Capitolul I Șederea la Roma

Cearta prinţeselor.         — Societatea mamei.         — Abatele Maury.         — Cardinalul de York.         — Crucea Sfântului Petru.         — Doamna Lebrun.         — Aederea la Albano.         — Sosirea la Neapole.         — Regina Neapolelui şi fiicele sale.         — Idei preconcepute în privinţa părăsirii Italiei.         — Lady Hamilton.         — Atitudinea sa.         — Bermont.         — Trecerea prin Saint-Gothard.         — Mademoiselle, la Constance.         — Sosirea în Anglia.

Voi trece foarte repede peste şederea în Italia. Nu mai păstrez din aceasta şedere decât o singura amintire: ca am auzit vorbindu-se despre certurile de la Curtea prinţeselor, care chiar şi în epoca aceea mi se păreau caraghioase. Neînţelegerea dintre cele doua doamne de onoare ajunsese până acolo, încât împărţise în doua tabere numărul redus de francezi ce se aflau atunci la Roma. Unii ţineau cu familia Narbonne, alţii cu familia Chastellux, detestându-se în mod cordial.

Părinţii mei se văzură pusi astfel într-o situaţie foarte dificila, fiindcă mama era doamna de onoare a doamnei Adelaâde; familia Chastellux recunoscu acest lucru şi nu se supără pe ai mei. Copiii Chastellux erau buni prieteni cu mine, la fel ca şi Louise de Narbonne, nepoata ducesei de Narbonne. Totuşi, pentru a nu isca gelozii, eram excluşi cu toţii din preajma prinţeselor. Cât am stat la Roma, n-am văzut-o pe doamna Adelaâde decât de trei ori; adevărul e ca trecusem de vârsta la care te amuzi cu un copil aşa cum te-ai amuza, de pilda, cu un câine, în ciuda certurilor domestice la care erau şi martore şi victime, niciodată cei din jur nu izbutiseră sa le despartă pe cele doua prinţese. Au murit la câteva zile una după alta, după ce trăiseră toată viaţa alături, în cea mai tandra şi mai perfecta înţelegere. Doamna Victoire avea o mare admiraţie pentru sora, care, la rându-i nutrea fata de ea o profunda afecţiune.

Desi cu o sănătate foarte şubredă, mama continua sa stea – în virtutea inerţiei – lângă ele. În fiece seara se adunau în odaia lor câteva persoane, printre care cei mai asidui erau prelaţii Caraffa, Albani, Consalvi si, în sfârşit, abatele Maury, pe atunci corifeul partidului regalist. Toate acele persoane erau spirituale şi distinse, încet, încet, rn-am obişnuit sa trag cu urechea la discuţiile lor. Abatele Maury, expus tuturor urilor, tuturor intrigilor pentru a fi îndepărtat de Scaunul Papal pe care avea toate şansele să-l ocupe datorita puternicei afecţiuni ce-o nutrea fata de el Papa Pius al Vl-lea, trecuse printr-un aspru noviciat. Uneori, îi povestea mamei necazurile sale; ea îl consola şi-l încuraja, totodată certându-l. Papa îl numise arhiepiscop de Niceea şi-l trimisese – în calitate de nunţiu papal – la încoronarea împăratului Leopold1, ceea ce avea să-i asigure pălăria de cardinal. Când se reîntoarse în Italia îmi confirma acest lucru si, cu acest prilej, îmi dărui un splendid topaz pe care i-l făcuse cadou împăratul, împreuna cu o mulţime de alte pietre preţioase. Aţiind ca era renumit pentru avariţia sa care ajunsese de-a dreptul proverbiala, nu-mi pot explica nici astăzi cum de se îndurase sa se despartă de acea piatra preţioasă. Poate ca pe vremea aceea sa nu fi fost chiar atât de îngrozitor de zgârcit. Monseniorul Consalvi se bucura de stima întregii Europe; despre el, voi vorbi mai târziu. Cardinalul de York, ultimul vlăstar al nefericiţilor Stuarti, locuia la Roma. Mama era nepoata fostului sau preceptor; auzind acest lucru, o trata cu o bunăvoinţă fara margini. O pofti sa vina la el, la Prăseaţi, vara, iar iarna îi invita aproape tot timpul – atât pe ea cât şi pe tata – sa ia masa la el. Trăia într-un palat foarte mare, cu foarte putina mobila

1 Cel de al doilea fiu al Marici-Tcreza, care a domnit între 1790 şi 1792, după moartea fratelui sau mai marc, losit'al Il-lea.

Si fara sobe; purta o gluga pe cap şi doua mantii îmblănite, îmbrăcate una peste alta; îşi ţinea picioarele sprijinite pe o cutie mare de fier, plina cu cărbuni încinşi, iar mâinile şi le vâra într-un manson de blana. Musafirii ar fi adoptat şi ei, cu placere, aceeaşi vestimentaţie, caci pur şi simplu degerai în somptuosul sau palat. Dintr-un exces de bunăvoinţă fata de mama, poruncea totuşi sa se arda câteva bucăţi de lemne, în cel de al patrulea salon, pretinzând ca, chiar şi de la aceasta distanta, căldura îl sufoca şi nu putea sa respire. Nu uitaţi totuşi ca stătea cu picioarele pe cutia aceea uriaşă, de fier, plina cu cărbuni încinşi şi ca asta nu-l deranja deloc. Dar trebuia sa moştenească şi el ceva de la familia regala din care se trăgea, fie chiar şi o simpla manie ca aceasta! Slugile îi spuneau „majestatea voastră”. Comesenii mai diplomaţi, evitau orice apelativ. El nu vorbea decât italiana; engleza, foarte putin şi atât de prost încât cu greu puteai pricepe ce anume voia sa spună, ceea ce îi displăcea grozav. Toată simpatia lui şi-o revărsa asupra lui Consalvi, pe care-l trata ca pe un fiu. Nu putea sta o clipa fara „Ercole”, (asa îi spunea el lui Consalvi), iar bietul Ercole era plictisit de moarte de aceasta sâcâiala continua.

Cardinalul era, în acea epoca, foc şi para pe cumnata lui, contesa de Albany, care acceptase o pensie de la Curtea Londrei. Vorbea despre acest lucru, cu mândria unui adevărat suveran, jignit în orgoliul sau. Mai târziu, a recurs el însuşi la mărinimia engleza. Vedeţi deci cât e de greu de prevăzut ce anume se poate întâmpla în vremuri de restrişte. Sigur ca în acea epoca, domnul cardinal era de buna-credinţă când susţinea ca prefera sa moara decât sa se vadă pe lista pensionarilor Angliei şi totuşi iată ca până la urma a cerut sa fie şi el trecut acolo.

Îmi aduc, de asemenea, aminte de o întâmplare care a făcut vâlva la Roma. Domnul Wilbraham Bootle, un englez tânăr, ce se distingea atât prin poziţia sa sociala, cât şi prin figura, spiritul şi imensa lui avere, se îndrăgostise de o oarecare domnişoara Taylor, care era, într-adevăr, foarte frumoasa, dar care în afara de aceasta frumuseţe nu mai avea nimic ce aduce soţului ei. Totuşi domnul de Wilbraham nu se lasă până ce nu obţinu consimţământul domnişoarei. La un mare banchet, dat de lordul Camelford, se vorbi despre o ascensiune făcută dimineaţa până la crucea aşezată pe domul Sfântul Petru. Scara care urca până la cruce era exterioara. Domnul Wilbraham spuse ca, din pricina vertijurilor, el nu va cuteza niciodată sa ajungă până acolo şi ca nimeni şi nimic pe lume nu 1-ar putea determina sa încerce aşa ceva.

— Nimeni pe lume? Zise domnişoara Taylor.

— Nimeni, domnişoară!

— Nici chiar daca te-aş ruga eu?

— Dumneata nu poţi avea inima sa ma rogi un lucru despre care ţi-am mărturisit ca mi-e groaza.

— Larta-mă, dar iată ca ţi-l cer. Te rog, iar daca trebuie, îţi poruncesc!

Domnul Wilbraham Bootle încerca sa ia lucrurile în gluma, dar miss Taylor insista, în ciuda eforturilor pe care le făcu lordul Camelford de a o potoli. Până la urma, toţi cei de fata hotărâră sa se întâlnească a treia zi în fata domului Sfântul Petru şi sa asiste la încercarea impusa tânărului. El o îndeplini cu cel mai deplin calm şi sânge-rece. După ce cobori, ' triumfătoarea frumuseţe înainta spre el, cu mâinile întinse; el i le lua, le săruta şi-i spuse:

— Domnişoara Taylor, am satisfăcut capriciul unei fiinţe încântătoare. Acum îngăduie-mi să-mi iau revanşa şi să-ţi dau un sfat: când tii cu tot dinadinsul să-ţi păstrezi puterea, nu trebuie sa abuzezi niciodată de ea. Îţi doresc din toată inima sa fii fericita. Acum, rămâi cu bine!

În piaţa Sfântul Petru îl aştepta o trăsură de posta. Se urca în ea şi părăsi Roma. Domnişoara Taylor avu destula vreme sa regrete prostia pe care o făcuse, caci după zece ani era tot nemăritată; nu mai stiu ce s-a mai întâmplat cu ea, după aceea.

0 vedeam adesea pe doamna Lebrun1 sau mai curând pe fiica sa care era una dintre camaradele mele de joc. Doamna Lebrun era o femeie de treaba, încă frumoasa, dar

1 E vorba de renumita pictoriţa Vigec-Lcbrun, care a trăit între 1755 şi 1842.

Oroasta ca noaptea; era talentata, dar era din cale-afară de sclifosita, atât din pricina ca era frumoasa cât şi pentru ca era artista.

Cardinalul Corradini, unchiul lui Consalvi, avea la Albano o căsuţă pe care o pusese la dispoziţia mamei şi unde am petrecut doua veri la rând. Păstrez o destul de slaba amintire despre acel ţinut minunat, dar în schimb n-am uitat măgarul grădinarului, care ma plimba adesea prin împrejurimi.

La începutul anului 1792 sosi la Roma sir John Legard împreuna cu sotia sa, miss Aston, vara primara cu mama. Aceasta legătură familiala deveni foarte strânsa. Banii cu care părinţii mei veniseră din Franţa erau pe sfârşite. Pensia fixata de rege nu-i fusese plătită tatei decât o singura data. Cavalerul Legard îi ruga să-l însoţească la Neapole şi pe urma sa se reîntoarcă împreuna la conacul sau din Yorkshire unde le oferi cea mai generoasa şi mai amicala ospitalitate. Părinţii mei acceptară sa petreacă împreuna cu el câtva timp la Neapole, fara însa sa se angajeze la mai mult. Legard nu insista. Am rămas la Neapole zece luni. Mama a fost foarte bine primita şi foarte adulata de regina1 care o puse să-i istorisească tot ce se petrecuse la Curtea Franţei, precum şi începutul Revoluţiei, atât de plin de învăţăminte pentru ea ca regina. Am fost admisa alături de fiicele ei şi astfel a început prietenia mea cu prinţesa Amelie care a ajuns mai apoi regina Franţei. Vorbeam franţuzeşte şi englezeşte, citeam împreuna, am petrecut câteva zile cu ea, la Porţiei şi la Caserta. Prinţesa ma prefera tuturor celorlalte prietene ale sale; eram mai putin apropiata de surorile sale, desi ne jucam deseori împreuna.

După prinţesa Amelie, cel mai mult o iubeam pe prinţesa Antoinette, mai târziu principesa a Austriei. Cât despre prinţesă Christine – care a devenit mai apoi regina Sardiniei – o excludeam din toate jocurile noastre la care, desi mult mai mare decât noi, ar fi vrut sa ia parte. Cele doua prinţese mai

1 E vorba de Maric-Carolinc, fiica împăratului Austriei, Francisc l, şi a „npâratcsci Maria-Tcrcza; a fost sotia lui Fcrdinard al IV-lca, regele Ncapolclui şi a trăit între 1752 şi 1814.

Mari, împărăteasa şi marea ducesa de Toscana, erau măritate în acea epoca.

Existau foarte multi străini la Neapole şi cred ca se distrau de minune; în ce ma priveşte, luam prea putin parte la aceste distracţii. Uneori ma luau la Opera. Eram o buna cântăreaţa şi începusem a avea o voce destul de frumoasa de care Cimarosa1 era încântat. El nu dădea lecţii, dar venea destul de des sa ma puna sa cânt; ba chiar îmi recomandase şi un maestru căruia îi spunea ce anume trebuia sa facă.

Momentul când trebuia sa părăsim Neapolul se apropia. Cavalerul Legard îi ruga din nou pe părinţii mei să-l urmeze în Anglia. Comunicaţiile cu San-Domingo – de unde încă mai nădăjduiam un ajutor – deveniseră mai lesnicioase. Tata păstrase în Olanda tot mobilierul ambasadei, din care putea trage unele foloase. Air John Legard îi oferi – cu toată delicateţea posibila – o retragere onorabila, în decursul celor zece luni pe care le petrecusem la Neapole, îi copleşise pe părinţii mei cu cele mai calde dovezi de prietenie. Rămânând în Italia, trebuia sa cădem din nou pe capul celor doua prinţese bătrâne: doamna Adelaâde şi doamna Victoire. Dar şi ele începuseră a fi din ce în ce mai strâmtorate, iar cei din preajma lor sigur ca n-ar fi văzut cu ochi buni o noua familie care sa le împovăreze. Toate aceste reflecţii îi determinară pe părinţii mei sa primească invitaţia cavalerului Legard, după ce, bineînţeles, tata obţinu aprobarea doamnei Adelaâde. Ea fu de acord cu plecarea noastră adăugând ca daca nu izbuteam sa ne stabilim în Anglia, atâta vreme cât va mai avea o bucata de pâine, va fi extrem de bucuroasa s-o împartă cu noi. Regina Neapolelui se strădui s-o păstreze pe mama lângă ea; îi oferi chiar o mica pensie, dar pe atunci noi mai nădăjduiam încă sa primim partea ce ni se cuvenea din San-Domingo.

De altfel, regina Neapolelui era cam capricioasa, iar noua sa favorita, lady Hamilton, începuse a se afirma tot mai

1 Domemicii Cimarosa (1749 – 1801), muzicant italian născut la Aversa, compozitor de muzica instrumentala şi mai ales de opera, dintre care amintim Căsătoria secreta.

Mult. Aceasta lady Hamilton s-a bucurat de o atât de trista celebritate încât ma vad obligata sa vorbesc putin şi despre ea.

Domnul Greville, intrând într-o zi în bucătărie văzu, în coltul unde se afla soba, o fata foarte tânără, încălţata doar cu un pantof, fiindcă la celalalt picior îşi cosea ciorapul grosolan pe care urma să-l îmbrace. Când fata ridica ochii, domnul Greville ramase uluit, caci era de o frumuseţe dumnezeiasca. Interesându-se, afla ca era sora rândaşului de la grajduri. Nu-i fu prea greu s-o determine sa urce scara şi s-o instaleze în salon. Trai cu ea o vreme, învăţând-o sa scrie şi sa citească. Acest tânăr superficial şi zăpăcit, neglijându-şi afacerile, dădu faliment şi se văzu obligat sa părăsească Londra. Unchiul sau, William Hamilton, ministrul Angliei la Neapole, tocmai se afla în concediu la Londra. Tânărul îi mărturisi ca cea mai mare mâhnire a sa se datora nu faptului ca trebuia sa părăsească Londra, ci pe o tânără persoana, extrem de frumoasa, care stătea la el şi care avea sa fie, pur şi simplu, aruncata în strada. Air William îi făgădui ca va avea el grija de ea. Într-adevăr, se duse s-o caute chiar în clipa în care portăreii o alungau din casa nepotului sau; doar ce-o văzu, şi se îndrăgosti nebuneşte de ea. O lua cu sine în Italia; nu stiu ce rol a jucat ea în viaţa lui, dar după câţiva ani sfârşi prin a o lua de nevasta. Până atunci se părea ca o tratase cu o afecţiune paterna care se potrivea cu vârsta lui şi care-i îngăduia, până la un anumit punct, s-o prezinte în lumea, putin cam dificila, a Italiei. Aceasta fiinţă, frumoasa ca un înger, şi care nu izbutise niciodată sa citească şi sa scrie ca lumea, avea totuşi un instinct înnăscut al artelor. aşa ca profita din plin de şederea sa în Italia şi de dorinţele pe care soţul ei i le îndeplinea cu promptitudine. Deveni o buna muziciana, unica în felul ei, care-i încânta pe spectatori şi-i înflăcăra pe artişti. Acum vreau sa va vorbesc despre ceea ce lumea numea „atitudinile” lady-ei Hamilton.

Pentru a satisface dorinţa soţului ei, tânăra lady umbla de obicei îmbrăcată într-o tunica alba, strânsa cu un cordon în talie; pletele îi fluturau libere sau erau prinse cu un piepten, a avea însa forma coafurii obişnuite. Când consimţea sa dea câte o reprezentaţie, se înarma cu doua sau trei saluri de caşmir, cu o urna, o casoleta, o lira şi o toba. Cu acest bagaj uşor, îmbrăcată în costumul ei clasic, se aşeză în mijlocul salonului, îşi punea pe cap un sal, care-i cădea până la picioare. Apoi, se învăluia în cel de al doilea, apoi în al treilea. Pe urma şi le smulgea brusc pe toate, alteori le înlătura numai pe jumătate, încât salurile deveneau un fel de fundal pe care apărea chipul eroinei întruchipate de ea. Dar întotdeauna ea era singura care izbutea sa înfăţişeze cel mai bine personajul pe care şi-l alegea. Se inspira din statuile antice si, desi nu le copia în mod servil, înflăcăra puternic imaginaţia poetica a italienilor. Au încercat şi alţii s-o imite, dar n-au reuşit. Talentul acestei fete făcea parte dintre acele lucruri unde e suficient doar un pas ca sa ajungi de la sublim la ridicol. De altfel, pentru a putea avea succesul ei trebuia sa fii tot atât de dumnezeiesc de frumoasa cum era ea, din cap şi până în picioare; or, astfel de fiinţe se întâlnesc foarte rar. În afara de aceasta înclinare către arte, nimic nu era mai vulgar şi mai comun ca lady Hamilton. Când îşi scotea tunica antica şi-şi punea o rochie obişnuită, îşi pierdea orice distincţie. Discuţia cu ea era lipsita de interes şi mai ales de inteligenta. Totuşi bănuiesc ca trebuie sa fi avut un soi de gingăşie de care făcea uz împreuna cu incomparabila sa frumuseţe, fiindcă a exercitat o adevărată fascinaţie asupra persoanelor pe care avea interesul sa le seducă: mai întâi, pe bătrânul ei soţ pe care 1-a făcut de râs, apoi pe regina Neapolelui pe care a spoliat-o şi a dezonorat-o, iar pe urma, pe amiralul Nelson, a cărui glorie a fost mânjita cu noroi de aceasta femeie, devenita monstruos de grasa şi pierzându-şi, între timp, frumuseţea. Desi i-au trecut printre degete adevărate averi date de Nelson, de regina Neapolelui şi de sir William Hamilton, a murit în cea mai neagra mizerie, în tristeţe şi umilinţă. Se pare ca a fost o femeie rea şi capricioasa, cu un suflet josnic, dar cu o înfăţişare fara egal. Regina Neapolelui a stat mult în cumpănă până ce a consimţit s-o primească. Air William a apelat la mama sa ca s-o convingă pe regina să-i facă aceasta favoare. Dar, la foarte scurta vreme după prezentare, a şi pus stăpânire pe sufletul reginei. Acum se ştie cu precizie ca toate acele crude răzbunări care au avut loc la Neapole în numele reginei şi al amiralului Nelson au fost puse la cale, daca nu cumva chiar poruncite de lady Hamilton. Mama a fost cu atât mai dezolata cu cât era foarte ataşată de regina Caroline cu care a rămas într-o corespondenta foarte asidua şi fata de care a avut mai apoi mari obligaţii.

Am vorbit până acum, de mai multe ori, despre valetul tatei, Bermont. Când plecarea noastră în Anglia a fost în sfârşit, hotărâtă, tata a vrut să-l plaseze la Neapole, la generalul Acton. Ar fi fost minunat; dar el a refuzat în mod categoric. Se însurase de multi ani cu o femeie care fusese mai întâi dădaca mea, apoi a fratelui meu, atunci când pe mine ma încredinţaseră unei englezoaice. Avea copii care rămăseseră în Franţa, îi spuse clar tatălui meu ca nu voia sa se despartă de noi.

— Dar dragul meu Bermont, eu nu-mi pot permite luxul sa tin un valet!

— Se poate, domnule marchiz, dar va trebuie un catârgiu. Pentru călătoria pe care urmează s-o faceţi veţi cumpăra catâri. O sa aveţi nevoie de un om care să-i îngrijească şi să-i conducă, iar omul ala o sa fiu eu, stăpâne!

Mişcat până la lacrimi, tata nu avu încotro şi accepta. Bermont cumpăra catârii cu tot atâta zel pe câta pricepere, îi mâna cu multa îndemânare, iar un negru tânăr, venit de copil de pe domeniul tatei, din San-Domingo, conducea berlina ocupata de tata, mama, cei doi copii ai lor, nevasta lui Bermont şi o tânără negresa care urma sa aibă grija de mine şi pe care eu ma străduiam s-o învăţ sa vorbească englezeşte.

Resursele tatei încă nu fuseseră cu totul epuizate. Hotărâse ca va călători cu cavalerul Legard, cheltuind în comun si, începând din acel moment, mintea acestuia din urma se frământa fara încetare cum sa ne facă drumul cât mai plăcut cu putinţă. De aici şi ideea cu cumpăratul catârilor, Animale capricioase şi antipatice care ne-au căşunat mii de încurcături, au dus la cheltuieli exagerate şi ne-au făcut călătoria insuportabila, ba uneori chiar periculoasa. De pilda, cavalerul n-a vrut pentru nimic în lume sa ne îngăduie sa demontam trasurile, nici sa luam ghizi şi cai din ţinut pentru a traversa Saint-Gothardul, aşa ca, la un moment dat, am fost siguri ca ne vom lăsa oasele pe acolo. Cocoţată pe o catârca napolitana, care nu mai văzuse în viaţa ei zăpada, am traversat muntele, condusa de tata care, la fiecare pas, se înfunda în omăt până la genunchi, fiind teribil de speriat, îmi amintesc ca lacrimile îmi îngheţaseră pe obraz, dar nu scoteam o vorba ca sa nu sporesc neliniştea pe care-o vedeam zugrăvita pe chipul tatei.

— Tine haturile, copila mea!

— Nu mai pot, tata!

Într-adevăr, mănuşile mele de piele, la început ude, apoi îngheţate, sfârşiseră prin a-mi face sloi degetele pe care trebuiră sa mi le frece zdravăn, cu zăpadă. Apoi tata mi le înfăşură în jacheta unui om care se afla împreuna cu noi şi aşa ne continuarăm drumul. Sosiţi la schit, timpul se mai limpezi un pic. Bagajele noastre, trimise înainte, ajunseseră la Urseren, aşa ca nu puturăm sa ne schimbam hainele ude. Tata îl găsi pe cavaler discutând cu un călugăr care-l sfătuia sa se oprească.

— Dumneata ce spui, marchize?

— Pai, după ce-ai tras vinul în sticla nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să-l bei!

— aşa e, relua cuviosul călugăr, aşa e domnilor; şi exista doua sticle gata pregătite, pe masa, iar daca nu ajung, slava Domnului, mai avem!

Acest răspuns ma făcu sa râd cu hohote şi sa uit de suferinţele îndurate, în copilărie, îţi refaci imediat forţele, chiar şi cu câteva hohote de râs. În ciuda celor doua sticle pregătite, ne continuarăm drumul. De partea cealaltă a muntelui, nu mai exista nici o primejdie. Tata discuta cu mine, îmi explica ce erau avalanşele pe care le vedeam cazând, aşa încât coborârea mi se păru tot atât de plăcută pe cât de cumplit mi se păruse urcuşul.

Am petrecut câteva zile la Lausanne, apoi la Constance, unde se stabilise bătrânul episcop de Comminges. Am zărit-o de departe pe Mademoiselle1. Nu se vedea cu nimeni şi era privita cu un soi de repulsie de toată acea adunătură de emigranţi instalaţi la Constance. După ce am coborât Rinul, cu vaporul, am ajuns la Rotterdam. Tata s-a dus la Haga ca sa intre în posesia banilor pe care-i avea depuşi acolo. Apoi ne-am îmbarcat, am ajuns cu bine la Harwich, iar de acolo am pornit direct spre Yorkshire.