numea -despre ce anume era vorba. Cum el accepta cu bucurie, îl făcură pachet şi-l trimiseră la Edimburg unde începu a-şi face meseria.

Ducesa de Guiche – după câteva aventuri – sfârşi prin a se ataşa foarte serios de domnul de Riviere, simplu scutier al regelui. Libertatea din timpul emigraţiei îl ajutase sa se apropie de ea: de altfel îi era foarte devotat. Ducesa părăsise Polonia, unde stătea cu tatăl ei, ducele de Polignac, venise la Londra, fusese trimisa în Franta de contele de Artois pentru a lua legătura cu Primul Consul, eşua, trecu în Germania, de acolo înapoi la Londra şi până la urma ajunse la Holyrood, destul de bolnava. Cum boala se înrăutăţi, domnul de Riviere dădu fuga la ea. Până la sosirea acestuia însa, tânărul abate Laţii nu-şi pierduse vremea de pomana. Câştigase încrederea ducesei şi acum o manevra cum voia el. Domnul de Riviere nu fu admis decât ca sa vadă cu propriii sai ochi schimbarea survenita în sufletul bolnavei; fiindcă de Riviere o iubea, făcu tot ce-l ruga ea, renunţa la tot ceea ce i-ar fi putut displăcea şi fu primul care adopta acel regim de viaţa de o devoţiune ridicola şi meschina care a devenit mai apoi tipica la Curtea restrânsa a contelui de Artois. Doamna de Guiche a păţit la fel. Doamna de Polastron, de fata la moartea verişoarei sale, profund impresionata de puterea de convingere a acelui preot, sj-a încredinţat inima şi sufletul abatelui Laţii. Contele de Artois încă nu aflase nimic şi totuşi, tot regretând-o pe ducesa de Guiche, îşi batea joc de sclifoselile tânărului popa şi de boscorodeala” – zicea el -a lui de Riviere, la moartea ducesei. Cam aşa gândea printul, când sosi la Londra. Starea doamnei de Polastron, bolnava de piept, se înrăutăţi; şi aşa cum se întâmpla de obicei, în aceasta boala, doamna avu unele capricii destul de costisitoare. Nemaiajungându-i banii, domnul du Theil, intendentul contelui de Artois, inventa un sistem nou de a spori veniturile stăpânului sau. Cum primea destul de des emisari din Franţa, se gândi şi recurse la un plan, destul de ingenios: răspândi zvonul unei răscoale ce se pregătea în Vandeeă şi în Bretania, izbutind astfel sa smulgă câteva mii de lire sterline de la guvernul englez. Dădu doua sau trei sute de lire unui nenorocit, care fu mai apoi împuscat, undeva, pe coasta engleza, iar capriciile doamnei de Polastron înghiţiră restul. Nu stiu daca printul s-a pretat la toată aceasta escrocherie; sunt însa sigura ca a închis ochii şi a tolerat-o, fiindcă aceasta manevra repetându-se de trei ori într-o luna, era cu neputinţă ca el sa nu ştie nimic; domnul Windham, care a descoperit înşelăciunea, a şi avut de altfel o discuţie destul de aprinsa cu el. Bineînţeles ca toate aceste amănunte le-am aflat de la domnul Windham. aşa ca secretul n-a mai fost secret. Emigranţii francezi din Anglia începuseră a se obişnui cu ideea ca trebuie să-şi însuşească banii acestei tari, prin orice mijloace.

Doamna de Polastron se stingea încet. Contele de Artois îşi petrecea toată ziua lângă ea. Casele de închiriat din Londra sunt prea mici ca sa poţi locui împreuna cu cineva, dar cei doi stăteau pe aceeaşi strada, în fiece zi, la prânz, căpitanul gărzilor sale îl însoţea pe conte până la usa doamnei de Polastron. Venea apoi să-l ia la cinci şi jumătate, pentru masa, ai-l aducea îndărăt la şapte, unde rămânea până la unsprezece noaptea. Acele lungi ceasuri din zi şi din noapte le petreceau w doi. Doamna de Polastron – care nu putea vorbi prea mult fiindcă obosea repede – îl ruga să-i citească ceva din cărţile sfinte. La început, aceasta treaba o făcu printul, dar, cu timpul, fu lăsată în seama abatelui Laţii. Acesta, după ce citea ce avea de citit, începea sa comenteze textul. Contele era mult prea mâhnit ca sa nu asculte, chiar cu oarecare respect, cuvintele ce păreau s-o liniştească mult pe bolnava. Până la urma, izbuti să-l convertească şi pe el, şi încă atât de deplin, încât doamna, înainte de a-şi da duhul, îl apuca pe print de mâna şi punând palma acestuia în palma abatelui, îi spuse acestuia din urma:

— Părinte, iata-l! Ţi-l încredinţez, te rog sa ai grija şi sa veghezi asupra lui! Apoi, adresându-se printului, îi spuse: Dragul meu, urmează întocmai învăţăturile abatelui ca sa fii şi tu tot atât de liniştit ca şi mine în clipa în care vei veni sa ma întâlneşti!

În odaie se aflau o mulţime de persoane care fuseseră de fata la aceasta scena, între alţii, cavalerul de Puysegur care mi-a şi povestit-o. Apoi doamna de Polastron îşi lua rămas-bun de la toată lumea, fara sa sufle o vorbuliţă despre scandalul pe care-l iscase felul ei de viaţă. Pe urma adormi: nu mai rămaseră lângă ea decât printul şi abatele. Peste putin se trezi, îşi lua doctoria, apoi muri. Abatele nu-şi pierdu vremea cu fleacuri; îl târî după sine pe contele de Artois la biserica din King-Street, îl tinu acolo câteva ceasuri, îl spovedi, iar a doua zi îl împărtăşi, începând din acel moment, începu a-l domina în aşa măsură, încât numai cât se uita la el şi-l şi făcea sa schimbe imediat vorba. Laţii încetase sa mai mănânce cu valeţii încă de când plecase din Edimburg; acum nu numai ca mânca la masa printului, dar acesta îşi schimbase şi atitudinea fata de el. Din foarte liber cum fusese, devenise de o rigoare extrema. Domnul de Riviere, care se abţinuse, din scrupul, sa devina şi el astfel, i se alătura şi începu să-i tina hangul. Contele de Artois, el însuşi stânjenit de schimbarea sa, se bucura nespus ca izbutise sa facă un prozelit şi sa intre amândoi pe aceeaşi poarta ce urma să-i scoată pe drumul pe care-şi propuseseră să-l urmeze împreuna, cu aceeaşi fervoare, înainte ca boala doamnei de Polastron să-l absoarbă cu totul pe conte, acesta mai ieşea din când în când în lume. Cel mai des îl întâlneam la doamna Harington, unde îmi petreceam vremea. Stătea adesea de vorba cu printul de Galles si, desi situaţiile lor erau atât de deosebite, contele de Artois îşi domina mai întotdeauna ruda engleza. Avea o atitudine atât de nobila, era atât de politicos şi de mare senior, încât bietul print de Galles narea a fi doar o caricatura a lui. Avea şi englezul maniere frumoase, dar acestea erau doar simple „maniere”, dobândite prin educaţie, pe când cele ale contelui erau înnăscute. La fel şi chipul sau care – desi poate mai putin frumos decât cel al englezului – avea mult mai multa demnitate şi gratie. Ţinuta, vesmintele, felul de a intra sau de a ieşi din camera, toate acestea erau incomparabile, îmi aduc aminte ca odată, când sosi contele de Artois şi făcu o reverenţă în fata lady-ei Harington, ducele de Berry, care se afla lângă mine, spuse:

— Cât trebuie sa fie de fericit ca arata astfel! Cu o asemenea înfăţişare, întotdeauna jumătate din treaba e ca şi făcută!

Era o gluma, dar, în fond, avea dreptate. Adevărul e ca în epoca aceea, contele de Artois arata minunat, mult mai bine chiar decât arata în tinereţe. Pe vremea aceea nu frecventa societatea franceza. Primea, din când în când, pe unii oameni şi oferea câte o masa. În ziua de Anul Nou, de Sfântul Ludovic, de sfântul Carol, femeile îi scriau. El trimitea tuturora câte o carte de vizita şi le vizita pe cele pe care le cunoştea. L-am văzut, astfel, de trei sau de patru ori, la mama acasă, dar de la distanta. Noi n-o frecventam pe doamna de Polastron, iar aşa ceva nu se putea ierta.

Am vorbit mai înainte de salonul lady-ei Harington. Era singurul unde lumea buna se aduna destul de des – sigur, nu fara a fi invitata – dar într-un mod mult mai apropiat şi mai plăcut decât la celelalte. Lady Harington făcea câte treizeci de vizite într-o singura dimineaţă şi lasa la usa persoanelor vizitate invitaţia de a pofti, seara, la ea. Drumurile odată isprăvite, străbătea de mai multe ori Bond Street şi-i culegea pe cei care se plimbau pe acolo. Aceasta treaba se repeta de trei-patru ori pe săptămână si, cum societatea era mai întotdeauna aceeaşi, sfârşi prin a alcătui un fel de coterie. Instinctul meu de sociabilitate franceza ma îndemna sa prefer alte cercuri Pe care le întâlneam în alte case. Dar lady Harington ma copleşea cu atenţiile şi apoi ma sinteam nemaipomenit de bine la ea.

În casa ei m-am împrietenit cu lady Hester Stanhope care, mai apoi, a jucat un rol atât de bizar în Orient. Lady Hester era fata surorii domnului Pitt, pe care ciudăţeniile soţului ei, lordul Stanhope, o făcuseră sa moara de mâhnire. Aceleaşi ciudăţenii o aruncaseră pe fata ei mai mare în braţele spiţerului din satul ce se învecina cu castelul Stanhope. Domnul Pitt, pentru a o scăpa pe lady Hester de o soarta asemănătoare, o luase la el. Făcea onorurile unei case sărăcăcioase pe care bruma de avere cu care plecase de acasă abia îi îngăduia s-o tina. În momentele când nu putea primi pe nimeni, domnul Pitt făcea pe doamna de companie a nepoatei sale, rămânând, cu o nesfârşită complezenta, până la patru sau cinci dimineaţa la nişte baluri unde se plictisea de moarte. L-am văzut, adesea, aşezat într-un colt şi aşteptând cu o răbdare demna de lauda ca lady Hester sa se îndure şi sa puna capăt supliciului bietului om.

Nu voi spune ce anume a determinat-o pe lady Hester sa se expatrieze, pentru ca nu stiu. Am auzit totuşi şoptindu-se ca din pricina morţii generalului Moose, ucis în bătălia de la Corogne; dar asta s-a petrecut după plecarea mea, iar eu nu vreau sa istorisesc decât ceea ce stiu dintr-o sursa absolut demna de încredere, în epoca despre care va vorbesc, lady Hester era o fata frumoasa, de vreo douăzeci de ani, înalta, bine făcută, iubind balurile, succesele de orice fel, nu prea cocheta, având o înfăţişare destul de hotărâtă şi nişte idei destul de bizare, care nu treceau totuşi dincolo de ceea ce s-ar putea numi originalitate. Pentru o Stanhope (unde toţi erau nebuni), fata era însăşi întruchiparea înţelepciunii.

Pe vremea aceea, cântam destul de des împreuna cu doamna Grassini. Era prima cântăreaţă care fusese primita la Londra ca o persoana din lumea buna, caci, la talentul cu totul deosebit pe care-l avea, se mai adaugă şi o frumuseţe uluitoare. Isteaţă din fire, ştia sa se comporte admirabil peste tot unde era invitata. Ducele de Hamilton o introduse în societatea surorilor sale. Contele de Fonchal, ambasador în portugalia, dădu în cinstea ci câteva serbări grandioase la care toată lumea voi sa meargă. Nu numai ca era invitata la concerte şi la toate celelalte reuniuni, dar era poftita chiar şi în unele cercuri închise. Actriţa excelenta, metoda ei de a cânta era admirabila. Ea e cea care a pus în valoare vocea de contra-alto care aproape ca a alungat din teatru sopranele, singurele apreciate până atunci. Primul mare talent care a posedat o asemenea voce, a adus o adevărată revoluţie în muzica.

Muzicianul cel mai deosebit pe care 1-am întâlnit vreodată a fost Dragonetti. Era, pe atunci, în apogeul prodigiosului sau talent cu care dominase, îngenunchease, îmblânzise – daca ma pot exprima astfel – acel instrument uriaş şi grosolan, numit contrabas, facându-l sa cânte dumnezeieşte. Scotea din cele trei strune groase ale acelui instrument, pe care abia le atingea cu degetele, nişte sunete uluitoare, ajungând la o execuţie care aproape ca ţinea de domeniul miraculosului, îmi amintesc ca, la sfârşitul unui mare concert, dat la contele de Fonchal – după ce grosul invitaţilor plecase – am rămas un grup restrâns, ca sa cinam. A început sa se vorbească despre dansurile naţionale şi despre tarantele. Fiica ambasadorului nostru la Neapole le dansa foarte bine, după cum le dansasem şi eu odinioară. Toată lumea ne îndemna sa dansam. Viotti se oferi sa ne cânte, dar nu cunoştea prea bine melodia. Dragonetti o cânta, iar noi doua începurăm sa jucam. Viotti începu a cânta şi el, iar Dragonetti îl acompania. Când simţirăm ca nu mai putem răsufla, ne aşezarăm. Viotti îşi isprăvi sarcina lui de menestrel, improvizând o variaţiune încântătoare. Dragonetti o repeta la contrabas. Violina începu o variaţiune mult mai dificila, dar celalalt o executa fara greşeală. Atunci Viotti striga:

— aşa va sa zică! Ia sa vedem daca mai poţi repeta şi asta!

Ai cânta cea mai dificila variaţiune cu putinţă, pe care Dragonetti o reproduse cu aceeaşi perfecţiune. Aceasta întrecere amicala continua – spre bucuria noastră – până în clipa în care Viotti, aruncându-şi vioara pe masa, striga:

— Ce vreţi, ori are pe dracul în el, ori în contrabas!

Era, pur şi simplu, uluit. Dragonetti n-a avut nici un predecesor, nici – până în prezent – pe careva în stare să-l imite.