Capitolul II Șederea la Yorkshire.

Sir John Legard.         — Însurătoarea sa.         — Lady Legard.         — Firea lui John Legard.         — Influenta sa asupra celor tineri.         — Opiniile sale politice.         — Domnul Brandling.         — Aederea la Westmoreland.         — Educatia mea.         — Plecarea părinţilor mei la Londra.         — Vreau sa ma duc după ei. Plimbarea dinainte de plecare.         — Din nou Bermont.         — Ciudăţenia comportării sale.

A venit vremea sa le descriu mai în amănunt pe gazdele noastre. Firea cavalerului Legard s-ar potrivi cum nu se poate mai bine cu cea a unui erou de roman. Caci era un amestec din tot ceea ce exista mai ciudat. Născut cu gusturile cele mai delicate, cu spiritul cel mai fin, cu imaginaţia cea mai înflăcărată, cu nevoia de discuţii subţiri, îşi petrecuse toată tinereţea retras pe domeniul din Yorkshire alături de oamenii cei mai vulgari. Cu timpul, devenise un fel de tiran al familiei unde prima victima era nevastă-sa. Doamna Aston, mama a doua fete sărace şi a unui fiu putred de bogat – după obiceiul tarii – era o tânără văduva deosebit de atrăgătoare în epoca în care sir John Legard, ofiţer de garda, îi făcea curte fetei sale mai mari. Aproape ca nici nu se mai gândea la ea, când iată ca afla ca cea de a doua fata a doamnei Aston se măritase cu domnul Hodges, şi ca cea mare continua sa se socoata angajata fata de el. Avură o explicaţie în care el îi spuse clar ca nu era bogat, ca era silit sa locuiască pe pământurile sale şi ca nu voia sa ceara un asemenea sacrificiu unei fete crescute în lumea buna din Londra.

1 E vorba de prinţesa Adelaide de Orleans, născută în 1777, fiica ducelui Philippe-Joseph de Orlcans.

Biata mea verişoara nu vru sa priceapă acest limbaj şi accepta o mâna care nu i se oferea decât cu foarte mare regret. Air John părăsi armata şi se stabili în Yorkshire. Poate ca aceasta retragere ar fi fost mai putin austera daca doamna Hodges n-ar fi început sa se comporte mai mult decât uşuratic şi sa dea prilej lumii s-o bârfească. Ponoasele le trase biata doamna Legard care fu obligata sa suporte – din pricina zăpăcitei de soră-sa – asprimea din ce în ce mai mare a soţului ei. Desi cea mai buna femeie din lume, nu era făcută sa stea retrasa, fie şi alături de un om distins, nu pentru ca n-ar fi avut destule cunoştinţe, dar nu mai vedea altfel viaţa decât sub aspectul ei material. Nu avea alta atribuţie în casa decât sa se ocupe de masa, iar aceasta treaba îi răpea câteva ceasuri bune în fiece dimineaţa. O data pe săptămână, fix la cutare ora, nici mai mult, nici mai putin, îşi scria corespondenta. Daca timpul afectat acestei ocupaţii trecea, lasa pagina neterminata, îşi lua vârtelniţa şi trimitea scrisoarea peste opt zile. La o alta ora făcea o plimbare, înconjurând întotdeauna, de un număr fix de ori, aceeaşi alee. Măsura şi socotea cam câţi metri de tiv trebuia sa facă într-un timp şi se străduia sa isprăvească lucrul în minutul pe care şi-l fixase. Soţul ei o poreclise „milady Pendula”, şi avea dreptate.

Ei bine, aceasta femeie, construita astfel, iubea grozav lumea, distracţiile şi toaletele. De îndată ce avea cea mai mica ocazie de a-şi satisface astfel de gusturi, şi le satisfăcea. N-ar fi cutezat sa ceara caii şi trăsura pentru a se duce la plimbare şi cu atât mai putin pentru a face o vizita; dar când soţul ei îi spunea, cu o voce dintre cele mai solemne: „Milady, ar fi cazul sa faci o vizita la cutare castel din împrejurimi”, inima îi tresaltă de bucurie. „Sigur, sir John, cu cea mai mare placere”, şi-şi pregătea toaletele. Daca era vorba de o masa, şi-şi putea pune în par cele trei ace cu diamant, singurele sale bijuterii, era în culmea satisfacţiei, îşi regăsea exuberanta de la douăzeci de ani pe care – de alti douăzeci de ani – soţul ei se căznea, cu o asprime neobişnuită, sa i-o înăbuşe întruna. Era întotdeauna nepoliticos, chiar grosolan cu ea. Sotia lui, extrem de calma, părea ca nici nu baga în seama felul lui de a „e purta. Sunt convinsa ca daca toate acele grosolanii ar fi jignit-o, daca n-ar fi avut o fire atât de impasibila, nu cred ca ar fi continuat sa se comporte astfel. Cavalerul Legard, neavând copii şi deci neputând să-şi exercite din plin nici sensibilitatea, nici chiar severitatea fata de o femeie atât de placida, se înconjura de copilele rudelor sale, printre care ma număram şi eu, desi eram mai mica. Aveam, toate, o frica teribila de el, desi îl adoram. O privire mai putin severa era o răsplată pe care o apreciam ca pe un triumf. Când ne spunea „buna seara„, daca cumva adauga şi „Adele„, iar o data sau de doua ori nu mai stiu cu ce prilej mi-a spus chiar: „buna seara, scumpa mea (my Iove) „, simţeam o bucurie de nedescris. Atiam precis ca nu-i scăpa nimic, ca nici o vorba nu era întâmplătoare, ca nu exista nici o tresărire a inimii noastre pe care el sa n-o ghicească şi sa nu tina seama de ea.

Ai totuşi, eu nu eram una dintre favoritele sale. Spunea ca sunt orgolioasa. Mai târziu, şi-a dat seama ca eram mândra. Pusa în situaţia de a crede ca autoritatea sa s-ar putea exercita asupră-mi în aşa fel încât să-i jignească pe părinţii mei, eram foarte rezervata şi nu ma expuneam în nici un fel reproşurilor sale; asta însa nu înseamnă ca nu eram sensibila la laudele sale. Avea obiceiul ca în fiece zi, după masa, sa prizeze putin tabac. Odată, cineva îi ceru putin tutun.

— Mi-am uitat tabachera, zise el.

Una dintre prietenele mele se oferi sa se duca s-o aducă.

— Mulţumesc, dar s-a dus Adele după ea.

M-am întors într-adevăr, aducând tabachera. Observasem mişcarea pe care o făcuse cu o clipa mai înainte, căutând-o.

— Ai dreptate, sir John, zise sotia lui. Atiai ca s-a dus Adele?

— Da, ştiam.

Acel „ştiam” mi-a rămas adânc gravat în memorie ca unul dintre cuvintele cele mai măgulitoare care mi-au fost adresate vreodată. Ce sistem mai bun de educaţie ca acesta, cu condiţia sa nu abuzezi de el! Air John era chinuit de guta si, în timpul iernii mai ales, stătea ţintuit într-un fotoliu, răbdând durerea cu un curaj demn de admirat. Când nu avea mâinile anchilozate, manevra cu iscusinţă fotoliul prin toată casa, dar era nevoit adesea sa recurgă la ajutorul cuiva pentru a-i întoarce paginile cărţii pe care o citea si, slava Domnului, eram destule dispuse să-i facem acest serviciu. Uneori, pentru a ne dovedi recunoştinţa sa, citea cu glas tare. Îl prefera pe Shakespeare, pe care-l interpreta admirabil, însoţindu-şi lecturile de nişte comentarii foarte interesante. Lui îi datorez dragostea mea pentru literatura engleza, precum şi putinele cunoştinţe pe care le-am căpătat în acest domeniu. Cum venea vara, îşi recapăta sănătatea; dibăcia şi agilitatea sa deveneau de necrezut. Fusese foarte frumos în tinereţe, acum însa devenise burduhănos şi părea mult mai bătrân decât era în realitate; cel putin aşa mi se părea mie. Iubea cu patima muzica. Eu aveam o voce foarte frumoasa, dar el nu-mi ceruse niciodată sa cânt ca sa nu ma facă sa devin orgolioasa. Uneori, sub un pretext oarecare, intra în odaia unde studiam, zicând:

— Go on, child! (Continua, fetiţo!)

Aveam foarte mare grija sa aleg bucăţile care-i plăceau cel mai mult. ai când observam ca uita sa mai dea pagina cărţii pe care o citea sau ca rămânea cu pana în mâna fara sa mai scrie, simţeam o bucurie cu totul deosebita, fara nici o urma de vanitate pe care se temea ca mi-o inspira. Era mai curând un Pitt1 decât un tory2. Reprezenta perfect „the independent country gentlemen”^. Nu-i plăcea nobleţea, îi dispreţuia pe oamenii la moda, îi detesta pe parveniţi. Era pătimaş ataşat de tara lui şi avea toate prejudecăţile şi toate pretenţiile unui englez autentic, în ceea ce priveşte supremaţia sa asupra tuturor celorlalte tari. Îl iubea pe rege, fiindcă era „regele

1 William Pitt (1759- 1806), om britanic de stat, zis şi „cel de al doilea Pitt”, fiul lui William Pitt, conte de Chatham, tot om de stat care a trăit între 1708 şi 1778; prim-ministru al Angliei a luptat împotriva Franţei napoleoniene şi a votat actul unirii cu Irlanda. Desi a organizat trei coaliţii împotriva Franţei, n-a putut împiedica nici victoriile lui Napoleon, nici ruina comerţului britanic.

2 Membru al partidului conservator englez care avea ca scop apărarea prerogativelor regale şi ale privilegiilor bisericii anglicane.

3 Rentier de provincie.

Angliei„, şi Biserica, fiindcă rigidele sale principii morale se asociau cu cele politice. Am petrecut doi ani bând, în fiece zi, o jumătate de pahar de porto, la desert, după toast: „ Old England for ever, the king and constitution and our glorious revolution „'. Probabil aceasta fraza data din momentul când familia Legard renunţase la principiile regelui lacob. Strămoşii sai jucaseră un rol de seama printre cavaleri. Eram cu atât mai convinsa de acest lucru cu cât sir John avea o mătuşă foarte bătrână, rămasă nemăritata, care nu venea niciodată sa ia masa la el, din pricina acelui toast. Locuia într-o vilişoară, prin apropiere, la Beverley, îi datora mult nepotului ei ca sef al familiei, dar avea doi colţi împotriva lui, în afara de toast: unul, fiindcă renunţase sa mai locuiască în conacul seniorial, devenit mult prea mare pentru averea sa, care era mult prea mica; celalalt, pentru ca nu păstrase pronunţia guturala a literei g, din numele sau, despre care ea pretindea ca ar fi de origine normanda, Lagarde. În ce-o privea, ea îl rostea totdeauna gutural. Ma iubea mult, şi descoperisem, într-o buna zi, ca din pricina sângelui meu normand, sir John îi pregătea un nou necaz; nemulţumit ca mătuşa sa părăsise castelul, pentru a locui într-o vilişoară, nepotul îşi părăsi provincia, în ciuda dragostei lor pătimaşe fata de patrie englezii nu tin prea mult la locul natal; se îndepărtează fara regret de locul unde părinţii lor şi ei înşişi au locuit vreme îndelungata, căutându-şi o reşedinţă care sa corespunda gusturilor lor de moment, fie pentru agricultura, vânătoare, pescuit, întreceri pe pământ sau pe apa, fie pentru orice alta fantezie care-i absoarbe atâta vreme cât ea durează. Am cunoscut un domn Brandling, care a părăsit un castel minunat unde văzuse lumina zilei şi unde crescuse, ca sa se stabilească la cincizeci de mile de acolo, într-o casa închiriata, în mijlocul unui ţinut urât, numai ca rândaşii puteau să-i plimbe caii în fiece dimineaţa, pe un teren cu iarba., lung de zece mile, fara ca el sa fi pus piciorul pe un metru din acel teren. Motivul i se Păruse suficient ca să-şi ia nevasta pe sus – pe care de altfel o

1 Bătrâna Anglie veşnică, regele, constituţia şi revoluţia noastră glorioasa iubea enorm – smulgând-o de lângă ai sai şi de lângă prietenii pe care-i aveau de-o viaţă. La rândul ei, englezoaica nu s-a simţit deloc stingherita de aceasta hotărâre care nu i s-a părut bizara şi care n-a fost contestata de nimeni. Daca nu ma înşel, toate aceste trăsături şi moravuri te fac sa cunoşti o tara.

În timpul şederii de câteva luni în Elveţia, cavalerul Legard, căpătase – datorita lacului Geneva şi plimbărilor pe apa – convingerea ca existentei sale îi era absolut necesar un lac. Cumpără deci câteva pogoane de pământ pe malul lacului Winandermere, în Westmoreland şi se hotărî să-şi construiască acolo o casa. Până ce avea să-i fie gata locuinţa, închirie una din împrejurimi, unde îşi transporta penaţii şi unde îl urmarăm şi noi.

Trebuie sa spun ca, timp de doi ani, acest om, cu o fire atât de imperioasa, cu un caracter atât de dur, nu numai ca n-a lăsat să-i scape un singur cuvânt care să-l jignească pe tata, ci dimpotrivă, a trăit alături de el, afişând cea mai calda şi mai amabila politeţe, îl iubea, într-adevăr, mult, dar culmea e ca a fost la fel de politicos şi de manierat şi cu mama, după care nu se prea omora cu firea, fiindcă nici ea nu se prea sinchisea de susceptibilităţile sale. Marea lui generozitate îl făcea să-şi înfrângă pornirile si, daca a fost mai rigid cu mine, a făcut-o numai din motive de educaţie. De fapt, reuşise până la un anumit punct, fiindcă atunci când am părăsit ospitaliera sa casa, după ce împlinisem paisprezece ani, nu credeam ca am ceva mai deosebit cu care sa ma pot mândri în lume.

Tata, în timpul acelei retrageri, se ocupase numai de educaţia mea. Lucram regulat, opt ore pe zi, şi numai lucruri serioase. Studiam istoria, eram îndrăgostită de filosofic. Tata nu ma lasa sa citesc singura, dar îmi îngăduia sa citesc sub supravegherea lui. Îi era teama sa nu-mi încolţească cine ştie ce idei false în tânărul meu creier, daca înţeleptele sale reflecţii nu le-ar fi pus stavila. Poate pentru compensaţie, tata adauga studiilor mele şi câteva lucrări de economie politica, lucrări care m-au amuzat foarte mult. Îmi amintesc de hohotele de râs ale domnului de Calonne când, în anul următor, la Londra, m-a găsit citind o lucrare de Smith – Wealth ofNations ³ – cu care eu, de fapt, mă recream; râsetele sale au constituit pentru mine primul avertisment ca un astfel de gust nu era ceva obişnuit pentru o fata de cincisprezece ani.

Mama, ameninţată de o boala la sân, trebui sa se duca la un consult la Londra, unde fu sfătuita sa rămână acolo, cât mai aproape de medici. Familia ei puse mâna de la mâna ca să-i furnizeze mijloacele băneşti necesare. Lady Harcourt, prietena ei, şi lady Clifford, verişoara ei, îşi asumară sarcina de a rezolva aceasta problema. Regina Neapolelui – căreia mama îi scria cu regularitate – o ruga sa nu se îndepărteze de medici şi-i trimise trei sute de ludovici, anunţând-o ca, în fiece an, ambasadorul din Neapole îi va înmâna aceasta suma. Rudele sale îi trimiseră şi ele cinci sute de lire sterline cu care se putea descurca la Londra.

Tata se reîntoarse la Westmoreland, la noi, cei doi copii ai sai care rămăseserăm singuri. Nu ma pot abţine, odată ajunsa aici, sa nu istorisesc o întâmplare care m-a impresionat foarte mult. Cavalerul Legard, dezolat de perspectiva de a rămâne singur cu sotia sa, deveni şi mai morocănos ca de obicei; eram, pur şi simplu, indignata, fiindcă femeia era deosebit de buna cu mine, atât cât putea ea sa fie. Într-o seara, ne aflam amândouă pe aceeaşi banca, într-o trăsurică pe care o conducea el. De cealaltă parte a lacului, soarele apunea într-o asemenea splendoare de lumina, încât şi eu, şi cavalerul Legard ne-am simţit atât de profund impresionaţi, ca ne-a pierit până şi graiul, în sfârşit, el se adresa sotiei sale, privind-o cu ochii sai inteligenţi şi strigând entuziasmat:

— Ce minunat apus de soare!

— Nu m-aş mira ca mâine sa ploua, spuse ea.

El se întoarse, fara sa mai adauge un cuvânt, dar gata sa explodeze, de parca ar fi stat pe o bomba. Desi eram încă o copila, mi-am dat seama cât de nepotrivite erau aceste doua fiinţe; în acea clipa, mila mea a fost mult mai mare pentru tiran decât pentru victima.

Lata-mă ajunsa şi la un caz atât de ciudat pentru o inima omeneasca, încât nu pot sa nu-l povestesc. Acel Bermont – pe care l-am lăsat mai înainte catârgiu improvizat – primind la Roma de la nişte prelaţi, prieteni de-ai tatălui meu, o medalie pe care scria: „Fidelului Bermont”, odată sosit în Anglia, fu cuprins – după cum ne mărturisi – de „dorul de tara”, îl anunţa deci pe tata ca nu-şi mai găsea locul din pricina copiilor sai despre care nu mai ştia nimic, ca trebuia sa plece neapărat în Franţa, ca moartea lui Robespierre îl ajuta să-şi realizeze planul. Tata îi spuse:

— Du-te, dragul meu. Aţii ce bani mai am, aşa ca iată, îţi dau un sfert din ei. Daca n-ai sa ai altceva mai bun de făcut, după ce-ţi vei vedea copiii şi te vei linişti, te poţi întoarce când vrei!

— Va mulţumesc domnule marchiz, dar n-am nevoie de bani, am tot ce-mi trebuie!

După care, pleca. Bermont câştigase la loterie, cu câţiva ani înainte de Revoluţie, o mie de scuzi pe care-i încredinţase tatei. Mai târziu, ceruse înapoi banii la care avea grija sa adauge la fiecare trimestru leafa ce i se cuvenea. Registrul de socoteli, unde toate aceste operaţii fuseseră consemnate, rămăsese la el. Îl luase o data cu putinele obiecte de valoare care-i mai rămăseseră tatei. Dar treaba asta n-a observat-o nimeni, vreme îndelungata, înapoindu-se de la Londra, tata o lăsase pe mama acolo doar cu negresa ei. Într-o seara însa, mama o striga zadarnic. Cei din jur se agitară, o căutară; în sfârşit, descoperiră ca fugise împreuna cu Bermont, reîntors special din Franţa pentru a o lua cu el. Se îndrăgostise nebuneşte de ea şi plănuiseră totul, în cel mai mic amănunt; şi asta, sub ochii încrezători ai nevestei sale care nu s-a îndoit o clipa de fidelitatea lui.

La putina vreme după aceasta isprava, în vreme ce ne aflam la Londra, doi oameni intrară în salonul unde lucram alături de mama; ea stătea întinsa pe canapea. Tata ne citea ceva. Cei doi oameni veniseră să-l aresteze, la cererea lui Bermont; îl urcară într-o trăsură şi-l duseră la închisoare. Va închipuiţi dezolarea noastră. Trebuia să-şi procure nişte garanţi. Mama, care nu-şi părăsise şezlongul de trei luni de zile, se făcu luntre şi punte să-i găsească. După câteva ceasuri, ellsi. Totuşi, tata petrecu noaptea la închisoare. Bermont reclama mii de scuzi, plus dobânzile şi leafa lui şi a sotiei lui de când plecaseră din Franţa. Totul se ridica la o adevărată avere pentru un biet emigrant. Registrul de conturi, care ar fi fost cea mai buna dovada în ceea ce privea punctualitatea cu care fuseseră plătiţi cei doi servitori, se afla în posesia lui germont. Oamenii legii trecură peste sila pe care o simţea tata şi-l determinară sa nege în întregime datoria. Pentru a dovedi aceasta datorie, Bermont n-avea alta posibilitate decât sa recurgă la dobânzile care însa îi fuseseră plătite în mod regulat. Era deci obligat sa arate registrul de socoteli. Trebui să-l arate, renunţând la o parte însemnata din pretenţiile sale şi dându-şi pe fata reaua credinţă; numai ca acum nu mai avea ce pierde nici fata de el, nici fata de ceilalţi. Se purta cu o insolenta şi cu o brutalitate fara pereche, acceptând sa fie confruntat cu vechiul sau stăpân pe care-l târâse în închisoare, fara ca măcar sa fie cât de cât tulburat. Explice cine poate aceasta bizara anomalie. Acest om, în timpul celor douăzeci şi cinci de ani de devotament şi fidelitate, în împrejurările cele mai compromiţătoare, sa fi jucat un rol pentru care trăgea nădejde la o răsplată considerabila şi pierzând aceasta nădejde să-şi fi dat arama pe fata? Ori firea i s-a schimbat peste noapte şi patima a pus stăpânire pe inima lui până atunci atât de cinstita? Îmi este cu neputinţă să-mi dau seama. Biata lui nevasta fu disperata. Caci în afara de nedreptăţile săvârşite, mai avea a se plânge şi de infidelitatea lui.

Pentru a pune capăt acestei aventuri, voi spune doar ca a luat-o cu sine pe tânăra negresa la Dole unde a făcut nişte speculaţii financiare care au dat greş. A părăsit-o, lăsând-o cu doi copii mici în poala. Femeia a încercat sa muncească pentru a-şi hrăni copiii. Neizbutind, i-a luat într-o seara de mâna şi i-a dus la un leagăn. Trecură câteva zile în care n-o mai văzu nimeni, în sfârşit, se întoarse acasă, unde muri, pur ai simplu, de foame. Nu s-a plâns niciodată nimănui şi n-a cerut ajutor de la nimeni. Doar atât ca, ducându-şi copiii la leagăn, le-a rugat pe surori sa aibă mila şi grija de ei, iar când a plecat, a strigat:

— Ei nu sunt vinovaţi cu nimic!

Aceasta biata fata, care era atât de frumoasa cât îi îngăduia pielea ei de abanos, avea un suflet cu totul deosebit şi merita o soarta mai buna.