Capitolul VIII Ultimele momente ale Imperiului.

Garda de onoare.         — Starea de spirit.         — Iluziile partidului.         — Dezorganizarea armatei.         — Aliaţii se apropie.         — Autoritatile părăsesc Parisul.         — Lupta Parisului.         — Capitularea.         — Retragerea trupelor franceze.

Nu voi vorbi despre dezastruoasa retragere din Moscova, după cum n-am vorbit nici despre glorioasele campanii care au precedat-o. N-am, despre toate aceste evenimente, decât 'nformatii generale. Eu nu scriu Istorie, scriu doar ceea ce stiu Slgur. Când voi cunoaşte şi treburile publice tot atât de exact a^ai pe cele particulare, poate ca voi scrie şi despre ele cu tot atâta exactitate.

Căderea Imperiului se apropia şi noi eram atât de prosti încât sa nu ne speriem, într-adevăr, mâna ferma şi abila a lui Napoleon aproape ca izbutise sa înăbuşe patimile anarhice. Dar puteam prevedea calamităţile care aveau sa însoţească prăbuşirea acestui colos? Toţi oamenii de bun-simţ ar fi trebuit sa tremure; noi, cu acea nepăsare specifica aristocraţiei, ne bucuram. Poate ca aveam totuşi o scuza; jugul lui Bonaparte devenise insuportabil. Alianţa sa cu casa de Austria îi sucise complet capul. Nu mai era sensibil decât la linguşiri; nu suporta nici o contrazicere. Ajunsese la punctul în care nu mai suporta adevărul. Arbitrarul despotismului sau se făcea simţit până şi în familia lui. V-am vorbit despre mania lui de a se ocupa de măritişul fetelor cu zestre. Pe urma, a început sa se ocupe de băieţii familiilor înstărite, pe care-i vârî în gărzile de onoare de la Palat. Alegerea cădea asupra tinerilor între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani care – odată scăpaţi de recrutare – se socoteau liberi. Cei mai multi dintre ei n-aveau nici o înclinare către cariera militara, pentru ca nu făcuseră armata în tinereţe; acum, majoritatea dintre ei erau însuraţi şi aşezaţi. Era o adevărată calamitate care le dădea peste cap existenta. Prefecţii aveau ordin să-şi îndrepte în special privirile către băieţii familiilor despre care se presupunea ca ar fi ostile regimului. Se lasa sa se întrevadă, destul de clar, ca împăratul voia sa aibă în mâna un număr de ostateci prin care să-i potolească pe cei refractari. Era – cum sa va spun – un fel de practica noua, dar pe care o folosiră pe vremuri şi vechii greci. Tactica aceasta a împăratului o amintea pe cea folosita de Alexandru cel Mare fata de macedoneni, înainte de a pleca în Asia. Aceasta legiune a fost alcătuită în mijlocul unui potop de lacrimi, de imprecaţii şi a urii dezlănţuite a tuturor celor care nu puteau suferi guvernul imperial. A fost integrata în marea armata napoleoniana, în Saxa, în 1813, a participat la dezastruoasa bătălie de la Leipzig, a îndurat penibila retragere de la Hanau şi a fost măcinată de boala, în spitalele din Maienta. Când n-a mai rămas aproape nimic din ea, a fost refăcută imediat, cu alti tineri care au îndoliat alte familii-Garzile de onoare care au participat la campania din Franţa„ din 1814, au fost zdrobite la Reims. Cred ca n-a existat corp, oaste, legiune militara care sa fi suferit mai cumplit decât aceste gărzi. ai cu toate astea, aceasta oaste chinuita i-a rămas multa vreme credincioasa lui Napoleon. Nu şi-a pus decât târziu şi cu greu cocarda alba şi a sărit în sus de bucurie în timpul celor „O suta de zile”. Cei care au alcătuit acea oaste au rămas, vreme îndelungata, fideli împăratului. aşa ca, mai stabiliţi, daca puteţi, criterii, şi trageţi concluzii! Nu e mai putin adevărat ca în ciuda ardorii războinice, atât de prompt dezvoltata în acei tineri, atât de recalcitranţi la început, instituirea gărzilor de onoare a contribuit, mai mult decât orice alta măsură, la ura care se ridica din toate părţile împotriva împăratului şi care începea sa se concretizeze prin cuvinte cutezătoare şi jignitoare.

Îmi amintesc ca domnul de Châteauvieux (autorul Scrisorilor din Saint-James) lipsind din Paris aproape doi ani, sosi la începutul lui 1814. Prima vizita pe care o făcu, după ce puse piciorul pe pământul francez, a fost la mine. Auzind vorbindu-se cu atâta ostilitate împotriva cârmuirii, n-a ştiut cum sa plece mai repede; noaptea s-a visat, bietul de el, numai în donjonul de la Vincennes, desi s-a jurat ca nu va mai frecventa în viaţa lui o societate atât de imprudenta. A doua zi, făcu alte vizite şi fu din ce în ce mai mirat sa afle peste tot, până şi în sânul burgheziei, ba chiar şi în crâşmele cele mai amărâte, aceeaşi stare de spirit şi acelaşi limbaj liber. Acest lucru pe noi nu ne mai frapa, pentru ca aceasta schimbare survenise treptat şi general. O găseai atât la masa ministrului politiei, cât şi în cele mai multe case.

Domnul de Châteauvieux era îngrozit de vorbele noastre; fusese totuşi unul dintre prietenii doamnei de Stae'l, la Coppet, şi deci obişnuit sa audă cuvintele destul de tari ale °Poziţiei.

Dezordinea era totala printre oamenii guvernului. Ma Ucearn uneori pe la doamna Bertrand; bărbatul ei era acum are mareşal al Palatului, într-o dimineaţă am văzut sosind

°fiter din armata împăratului, apoi un altul expediat de mareşalul Soult, după care sosi un trimis al mareşalului Suchet; toţi vorbeau de lucrurile cele mai dezastruoase. Biata Fanny trecea prin chinurile iadului, în sfârşit, parca pentru a pune capac tuturor acestor vesti proaste, sosi şi un slujbaş din Iliria, care se apuca sa ne istorisească felul cum fusese el târât prin toată Italia şi cât de greu izbutise sa ajungă la granita Franţei. Fanny nu se mai putu abţine şi striga:

— Domnilor, greşiţi cu toţii! Chiar astă-noapte s-au primit ştiri îmbucurătoare de peste tot. Împăratul e cât se poate de mulţumit de felul cum decurg lucrurile!

Cei de fata se priviră cu mirare, în ce ma priveşte, era clar ca aceste fraze erau destinate urechilor mele. Am surâs, apoi am plecat lăsând loc liber lamentărilor. Daca ei îşi făceau iluzii, apoi nici ale noastre nu erau mai putin absurde. Ne închipuiam ca puterile străine lucrau în interesul nostru; oricine ar fi încercat sa ne lămurească în amănunt, cum stăteau lucrurile, ni se părea un trădător. Eram ferm convinşi ca regele Suediei, Bernadotte, era cel mai activ agent al Bourbonilor. Imaginaţia noastră îl plasase la Bruxelles, înconjurat de prinţi francezi, şi cu asta, basta, nu mai voiam sa ştim nimic!

Într-o seara, domnul de Saint-Chamans veni sa ne spună ca colonelul de Saint-Chamans, fratele sau, sosind de la Bruxelles chiar atunci, ne putea asigura ca nici Bernadotte, nici prinţii noştri, nici măcar un soldat strain nu intraseră în Belgia şi ca suedezii se aflau undeva, la mama dracului, în spatele Rinului. Nu numai ca nu-l crezurăm, nu numai ca puserăm la îndoiala spusele colonelului, ba ne mai şi supărarăm pe domnul de Saint-Chamans, şi încă atât de tare încât putin a lipsit ca sa nu-l privim ca pe un duşman, în orice caz, 1-am tratat cu toată răceala cuvenita unui om suspect!

Iată candoarea şi prostia facţiunilor! Ai va asigur ca eram de buna-credinţă! Când îmi amintesc ca am împărtăşit şi eu nişte impresii atât de demne de luat în râs, devin putin mai indulgenta cu iluziile şi cu exigentele oamenilor din diversele partide. Ceea ce ma mira e faptul ca desi silit sa le observi la tine sau la alţii, nu ti le corijezi câtuşi de putin, după cum nu înţeleg intoleranta celor care, aidoma noua, au trecut printr-o serie de revoluţii. Trebuie totuşi sa recunoaştem – ca o scuza nebuniei noastre – ca suntem de obicei constrânşi sa ghicim adevărul prin intermediul unor relaţii sociale care mai întotdeauna îl deghizează, împăratul se obişnuise sa creadă ca tara n-avea nici un drept sa se intereseze despre treburile i, ca ele erau exclusiv ale sale şi ca nu avea de dat socoteala nimănui. Asa, de pilda, bătălia de la Trafalgar n-a fost niciodată relatata Franţei, în mod oficial; nici o gazeta n-a vorbit despre ea şi noi n-am aflat amănuntele decât pe cai lăturalnice. Când escamotezi astfel de ştiri, dai prilej nemulţumiţilor de a inventa tot soiul de trăsnăi, ca de pilda existenta armatei suedeze şi bourboniene pe care noi le credeam în Belgia.

Evenimentele deveniseră presante. Duşmanii încă se temeau sa se îndrepte spre Paris. De fapt, ar fi trebuit sa ne temem, dar noi, inconştienţi, abia îi aşteptăm. Dezorganizarea guvernului îţi sarea în ochi. Recruţii amaraţi umpleau străzile; nimeni nu era pregătit să-i primească. Mureau de foame pe marginea drumurilor; noi îi vâram în case, ca sa se odihnească şi sa mănânce câte ceva. Înainte de a începe aceasta debandada, erau luaţi în primire, îmbrăcaţi, hrăniţi si, în douăzeci şi patru de ore, trimişi la oaste. Cei de acum erau nişte bieţi copilandri, care erau trimişi la moarte fara ca măcar sa ştie sa se apere. Am auzit vorbindu-se, la mareşalul Marmont, ca la Montmirail, în toiul luptei, acesta văzuse un recrut, de fapt un băieţandru, stând liniştit cu arma la picior.

— Ce faci, băiete? De ce nu tragi?

— As trage eu, răspunsese băiatul, daca as şti sa încarc arma.

Mareşalul avea lacrimi în ochi, repetând cuvintele bietului copil care stătea în bătaia gloanţelor fara a putea ftiacar sa se apere. Pe măsură ce războiul avansa, era din ce în Ce mai dificil de ascuns adevărul asupra inutilităţii eforturilor §! Gantice făcute de Napoleon şi de minunata lui armata; rezultatul era inevitabil. Cer iertare generaţiei care s-a ridicat după el ai care a crescut în adoraţia acestui împărat dar, în acel m°nient, amici şi inamici, toţi se sufocau sub pumnul sau de fier şi simţeau nevoia sa mai răsufle un pic. Cinstit vorbind era detestat de aproape toată lumea; fiecare vedea în el piedica din pricina căreia nu se putea odihni şi odihna devenise, în acea epoca, nevoia cea mai presanta dintre toate. Aliaţii nu se înşelau; îşi dădeau perfect de bine seama ca aceasta oboseala le asigura succesul; singurul lucru de care se temeau era faptul ca nu cumva ea sa fi ajuns la maximum şi sa nu le asigure şi securitatea. Ca sa mai ridice un pic moralul publicului împăratul trimise un curier care avea sarcina sa înmâneze poporului francez steagurile şi săbiile generalilor ruşi făcuţi prizonieri în bătălia de la Montmirail – în toiul unei parăzi în Piaţa Carousel, la care asista şi împărăteasa. Dar timpul acestor fantasmagorii trecuse de mult şi de altfel praful de pe straiele curierului nu era chiar atât de gros pentru a-i linişti pe parizieni.

Duminica 25 martie, după parada, văzurăm plecând un măreţ regiment de cuirasieri, sosit din armata aflata în Spania. Se duceau sa întărească armata împăratului, mergând în pas cadenţat, pe la ceasurile trei, pe bulevard. Va mărturisesc ca am văzut puţine trupe al căror aspect sa ma uimească atât de tare. Chiar a doua zi, 1-am văzut reapărând – evident, ceea ce mai rămăsese din el – la barierele Parisului, îndreptându-se către spitale, cărându-şi soldaţii mai grav sau mai putin grav răniţi; lungile lor mantii albe erau patate de noroi şi de sânge. Era clar ca lupta se ducea la doi pasi de noi. Ducându-mă sa ma plimb în Jardin des Plantes, am întâlnit o mulţime de astfel de soldaţi. Contrastul dintre felul cum arătaseră în ajun şi cum arătau acum făcea sa ti se strângă inima. După doua ceasuri, mama şi cu mine am revenit pe bulevard. Acest răstimp atât de scurt fusese de ajuns pentru a-i schimba aspectul; era ticsit de populaţia din împrejurimile Parisului, care o pornise în bejenie. Mergeau toţi, îngânduraţi şi trişti, alături de vacile şi de oile lor, cărându-şi în spate sau în căruţe puţinul avut care le mai rămăsese. Femeile plângeau, se lamentau, istoriseau ce pierduseră, ce li se furase, îşi mărturiseau spaima si, ca de obicei, îi blestemau pe toţi cei care li se păreau a fi fericiţi. Nu puteai merge decât la pas; înjurăturile nu cruţau nici trăsura astra; n-aveam nevoie de asta ca să-mi dau seama ca, văzut, aproape, războiul era groaznic şi urât. Am ajuns cu bine asa, dar speriate şi profund emoţionate. Nu după mult.

— Cepii sa se audă zgomotul îndepărtat al tunului. Atiam ca, rin ministere şi acasă la prinţii din familia imperiala, începuse, pachetatul. De îndată ce se lasa întunericul, curtea Palatului Tuileries se umplu de furgoane; se vorbea de plecarea împărătesei, desi nimeni nu voia sa creadă acest lucru. Petrecurăm toată ziua de luni într-o mare nelinişte, în toiul zvonurilor celor mai contradictorii; fiecare avea câte o ştire „sigura”, care o anula pe cea tot atât de „sigura”, adusa de un altul, mai înainte. A doua zi, la ora cinci dimineaţa, toată lumea îşi dădu seama, după zgomotul împuşcăturilor şi după bubuitul tunurilor, ca Parisul era atacat cu putere, din trei parti. Totodată, aflarăm despre plecarea împărătesei, a Curţii şi a guvernului imperial. Noi locuiam într-o casa de pe strada Neuve-des-Mathurins. De la ferestrele cele mai înalte, se vedea perfect Montmartre si, spre sfârşitul dimineţii, am văzut obuzele, trecând pe deasupra noastră. Unele căzură chiar pe bulevard, punând pe goana cucoanele înzorzonate cu pene şi cu volane plisate, care se plimbau printre răniţii aduşi de la bariere, printre soldaţii şi muniţiile din drum. Multe persoane părăsiră Parisul. Eu nu simţeam dorinţa sa plec si, cum tata socotea drumurile, în mijlocul unei asemenea debandade, mult mai periculoase decât daca am fi rămas în oraş, ne sfătui sa stam pe loc.

Eugene de Argout, varul meu, care fiind rănit la Leipzig, nu mai putuse lua parte la campania din Franţa, îşi asuma sarcina de a ne asigura o oarecare siguranţă, începu cu proviziile, cumpăra faina, orez, jambon, în sfârşit tot ceea ce socoti el necesar pentru a petrece câteva zile închişi în casa. *n plus, aduse o şaretă plina cu furaje, pe care o vârî sub bolta P°rtii, făcându-şi planul de a o propti în poarta cea mare, pe unde ieşeau trasurile în cazul în care oraşul ar fi fost prădat. AP°i le spuse tuturor alor noştri ca cei care vor rămâne sa aste gura pe strada nu vor mai putea intra în casa, decât după Ce se va restabili calmul.

Eugene luase parte la aproape toate bătăliile si, timp t} e zece ani, nu văzuse decât oraşe asediate. El spunea ca până şi cel mai mic obstacol e suficient pentru a opri un soldat întotdeauna grăbit, de teama ca şefii lui îi vor interzice jaful'

Venea – din moment în moment – sa ne povestească ce mai aflase de prin împrejurimi. Când tunul înceta dintr-o parte, reîncepea dintr-altă. Bubuitul când se apropia, când se depărta, după poziţiile care fuseseră cucerite sau pe care abia începeau sa le atace. Lucrul de care ne temeam cel mai tare era sosirea împăratului, despre care deocamdată nimeni nu ştia unde se afla.

Alexandre de la Touche, fiul doamnei Dillon, care locuia la Tuileries, la sora lui, doamna Bertrand, veni de dimineaţă sa ma roage sa părăsesc Parisul, sa ma refugiez cu orice preţ. Imediat după asta, am aflat ca începuseră negocierile pentru capitulare. Alexandre de la Touche veni din nou şi ne ruga, în genunchi, atât pe mama cât şi pe mine, să-l lăsăm sa ne înhame caii la trăsură şi sa ne ajute sa plecam. Am încercat să-i explicam cum ca nu era momentul sa ieşim din Paris fiindcă pericolul părea sa fie cu mult mai mare pe strada decât în casa.

— Nu este, oh, nu este! Daca v-aş putea spune tot ce stiu! Dar mi-am dat cuvântul că-mi voi tine gura! Duceţi-vă, plecaţi, plecaţi, va rog, va conjur!

Am rămas pe loc, iar el s-a dus plângând, sa se întâlnească cu mama şi cu sora lui, care-l aşteptau într-o trăsură. Aceasta insistenta a. tânărului de la Touche mi-a revenit în minte după câteva zile când am aflat ca împăratul dăduse ordin sa fie aruncate în aer depozitele cu praf de puşcă. N-am sa uit niciodată noaptea care a urmat după acea zi agitata. Vremea era minunata, luna splendida, oraşul liniştit. Eu şi cu mama ne-am aşezat la fereastra. Deodata, un zgomot uşor ne atrase atenţia; un căţelandru rodea un os, la doi pasi de noi. Din când în când tăcerea era întrerupta de paşii patrulelor aliaţilor care-şi făceau rondul, pe colinele care ne înconjurau. Acest zgomot ciudat a fost primul care m-a făcut sa simt ca aveam o inima şi ca acea inima aparţinea Franţei. Ma simţeam îngrozitor de deprimata; dar cum eram încă sub impresia spaimel ricinuita de reîntoarcerea împăratului, aceasta stare de j? Primare n-a durat prea mult. Pieţele, străzile erau pline de rrnate franceze. Se odihneau stând pe caldarâm, tăcute şi – tristate. Nimic nu părea mai frumos decât atitudinea acestor stasi care nu cereau nimic, nu întrebau nimic, nu acceptau jjnjc. Aveai impresia ca acei bieţi soldaţi se simţeau vinovaţi fata de populaţia pe care nu putuseră s-o apere. Totuşi, opt mii je oameni, sub comanda ducelui de Raguse, luptaseră, timp He zece ore în sir, cu patruzeci şi cinci de mii de duşmani, ucigând treisprezece mii dintre ei. În zilele următoare, aliaţii nu-şi putură crede ochilor când văzură ce număr mic de trupe apăraseră Parisul. Sunt convinsa ca Istoria va face dreptate, punându-i la locul lor pe prostii plini de răutate care 1-au acuzat pe mareşalul de Marmont ca ar fi predat oraşul în mâinile duşmanilor şi ca va reabilita acea afacere din Belleville, aşezând-o la loc de cinste şi conferindu-i tot fastul militar pe care-l merita.

Acum voi vorbi despre Restauraţie. Aflându-mă -datorita situaţiei mele – în preajma multor oameni influenţi, am avut prilejul sa vad, în aceasta perioada, toate evenimentele, cu propriii mei ochi. Nu stiu daca voi fi în stare sa le redau cu toată imparţialitatea, fiindcă aceasta e o calitate cu care toată lumea se lauda, dar pe care, în fond, nimeni n-o poseda. Eşti întotdeauna, fara sa vrei, mai mult sau mai putin influenţat, fie de poziţia pe care o ocupi, fie de anturaj. Ma voi strădui, în tot cazul, sa fiu cât mai obiectiva şi sa spun numai adevărul. La mai mult nu ma pot angaja.