Capitolul I Plecarea din Anglia.

Sosirea la Rotterdam.         — Domnul de Semonville.         — Aederea la Haga.         — Tabăra din Zeist.         — Vameşii francezi.         — Anvers.         — Domnul d'Argout.         — Domnul d'Herbouville.         — Domnul Maluet.         — Sosirea la Beauregard.

M-am îmbarcat la Gravesend, în luna septembrie 1804, la bordul unui vas olandez care mergea la Rotterdam şi care era încărcat cu untura de balena. Pe drum, ne-a apucat o furtuna violenta; marea se burzuluise rau de tot, iar vasul părea o biata coaja de nuca. Valurile, care treceau peste el, intraseră până în cabina mea, după ce spălaseră bine butoaiele cu grăsime, aducând cu ele un miros infect şi îngreunând şi mai mult traversarea şi aşa destul de dificila. Drumul fu lung, caci patronul meu, probabil un ignorant, trecuse de gura fluviului Meuse, aşa ca nu ajunserăm la Brielle decât abia a patra zi. Războiul făcea comunicaţiile dificile; trebuise, cu orice preţ, sa ma îmbarc pe o nava comerciala. Pacheboturile care făceau curse regulate nu mergeau decât la Huşum, pe coasta Suediei. Traversarea era foarte grea, iar drumul uscat, şi mai greu, ar fi fost aproape cu neputinţă de străbătut de o femeie tânără şi singura. Hârtiile căpitanului nostru purtau stampila sosirii la Emden; era o mica frauda, pe care toţi o ştiau, dar pe care toţi se prefăceau ca n-o stiu. L-am auzit pe seful vameşilor, venind la bord ca să-i întrebe pe cei care inspectau nava, în timp ce el examina hârtiile:

— Vasul vine din Grand-Emden, nu-i asa?

— Da, domnule, din Grand-Emden.

— Bun!

Ai-i întinse comandantului hârtiile, fara nici un alt comentariu; caci Grand-Emden, în argoul lor, însemna Londra. Am scăpat, fara prea multe sâcâieli, de vama. Am trimis pe careva la bancherul căruia trebuia sa ma adresez şi unde trebuia sa găsesc – împreuna cu scrisorile domnului de Boigne – paşapoartele necesare pentru a-mi putea continua drumul; dar acesta nu primise nimic. Lata-mă deci singura cuc, într-o tara străină, fara un sprijin, fara un sfat. Am scris Ia Paris la doi dintre unchii mei, care trebuiau sa se afle împreuna cu domnul de Boigne. Ma gândeam cu groaza ce voi face până ce avea sa vina răspunsul. Situaţia mea la Rotterdam avea un aer de aventura, care-mi displăcea grozav. Daca comunicaţiile ar fi fost mai lesnicioase, m-aş fi reîntors la Londra. Bancherul ma sfătui sa ma duc la Haga să-l vad pe domnul de Semonville care, atotputernic, îmi putea facilita călătoria, îmi amintesc ca acest om era întru totul de acord cu temerile mele în legătură cu întreruperea oricăror legături cu Anglia, unde-mi lăsasem părinţii.

— Nu va tulburaţi totuşi, doamna; s-ar putea ca legătura dintre Anglia şi Olanda sa se întrerupă; dar treaba asta nu va dura decât câteva zile, după care legăturile îşi vor relua cursul aşa cum revine apa la matca; va asigur ca lucrul nu va dura nici măcar o săptămână.

De îndată ce trăsura mea a fost gata, m-am reîntors la Haga. I-am scris domnului de Semonville ca să-i cer o întrevedere. El îl trimise imediat pe domnul de Canouville să-mi spună ca va veni personal la mine. Comportarea domnului de Canouville ma cam sperie. Sub pretextul că-mi era var şi poate pentru ca eram tânără, singura şi frumoasa, adopta fata de mine un ton cam uşuratic care nu-mi plăcu deloc. Mi-am însemnat în carnetul meu ca toţi tinerii din Franţa erau mult Prea familiari, ridicoli şi impertinenţi; de altfel, ma aşteptam la asta; ma aşteptam sa nimeresc peste un domn de Semonville Poruncitor, arogant, insolent şi atunci toate prevederile mele de femeie foarte tânără ar fi fost exacte. Dar iată ca domnul de Semonville sosi; era profund îndurerat. Boala doamnei Macdonald o chemase pe doamna de Semonville la Paris, dar în ajun, primise vestea ca biata femeie murise. Domnul de Semonville îşi manifesta regretul de a nu ma putea găzdui în casa lui îndoliata. Atotputernic în Olanda, puterea lui nu se întindea şi dincolo de granitele acestei tari. Nu-mi putea da paşaport decât până la Anvers unde trebuia să-l aştept pe cel de la Paris. Ma ruga ca, deocamdată, sa mai rămân la Haga, unde avea posibilitatea sa ma ajute. Discuţia se prelungi, începând să-mi vorbească despre Monsieur; mi-am zis, în sinea mea, ca probabil vorbea despre Ludovic al XVIII-lea, deci i-am răspuns ca regele nu se afla în Anglia.

— Aţiu foarte bine, mi-a zis cu blândeţe domnul de Semonville, dar eu nu vorbesc despre rege, ci despre fratele sau, Monsieur.

M-am simţit foarte stânjenita, fiindcă în Anglia nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună contelui de Artois Monsieur, aşa ca era pentru prima oara când auzeam pe cineva spunându-i astfel. Domnul de Semonville îmi vorbi apoi despre sfârşitul tragic al ducelui de Enghien, cu o mâhnire ce contrasta în mod ciudat cu nepăsarea de care ma lovisem dincolo de Canalul Mânecii. Am început sa am ezitări în privinţa unor parerei ale mele de care, cu un ceas mai înainte, fusesem atât de sigura. Am încercat să-mi vin în fire, zicându-mi ca domnul de Semonville era probabil altfel alcătuit decât compatrioţii sai. În ce ma privea, nici eu nu mai ştiam bine ce eram, poate englezoaica, dar în nici un caz franţuzoaică. Cunoscusem, la Londra, şi întâlnisem în timpul traversării Canalului Mânecii, un oarecare domn de Navaro, un portughez ce se îndrepta spre Rusia. Foarte amabil, îi duse sotiei ministrului Portugaliei o scrisoare de recomandare pe care o aveam către soţul ei, şi-i istorisi acesteia situaţia dificila în care ma aflam. După un ceas, drăguţă doamna de Bezerra veni la hanul unde trăsesem, ma lua la ea acasă, ma opri la masa, iar seara ma pofti la teatru, în loja diplomatica. A doua zi, ma plimba prin tot oraşul; din acea clipa, toată lumea buna din Haga se înghesui sa ma invite. Cred ca va daţi seama în ce hal trebuie sa se fi plictisit corpul diplomatic din Haga, ca să se bucure astfel de sosirea, în miljocul lor, a unei femei tinere ce aducea în viaţa lor monotona un pic de variaţie.

Contele de Stackelberg, meloman încrâncenat, descoperi ca eram o buna muziciana, aşa ca ma ruga sa cânt. Cum nu eram decât o pasare în zbor, prin Haga, i-am satisfăcut, cu prisosinţă, dorinţa. Cred ca n-am avut niciodată şi nicăieri atâta succes. Am avut bunul simt să-mi dau seama ca acest succes se datora mai mult cadrului în care ma aflam decât meritelor mele. Totodată, am înţeles ca nu trebuia sa lungesc prea mult şederea în acest oraş. aşa ca m-am smuls din mijlocul acelor adoraţii ale reprezentanţilor întregii Europe, şi am plecat sa vizitez oraşul Amsterdam şi restul Olandei. Trei sau patru dintre tinerii ataşaţi diplomatici îşi manifestară dorinţa de a ma însoţi. M-am opus categoric, şi buna mea prietena, Bezerra, le dădu de înţeles ca lucrul acesta nu ma încânta câtuşi de putin, în timpul şederii mele la Haga, am făcut cunoştinţă cu contele de Nesselrode, cunoştinţă care mai târziu s-a transformat într-o adevărată prietenie. M-am oprit la Harlem ca sa cumpăr iasomie. Mi s-a propus sa ascult orga din acest oraş. Neavând altceva de făcut, am acceptat. Am intrat în biserica unde eram singura vizitatoare. Organistul nu se vedea, în schimb muzica era, pur şi simplu, divina; artistul era extrem de talentat, iar orga – magnifica. Muzica avea un ecou în lăcaşul destinat corului, ecou ce se propaga în cele mai îndepărtate colturi ale bisericii. Nu eram obişnuita sa ascult astfel de muzica ce m-a impresionat atât de puternic încât, pur şi simplu, am plâns. Nu stiu daca acest lucru s-a datorat stării sufleteşti în care ma aflam, dar stiu ca niciodată nu ma mai simţisem atât de impresionata şi – în afara de ceasurile care au rămas întipărite în inima mea, datorita unor mâhniri profunde – nu cred sa mai existe vreunul care sa ma fi mişcat mai puternic decât cel petrecut în catedrala din Harlem.

La Amsterdam, am stat trei zile; m-am dus şi eu ca toată Jumea, la Brock, la Zaandam etc. Domnul Labouchere a dat -ln cinstea mea – o masa; am avut prilejul sa cunosc o părticică din societatea olandeza. Mi s-au arătat o mulţime de curiozităţi, ceea ce nu m-a împiedicat totuşi sa ma simt încântata când am părăsit acest oraş. Caci desi e un mare centru comercial, e teribil de trist. M-am oprit apoi la Utrecht; am închiriat o trăsură ca sa ma duc sa vad colonia morava şi tabăra pe care generalul Marmont o comanda în câmpia din Zeist. Mi s-a părut ca acei fraţi atât de fericiţi din povestea doamnei de Genlis – despre care îmi aduceam aminte din copilărie – aveau o înfăţişare palida, trista şi plictisita. Am cumpărat câteva flecuşteţe şi negustorii au început sa se certe între ei. Primul afirma ca obiectele sale erau net superioare obiectelor celuilalt, fapt pe care cel de al doilea negustor îl contesta cu tărie. Am plecat foarte putin edificata asupra calităţii acelor lucruri, în schimb, am fost pe deplin edificata în ceea ce privea aspectul taberei franceze. Nu de mult, vizitasem o tabără asemănătoare, în Anglia, dar aceea era departe de a prezenta un spectacol atât de strălucitor şi de însufleţit ca tabăra franceza; desi soldaţii francezi nu aveau o înfăţişare tot atât de înfloritoare ca confraţii lor englezi şi nici nu erau tot atât de bine îmbrăcaţi. Am văzut apoi trecând caleasca generalului Marmont, în care se afla sotia acestuia, foarte gătită, cu parul ondulat şi fara val pe cap. Vizitiii aveau vestele acoperite cu galoane de aur; caleasca era aurita, dar murdara şi prost întreţinută. Echipajul – cu doamna general cu tot – mi se păru din cale-afară de ridicol. M-am amuzat copios, mai ales ca totul era aşa cum prevăzusem. După o absenta de zece zile, m-am reîntors la Haga, unde am găsit câteva scrisori de la unchiul meu. Domnul de Boigne – care nu calculase bine momentul sosirii mele – plecase în Savoia. În aceeaşi zi, am fost anunţată ca paşaportul meu se afla la Anvers. Am petrecut o seara întreaga la doamna de Bezerra ca să-mi iau rămas-bun de la toţi cei pe care-i cunoscusem la Haga; domnul de Semonville veni şi el, ca de altfel toate mărimile olandeze, iar a doua zi, am plecat.

Îmi era teama de severitatea vameşilor şi eram cu atât j mai înfricoşata sa am de-a face cu funcţionarii francezi cu cât j relaţiile mele cu cei de la Allien-Office – în momentul plecării j din Anglia – mi se păruse foarte dezagreabile. Or, daca până şi englezii fuseseră necinstiţi, ma gândeam cu groaza la ce ma puteam aştepta din partea funcţionarilor francezi. E adevărat ca domnul de Semonville îmi dăduse o scrisoare de recomandaţie dar, cu toate acestea, când am ajuns la primul post francez de control, inima îmi batea sa se spargă. Ma rugară, foarte politicos, sa poftesc în birou. Am intrat, urmata de cameristele mele. Trăsura era înregistrata ca venind de la Berlin. Daca ar fi fost a unei englezoaice, ar fi trebuit sa fie confiscata, dar asa, în calitate de nemţoaica, puteam trece plătind, bineînţeles, o taxa extrem de pipărata. In vreme ce-o achitam, câţiva vameşi tineri începură a admira, cu glas tare, trăsura care era foarte frumoasa.

— E o trăsură din Berlin, zise seful.

— Da, domnule, uitaţi-vă, scrie peste tot, zise unul din ei.

M-am înroşit mai rau decât creasta unui cocos, când -urmarindu-le privirile – am văzut peste tot, imprimat cu litere mari: „Patent London „. Vameşii surâseră, iar eu am plătit suma ceruta pentru „trăsura nemţească”, în timp ce seful înregistra şi-mi elibera certificatele, un altul se ocupa de paşaport, unde-mi scria semnalmentele, lucru ce ma făcea sa nu ma simt în largul meu. Aeful, ridicându-şi ochii de pe hârtie şi observând aceasta, îi spuse slujbaşului, privindu-l pe deasupra ochelarilor:

— Scrie simplu: „frumoasa ca un înger!” Va fi mai scurt şi mai putin plicticos pentru doamna!”

Un alt slujbaş ridica pe jumătate unul din burdufurile trăsurii, fara însa a-l mai coborî; i-am strecurat doi ludovici, drept bacşiş. Intrând în odaie, după câteva minute, slujbaşul îmi întinse banii spunându-mi cu cea mai mare politeţe:

— Poftiţi, doamna, cei doi ludovici pe care i-aţi scăpat adineauri, din neatenţie!

Ruşinată, mi-am luat banii înapoi, în sfârşit, totul părea sa se fi isprăvit, spre marea mea satisfacţie, când nu stiu cine observa ca biciul vizitiului meu era englezesc, îmi arătară Ca pe măciulia de argint, cu care era împodobit, scria foarte c ar „London”; sigur ca-l cumpărasem din vreun loc unde negustorii englezi erau admişi – conchiseră vameşii – dar în Franţa astfel de lucruri erau prohibite şi datoria nu le îngăduia sa lase sa treacă în tara lor nici un lucruşor de acest fel. O făcurăm toţi pe serioşii, în aceasta ultima scena, desi era de tot hazul, îmi urară drum bun, după care am plecat foarte mirata de a fi întâlnit o atât de mare şi de spirituala politeţe, tocmai acolo unde nu ma aşteptam decât la grosolanii împinse până la brutalitate. Am intrat în aceste amănunte tocmai pentru a arata în ce măsură îşi păstraseră emigranţii – care se credeau persoanele cele mai rezonabile – ideile absurde despre Franta căreia, în fond, îi erau cât se poate de ostili.

Ajunsa la Anvers, am găsit la han un bilet de la domnul d'Herbouville – pe atunci prefect – prin care ma anunţă ca paşaportul meu era la el. Cum eram ruda apropiata cu sotia sa, dăduse ordin sa fie anunţat de îndată ce voi sosi în Anvers. Nici n-apucasem sa ma instalez bine în odaia mea de la han, ca am şi văzut intrând înăuntru un găligan de cinci picioare şi zece degete, care repeta cu un glas ascuţit, ce-ţi zgâria urechile:

— Apollinaire, Apollinaire, eu sunt Apollinaire! Făcând nişte reverenţe până la pământ.

Mi-au trebuit câteva minute bune până sa recunosc în el pe tânărul d'Argout pe care 1-am tot văzut câţiva ani în sir, la Londra, unde unchiul sau (care era şi al meu, fiindcă se însurase cu o sora a tatei) se ocupa de educaţia lui, cu o grija cu totul deosebita. Ce folos însa ca aceasta educaţie s-a lipit de el ca nuca de perete! De altfel, mi-a şi dat o dovada concreta chiar a doua zi dimineaţa, când a ţinut neapărat sa ma însoţească la catedrala din Anvers. În ciuda rugăminţilor mele, a urcat până în vârful clopotniţei, evident, cu spatele la trepte şi cu fata spre mine, ţinându-mă de mâna, ceea ce era cât se poate de incomod atât pentru el, cât şi pentru mine. Pe atunci avea o slujba modesta la tribunal, din care trăiau şi el şi maică-sa. Mai târziu, a ajuns prefect, pair si, în sfârşit, ministru. Azi e un om aşezat, priceput în meseria lui şi foarte cinstit; dar spiritul lui e tot atât de aiurit ca şi manierele.

După el, veni domnul d'Herbouville. Mi s-a părut rece sj distrat. Fusese recent conpromis de câţiva emigranţi cărora le făcuse unele servicii şi care, drept recunoştinţă, sporovăiseră vrute şi nevrute, pe seama lui. De atunci, era foarte rezervat. Mă pofti totuşi la masa.

Cea mai plăcută dintre vizitele mele a fost cea pe care i-am făcut-o domnului Malouet, un vechi prieten al tatei şi prefect maritim, la Anvers. Fusese unul dintre constituţionalii din 1789, nu trecuse prea multa vreme de când părăsise Londra şi nu ştia cu ce ochi voi privi eu un prefect al Republicii sau mai curând al Consulatului. Dar s-a liniştit imediat când a văzut cât eram de bucuroasa ca, în sfârşit, după mai bine de o luna, zăream şi eu un chip cunoscut. Mi-a făcut semn sa tac, s-a dus sa deschidă toate uşile si, după ce s-a asigurat ca nu trăgea nimeni cu urechea în dosul lor, le-a închis cu grija, a aşezat un scaun în mijlocul odăii, pe care m-a poftit sa iau loc, s-a aşezat şi el pe un alt scaun alături de mine, apoi m-a întrebat în şoaptă ce făcea tatăl meu, adăugând:

— Vezi, copila mea, nu trebuie să-l compromitem… Îmi dădu sfaturi cum sa ma port la Paris, ce anume trebuia şi ce nu trebuia sa fac, ce sa spun şi ce sa nu spun, încât până la urma aproape ca reuşi sa ma sperie, după ce la început abia izbutisem să-mi înăbuş râsul, până într-atât mi se păruseră de ridicole preceptele sale. Dar după ce mi-a dat câteva exemple care m-au îngrozit, mi-a pierit pe loc pofta de râs.

— Dar tara asta e de nelocuit! Bănuiesc totuşi ca măcar sa scriu voi avea voie!

— Ssst! Ssst! Asta ar fi cea mai cumplita imprudenta! Se duse sa mai examineze încă o data uşile, dar până la urma renunţă, îşi lua rămas bun de la mine, spunându-mi ca era mai prudent sa nu ne mai revedem, ca d'Herbouville îl Poftise şi pe el la masa, dar ca nu voia sa rişte sa se trezească cu cine ştie ce întrebare imprudenta. Nu se temea de ce avea sa spună el, ci mai curând de ce aveam sa răspund eu; fapt e ca vorbele lui ma tulburară nespus. Din păcate însa, nimeni nu scapă de ceea ce i-e scris. Peste câţiva ani, Malouet deveni consilier de Stat si, cu toate precauţiile şi prudenta lui, se văzu compromis din pricina prieteniei sale cu baronul Louis şi fu exilat de împărat.

La domnul d'Herbouville, în afara de familia sa, am mai găsit câţiva oaspeţi. Proveneau din familii atât de bune, încât m-am şi mirat, după discursul domnului Malouet, care izbutise – cu vorbele lui ciudate – sa ma facă sa nu ma simt în apele mele; nu ma temeam atâta pentru mine, cât mai mult pentru ceilalţi cărora prezenta mea putea sa le dăuneze. Totuşi, trebuie sa spun ca acelaşi domn Malouet şi mai ales familia Herbouville găsiseră modalitatea de a vorbi în nişte termeni plini de regret, de durere şi de reprobare despre moartea ducelui de Enghien, dat atât de repede uitării de către emigranţi. Peste tot, în toate clasele sociale, ba chiar şi printre membrii marcanţi ai guvernului, moartea lui era un fel de rana încă sângerânda.

De la Paris, am ajuns în sfârşit, fara nici un incident, la castelul Beauregard. Domnul de Boigne încă nu se înapoiase din Savoia. aşa ca deocamdată eram singura stăpâna a acelei frumoase reşedinţe. Păşind în noua mea casa, în ziua de 2 noiembrie 1804, Ziua Morţilor, pe o ceata rece, care te pătrundea până la oase şi care nu-ţi îngăduia sa vezi la trei pasi în fata ta, m-am lăsat prada tristeţii şi am plâns până n-am mai putut. Seara, m-am închis într-o odaie pe care mâinile mele, obişnuite cu zăvoarele englezeşti, nu ştiau cum s-o încuie şi care pe deasupra n-avea nici sonerie. Cum soneriile fuseseră considerate, pe vremea Revoluţiei, drept nişte lucruri ce aparţinuseră aristocraţiei, domnului de Boigne nu-i mai venise în minte sa le remonteze. Aveam o senzaţie de părăsire şi de izolare care ma îngheţa până în străfundul sufletului şi nu cred ca m-aş fi simţit mai prost nici pe ţărmurile pustii din Columbia.

A doua zi dimineaţa, am trimis după un lăcătuş. Omul ma asigura ca va instala „provizoriu”, o sonerie, până ce va putea fi montata „în mod legal, deci definitiv”. La dracu! Ce tara mai e şi asta unde broaştele uşilor vorbesc în vechiul limbaj al Atenei şi unde caii, în loc de hamuri, sunt legaţi cu sfoara? „jetul meu creier de douăzeci şi ceva de ani, lăsat pentru nrirna oara de capul lui, era pur şi simplu răvăşit de diversitatea impresiilor pe care le acumulase; pe deasupra, mai păstrasem şi o mulţime de amintiri, care de care mai vii, din timpul călătoriei pe care o efectuasem.