Capitolul II Părerile mele.

Ducesa de Châtillon.         — Ducesa de Laval.         — Ducele de Laval.         — Familia de Rohan.         — Prinţesa Berthe de Rohan.         — Prinţesa Charles de Rochefort.         — Prinţesa Herminie de Rohan.         — O scena penibila.         — Primul meu bal la Paris.         — Amiralul de Bruix; moartea sa.         — Cuvintele împăratului.         — Prinţesa Galitin.         — Ducesa de Sagan.         — Domnul de Caulaincourt.         — Scena între prinţesa de la Tremouille şi domnul de Aubusson.         — Ducesa de Chevreuse.

N-am vrut sa asist la serbările încoronării. Totuşi, în ciuda prejudecăţilor mele, nu m-am putut feri de o oarecare înflăcărare fata de primul consul. Admiram în persoana lui pe cuceritorul Franţei, pe omul hotărât şi puternic. Nimeni nu-mi vorbise despre importantul lui rol de legislator şi de om-ce-potolise-patimile. Nu eram încă în stare să-l apreciez. Poate ca m-aş fi arătat plina de entuziasm fata de el daca as fi trăit în alta atmosfera.

La Londra, biata mea mama plânsese adesea de amărăciune, auzindu-mă ca pot gândi astfel. Ea pretindea ca, până la urma, aveam să-i vâr în cap fratelui meu ideea de a se angaja în armata lui Bonaparte. E sigur ca, văzându-i pe prinţii noştri de aproape şi pe primul consul, de departe, gândurile mele se îndreptau către el; moartea ducelui de Enghien nu ma impresionase mai mult decât îi impresionase pe cei din jurul meu. Domnul de Boigne – fapt pe care zău daca-l pot înţelege – nu era câtuşi de putin revoluţionar. La sfârşitul lui decembrie, ne-am stabilit la Paris, unde am petrecut trei luni, cele mai plicticoase din viaţa mea. Societatea pariziana e atât de exclusivista, încât niciunul dintre cei care debutează n-au loc în ea; înainte de a izbuti să-ţi faci un cerc al tau, eşti complet izolat. De altfel, teama de scenele pe care mi le făcea domnul de Boigne, din orice fleac, ma obliga sa fiu de o reticenta care nu-mi facilita în nici un fel relaţiile amicale cu cei din jur. Mai nimeream, din când în când, câte o cucoana bătrână, care-şi amintea ca ma văzuse în perioada înţărcatului, la Versailles, sau alta, care-mi vorbea despre drăgălăşeniile mele de copil, dar toate astea nu ma amuzau câtuşi de putin.

Am fost primita cu multa tandreţe, de către prinţesa de Guemene (cea despre care am mai vorbit); mi-a fost utila şi serviabila atât cât putea fi o persoana ţintuită la pat şi care vedea putina lume. În schimb, ducesa de Châtillon mi-era, pur şi simplu, insuportabila; ma ţinea ceasuri în sir ca sa ma dăscăleasca în legătură cu o sumedenie de lucruri sau să-mi dea o droaie de sfaturi care nu-mi erau de nici un folos. Locuia în magnificul ei palat de pe strada Bac, într-o odaie uriaşă căreia îi spunea „cabinetul” ei, mobilata extrem de luxos, cu mobila veche, de mare preţ şi unde tronau opt sau zece pendule, care indicau timpul la ore cu totul diferite. O superba colivie aurita, atârnata de candelabru, era plina cu păsări care cântau cât era ziua de mare. Toate acele sunete şi triluri, împreuna cu vocea joasa şi monotona a ducesei ma calcau pe nervi şi făceau ca vizitele la ea să-mi fie, pur şi simplu, insuportabile. Nu ma lasa sa plec de la ea până nu ma punea să-mi dau cuvântul ca voi veni cât mai curând cu putinţă, dorinţă pe care mai mult ca sigur ca nu i-aş fi îndeplinit-o daca scrisorile pe care le primeam de la Londra nu erau pline de complimente pe care ma vedeam obligata sa i le transmit. Aceasta ducesa de Châtillon era fata ducesei de Lavalliere, rivala maresalei de Luxembourg, amândouă deosebit de frumoase şi galante. Fata fusese şi ea şi frumoasa şi galanta. Rama oglinzii din acel faimos cabinet era toată plina de portretele foştilor ei iubiţi. Neştiind ce sa facă cu ele, îşi împodobise oglinda. Numărul era impresionant şi alcătuia o foarte frumoasa decoraţie de jur împrejurul oglinzii. Fusese o femeie foarte spirituala, dar, cu vârsta, devenise cucernica. O data cu ea, s-a sfârşit şi familia de Lavalliere, iar o data cu cele doua fiice ale sale – ducesele de la Tremouille şi de Uzes _ familia de Coligny-Châtillon; aceste doua nume s-au stins definitiv. Marchiza – devenita ducesa de Laval – veche prietena a mamei şi nasa mea – ma trata cu o bunătate materna. Era tot pe atât de simpla, pe cât de plina de emfaza era doamna de Châtillon. aşa încât ma duceam cu placere în chilia mănăstirii Saint-Joseph unde trăia într-o deplina cucernicie, pe cât de minuţioasă, pe atât de indulgenta. Dăruise saracilor tot ce avusese, iar vesmintele ei erau atât de sărăcăcioase, încât într-o zi, la biserica, un om o batu pe umăr, rugând-o sa accepte să-i plătească scaunul pe care stătea.

— Te înşeli, domnule, îi răspunse în şoaptă, ducesa; azi nu sunt eu, e cealaltă doamna!

Ducele de Laval intrase la gânduri cu aceasta sotie a sa. După ce încercase să-i dea bani – care nu apucau niciodată sa stea în punga ei – lua hotărârea să-i închirieze un apartament decent, să-i plătească modestele cheltuieli, ba chiar şi toaletele în privinţa cărora nu izbuti în nici un fel s-o convingă sa şi le mai înfrumuseţeze. Daca i-ar fi cerut să-şi puna o rochie potrivit situaţiei sale, sotia lui ar fi fost dezolata; ei îi plăcea sa meargă pretutindeni pe jos, sa bata noroaiele, sa viziteze bisericile şi pe cei sărmani, fara sa fie recunoscuta. Desi nu fusese frumoasa, în tinereţe fusese femeia cea mai eleganta şi mai adulata de la Curtea Franţei. Unchiul ei, episcopul de Metz, îi achita toate notele de plata, iar ea cheltuia cam patruzeci de mii de franci numai pe toalete. N-am mai văzut nici o alta femeie care sa se schimbe mai mult ca doamna de Laval şi poate ca ar fi fost mult mai bine pentru ea sa fi evitat cele doua extreme. Dar chiar şi asa, schimbata, era foarte preţuită de bărbatul ei şi adorata de copiii sai. Acest bărbat avea şi el o fire cu totul originala, lucru rar în orice tara, mai rar în Franţa, şi rarisim în clasa sociala din care făcea parte. De când apăruse în societate, trăise pe picior foarte mare, de pe urma câştigurilor la jocurile de noroc, fara ca stima de care se bucura sa aibă de suferit din pricina asta. Nu se dusese niciodată mai mult decât oricare alt bărbat de rangul sau, în sălile de joc şi nici nu alergase după fetele cu zestre; conta totuşi pe o renta de o suta de mii de scuzi pe care i-o aducea jocul de cărţi, cum ar fi contat un altul pe o renta pe care i-ar fi adus-o moşiile sale. Era cel mai bun şi mai cinstit jucător care se văzuse vreodată; cuvântul lui, în vreo partida îndoielnica de cărţi, era litera de lege în întreaga Europa. Fusese un bun ofiţer şi lumea pretindea ca avea o privire de militar care ştia sa vadă clar, chiar şi la jocul de cărţi. Se remarcase în timpul campaniei prinţilor, unde avusese nenorocirea de a-l vedea pe cel de al doilea fm al sau – Achille – ucis sub ochii sai, singurul dintre copiii lui pe care-l iubise cu patima. După desfiinţarea armatei, dăduse dovada, fata de cei din regimentul sau, de o generozitate paterna, care n-a mai fost imitata de nimeni şi care deci merita sa fie cu atât mai stimata, în viaţa de toate zilele, era de un egoism feroce, întâlnind-o, într-o zi, pe nora-sa, care mergea pe jos, desi începuse sa ploua zdravăn, se prefăcu a n-o vedea, iar seara îi spuse:

— Caroline, cred ca te-ai udat cumplit azi-dimineaţă; te-aş fi poftit cu draga inima în trăsura mea, dar mi-a fost teama sa nu ma ude ploaia daca deschideam usa!

As putea cita mii de asemenea fapte; copiii îl iubeau totuşi şi lumea se purta frumos cu el. Făcea o droaie de vizite. De fapt, asta era unul dintre principiile sale de conduita. Pretindea ca ar fi cel mai bun mijloc de a evita sa fii vorbit de rau, fiindcă oamenii se pot trezi cu tine la usa chiar în clipa în care te bârfesc mai avan.

Fiul sau mai mare, Adrien, devenit mai târziu duce de Laval, era un om plăcut. Mai mult numele decât calităţile sale 1-au ajutat, în timpul Restauraţiei, sa puna mâna pe nişte slujbe unde n-a prea dat dovada de cine ştie ce capacitate, dar n-a fost nici o nulitate crasa, aşa cum 1-au ponegrit duşmanii sai. Dorinţa de a face pe tinerelul, dincolo de o anumită vârsta, 1-a făcut adesea ridicol. A avut nenorocirea de a-şi pierde unicul fiu, ultimul vlăstar din ramura de Montmorency-Laval. Fratele sau Eugene a fost cel mai dezagreabil personaj pe care 1-am întâlnit vreodată şi care a încercat să-şi ascundă, sub o cucernicie ridicola şi intolerabila, cel mai ruşinos egoism. „,.

O auzisem de multe ori pe contesa de Vaudreuil zicând: i astea, femeile frumoase„; lui Eugene de Montmorency cred „a i se potrivea expresia: „Noi ăştia, sfinţii”, pe care de altfel 1-am auzit rostind-o. Varul sau Mathieu era de o cucernicie cu totul diferita; voi avea ocazia sa vorbesc mai târziu şi despre el.

Prinţesa de Guemene avea patru copii: ducele de pyâontbazon, însurat cu domnişoara de Conflans, printul Louis de Rohan – primul dintre numeroşii soti ai fiicei celei mari a ducelui de Courlande (până la urma, s-a numit ducesa de Sagan şi nu şi-a mai schimbat numele tot atât de des ca. Sotii), printul Victor de Rohan şi prinţesa Charles de Rohan-Rochefort.

Eu am fost mai apropiata de prinţesa Berthe, fiica ducelui de Montbazon; se reîntorsese în Franţa pentru a veghea ultimele ceasuri ale marchizei de Conflans şi care, desi măritată cu unchiul ei, Victor, se dădea – din motive de avere – drept fiica lui. Berthe era foarte amabila, spirituala, buna, plăcută, desi nu era frumoasa, îmi plăcea grozav de mult şi probabil ca prietenia dintre noi ar fi devenit foarte strânsa, daca n-ar fi plecat, împreuna cu bărbatul ei, în Boemia, unde de altfel s-au şi stabilit. Mătuşa ei, prinţesa Charles de Rohan-Rochefort, jurase sa înfăţişeze lumii un spectacol pe care aceasta nu-l văzuse încă până atunci: o prinţesă de Rohan, femeie cinstita. Din păcate, legământul a fost îndeplinit de nepoata ei, caci biata prinţesa Charles de Rohan a avut tot felul de încurcături, care de care mai deocheate. Daca ar fi fost sotia unui ticălos, mai treacă-meargă, poate ca lumea i-ar fi trecut cu vederea unele zburdalnicii; dar printul Charles era departe de a fi un om rau. Am întâlnit-o adesea, la prinţesa de Guemene, pe prinţesa Charles şi pe fetele ei. Cea mare era groaznic de urâta şi de comuna, dar avea un suflet de aur. Suferea cumplit din pricina aventurilor maica-şi pe care se străduia sa le ascundă, îmi vine în gând o împrejurare de care ori de câte ori îmi aduc aminte, mi se face pielea ca de găină.

Într-o zi, dădusem o recepţie; a doua zi dimineaţa, în timp ce ma îmbrăcam pregătindu-mă sa ies în oraş, un servitor a venit să-mi spună ca o femeie dorea să-mi vorbească.

— Bine, i-am răspuns, am s-o vad când plec!

După o jumătate de ceas, traversând anticamera, ca sa ies afara şi sa ma urc în trăsură, am văzut-o pe prinţesa Herminie de Rohan stând pe o bancheta, încălţată cu nişte pantofi grosolani şi plini de noroi şi însoţită de un fel de femeie de serviciu. Am rămas uluita: am vârât-o aproape cu de-a sila în odaia mea şi mi-am cerut mii de scuze. Din fericire, ea era şi mai încurcata decât mine; palida şi tremurând, ma strângea, stingherita, de mâna. Cu chiu, cu vai, îmi spuse ca mamă-sa jucase în ajun la mine acasă, ca neavând bani, împrumutase cinci ludovici de la slujitorii mei, ca dorinţa de a le înapoia imediat banii o determinase sa le mai ceara încă cinci. Pe scurt, sa le plătesc eu datoria, preferând să-mi fie datoare mie decât valeţilor mei. Maică-sa – necute/ând sa vina sa ma roage acest lucru – o trimisese pe biata Herminie care era într-o stare demna de mila. Va rog sa ma credeţi ca nici eu nu ma simţeam mai bine. Am consolat-o cum m-am priceput şi eu, spunându-i ca eram sigura ca acea suma neînsemnata îmi va fi înapoiata foarte repede; apoi, schimbând vorba, am luat-o cu mine ca sa facă o vizita bunicii sale; apoi am dus-o acasă, având impresia ca se mai liniştise. Dar suferinţa şi rusineaei mi-au rămas neşterse în suflet, doua din cele mai cumplite sentimente pe care le poate îndura o inima curata. Urâţenia şi înfăţişarea ei fada o obligaseră la cea mai groaznica umilinţa: sa aştepte ca o sluga, în anticamera, până ce stăpâna casei va binevoi s-o primească.

Cea de a doua fata a doamnei Charles era destul de drăguţă, iar cea de a treia – Gasparine, ajunsa mai târziu prinţesa de Reuss – pe atunci încă o copila, era de-a dreptul fermecătoare. Cele trei surori aveau şi doi fraţi care au devenit oameni de treaba şi s-au stabilit în Boemia, alături de unchiul lor. După moartea doamnei de Guemene, prinţesa Charles a decăzut într-un asemenea hal încât până la urma a trebuit sa se retragă din societate.

Prima oara când m-am dus şi eu la un bal, la Paris, a fost cel dat în palatul Luynes; am crezut ca am nimerit în grota lui Calipso. Toate femeile mi s-au părut adevărate irnfeEleganta rochiilor m-a izbit atât de tare, încât a trebuit s particip la multe alte baluri până să-mi dau seama ca, de fapt, la Londra, văzusem un număr mult mai mare de femei frurn°ase? I elegante. Mai târziu, am fost pur şi simplu uluita, L [e vad pe aceleaşi femei – care erau atât de bine puse la nunct, în lume – umblând într-un hal fara hal, la ele acasă, nepieptănate, înfăşurate în nişte capoate murdare, ma rog, într-o ţinută care te îngreţoşa. Slava Domnului ca, de câţiva ani, acest prost obicei a dispărut; franţuzoaicele au devenit şi ele tot atât de îngrijite, sub acoperişul casei lor, ca şi englezoaicele, iar în lume, îmbrăcate cu foarte mult gust.

Eram curioasa s-o cunosc pe doamna Recamier. Mi s-a spus ca se afla în salonul cel mic unde se aflau cinci sau şase femei; când am intrat, am văzut o persoana care mi s-a părut a avea o figura remarcabila; cum după câteva clipe ieşi din salon, am ieşit şi eu după ea. Cineva ma întreba cum mi se păruse doamna Recamier.

— Încântătoare, am venit după ea s-o vad cum dansează.

— Cine? Persoana de colo? Pai aceea e domnişoară de La Vauguyon; doamna Recamier e cea care sta colo lângă fereastra, în rochia aceea gri…

Uitându-mă cu atenţie la ea, am văzut ca, desi avea un chip deosebit de frumos, nu făcea parte dintre persoanele care se remarca de la prima vedere, în schimb, pe măsură ce-o cunoşteai, ti se părea tot mai frumoasa; mai mult ca sigur ca voi mai vorbi despre ea, caci prietenia noastră a început chiar din seara în care ne-am cunoscut şi mai durează şi astăzi.

Unchiul meu, episcopul de Comminges, ajuns episcop de Nancy, se afla atunci la Paris. Dorea din toată inima sa ma introducă în suita împărătesei – care se alcătuia în acel moment – străduindu-se să-mi explice cât de putin as mai depinde de domnul de Boigne daca as căpăta un loc la Curte. Jn afara de faptul ca o astfel de slujba îmi displăcea, urasem întotdeauna slugărnicia, indiferent de ce natura ar fi fost. Nu mi-a plăcut niciodată sa fiu în slujba vreunei prinţese, în nici 0 epoca şi sub nici un regim. Unchiul insista îndelung, dar nici un succes. După felul cum îmi vorbea – ca despre un lucru ce nu ţinea decât de mine – cred ca primise o sarcina anume sa ma convingă, ceea ce ma deranja şi ma îndârjea şi mai tare. Fiindcă refuzul meu a fost foarte la locul lui, decent şi cuviincios, n-a avut nici un fel de urmări supărătoare.

Cam tot în epoca aceea, 1-am pierdut pe unul dintre verii noştri, amiralul de Bruix. Era un om ale cărui talente şi spirit preţuiau mai mult decât moralitatea sa, care cam lasa de dorit. Jucase un rol de seama sub Directorat şi fusese singurul care susţinuse moralul marinei în timpul Revoluţiei, în schimb, se spunea despre el ca fusese ca-n codru cât fusese ministru, desi murise sărac lipit. Cu toate ca a fost unul dintre oamenii cei mai activi în 18 Brumar, după şederea lui în Bolognia, împăratul n-a mai avut ochi să-l vadă. Împăratul ţinuse sa execute, împotriva sfatului amiralului – o manevra în care pieriseră o mulţime de soldaţi; sigur ca amiralul protestase destul de vehement, dar ceea ce 1-a pierdut a fost vorba pe care a aruncat-o într-o reuniune de mari demnitari care ţineau cu tot dinadinsul să-i ridice o statuie noului împărat. Tocmai se discuta despre cum sa fie îmbrăcat; amiralul, plictisit de linguşirile pe care le tot auzea de mai bine de doua ceasuri, striga:

— Faceti-l gol puşcă; o sa va fie mult mai uşor să-l pupaţi în fund!

Lumea era obişnuită cu butadele lui, dar asta fu raportata împăratului căruia îi displăcu profund. Abia aştepta sa găsească un motiv ca sa scape de el. Făcând unele cheltuieli ceva mai mari ca de obicei, fu chemat la Paris şi muştruluit zdravăn; mânia şi mâhnirea îi înrăutăţiră boala de piept de care suferea şi bietul om muri într-o sărăcie atât de cumplita -în ciuda luxului de care era înconjurat – încât nu avură nici măcar banii necesari cu care să-i cumpere un sicriu. Cum bogătaşul Ouvrard îi datora o mare parte din averea sa, aflând de situaţia în care se afla, trimise – cu o zi înainte de a se prăpădi – doamnei de Bruix, cinci sute de ludovici de aur. Suma nu reprezenta nici a suta parte din cea cu care-l ajutase amiralul, dar cum era pe moarte şi dizgraţiat, fapta i-a făcut cinste lui Ouvrard.

Amiralul de Bruix era ateu, ca un filosof din secolul al

— Lea; sotia sa, care se conducea după aceleaşi principii, nu îngădui nici unui preot sa intre în casa. Amiralul se prăpădi ia rniezul nopţii. Unchiul meu, episcopul de Nancy, fu rugat AQ văduva să-l înştiinţeze pe împărat. Acesta îi transmise vestea, a doua zi, la sculare, împăratul îl asculta cu un aer mâhnit, apoi întreba:

— Cel putin, domnule episcop, a murit ca un bun creştin? S-a spovedit, s-a împărtăşit?

Unchiul meu se simţi foarte încurcat, îndruga, cu chiu cu vai, un „nu”, apoi tăcu. Împăratul îl privi cu severitate, apoi îi întoarse brusc spatele. Vorbele abilului comedian – care era Napoleon -nu căzură pe pământ sterp; niciunul dintre marii demnitari nu mai avură curajul sa facă pe ateii şi toţi episcopii se străduiră să-i spovedească şi să-i împărtăşească pe cei din înalta societate, care erau sortiţi pieirii. Cum împăratul nu voia să-l supere pe unchiul meu, prima oara când dădu ochii cu el, îl trata cum nu se poate mai bine.

Printre străinii de vaza ce se aflau la Paris când am sosit eu, cele mai de seama persoane erau ducesa de Sagan şi prinţesa Galitin. Ultima, frumoasa, picanta, bizara, părea ca abia descinsese din stepele natale, caci semăna cu un mânz sălbatic. Găsise, în nu stiu ce vechi palat, un portret în email care-i luase minţile; îl respinsese pe cel cu care voiseră s-o mărite, fiindcă nu semăna cu portretul. Purta acea imagine atât de draga sub gulerul rochiei, şi străbătuse toată Europa în căutarea originalului. Mi s-a povestit ca, după ce-a bătut atât amar de drum, a mărturisit ca s-ar fi mulţumit sa găsească un bărbat care sa semene fie şi numai în parte cu cel din portret; din păcate, descoperind când ochii, când gura, când nasul silfului ei, s-a văzut constrânsa să-şi divizeze pasiunea între numeroşii tineri care avuseseră norocul sa semene cât de cât cu portretul. Când am cunoscut-o eu, era încă deosebit de frumoasa şi continua să-l caute cu frenezie pe cel care sa semene cu portretul.

Ducesa de Sagan purta pe atunci numele primului ei soţ, is de Rohan; era o femeie frumoasa, avea un aer distins, excela în talentul nordicelor de a duce o viaţă dezordonata, dar plina de nobleţe şi decenta. Toate fiicele ducesei de Courlande erau adevărate doamne.

La sfârşitul carnavalului, am fost invitata la un mare bal, la doamna Recamier, pe atunci în apogeul frumuseţii şi bogăţiei sale. Venise tot ceea ce avea mai select Imperiul: Murat, Eugene Beauharnais, mareşali etc., un mare număr de persoane din vechea aristocraţie, emigranţi reîntorşi în tara, somităţi financiare şi multi străini. Am fost martora unui fapt ciudat într-o lume atât de amestecata. Orchestra cânta un^als; numeroase perechi începuseră sa danseze; printre ei se afla şi domnul Caulaincourt cu domnişoara Charlot, frumoasa zilei, în aceeaşi clipa, toţi ceilalţi dansatori se retraseră şi cei doi rămaseră singuri. Domnişoara Charlot se simţi rau sau se prefăcu, ceea ce puse capăt acelui neinspirat vals. Domnul de Caulaincourt era palid ca un mort. Va puteţi da seama după acest fapt cât de proaspătă era în minţile tuturora moartea ducelui de Enghien şi cât de grave şi de multe erau calomniile ce se adunaseră împotriva lui Caulaincourt.

Mi s-a povestit (n-aş şti sa mai spun de către cine), ca atunci când împăratul şi-a alcătuit Curtea, domnul de Caulaincourt, ieşind din cabinet, îşi anunţa camarazii din salonul de serviciu ca fusese numit mare scutier. Toţi se înghesuiră să-l felicite; singur Lauriston tăcu.

— Tu nu-mi spui nimic, Lauriston?

— Nu.

— De ce? Nu socoti postul destul de bun?

— Nu pentru cât te-a costat.

— Ce vrei sa spui cu asta?

— Aţii foarte bine…

Cei de fata interveniră şi discuţia nu mai avu nici un fel de urmări; dar Lauriston – până atunci un fel de favorit, fu îndepărtat de către împărat şi nu reveni la Paris decât după multa vreme…

Am asistat, de asemenea, la o scena ciudata, la doamna Dubourg, unde pe atunci se adunau adesea toţi cei din vechiul regim. Contele de Aubusson tocmai fusese numit şambelan l împăratului. Aceasta numire ne displăcu grozav şi ne străduiam sa i-o arătăm într-o forma mai mult sau mai putin vehementa. Prinţesa de la Tremouille – desi foarte buna prietena cu el – îltrata cu multa asprime; el o întreba ce anume făcuse ca sa merite asemenea mustrări.

— Socot ca ştii foarte bine, domnule, despre ce e vorba!

— Nu, doamna. Am făcut apel la toate amintirile mele, şi te rog sa ma crezi ca am luat-o de la început de tot, de pe vremea când am fost obligat sa te alung din cazarma unde veneai sa strici soldaţii din regimentul meu!

Prinţesa ramase încremenita; apoi izbucni în strigate şi-n urlete de mânie. Oricât ar fi vrut cei de fata sa tina cu ea, nu putură, fiindcă pe vremea când era prinţesa de Saint-Maurice, la începutul Revoluţiei, fusese într-adevăr alungata de prin cazărmi unde se ducea să-i instige pe soldaţi la răscoală.

Desi am fost destul de insolenţi, n-am fost deloc curajoşi si, după aceasta scena, care făcu vâlva, despre care Fouche îi vorbi împăratului şi din pricina căreia doamna de la Tremouille fu chemata la politie, ne-am arătat, în general, foarte politicoşi cu noul şambelan. Numai doamna de Chevreuse îşi mai permitea unele necuviinţe; dar ea era atât de bizara, atât de inconsecventa în tot ce făcea, încât acest lucru era socotit drept un capriciu în plus.

Desi roşcata, era extrem de frumoasa, deosebit de eleganta, plina de spirit, răsfăţată, dincolo de orice expresie, de soacra ei, ocupând în societate un loc cu totul aparte pe care-l exploata uneori chiar până la prostul gust. Ducele de Laval îi spunea „furnizoarea din foburgul Saint-Germain”. ai pe buna dreptate; caci avea unele aere de parvenita şi abuza de avantajele situaţiei sale pentru a-şi aranja omagiile şi a le plati cu impertinente celor care nu voiau sa i le aducă. Totuşi, ştia sa fie foarte graţioasă când voia, si, cum la mine în casa se simţea bine, n-am îndurat niciodată, pe pielea mea, niciuna din ironiile sale, nici măcar la Grenoble, în anul în care a murit. Dar despre asta voi vorbi mai târziu.