Capitolul VII Spiritul emigranţilor reîntorşi.

Împăratul şi regele Romei.         — Idealisti.         — Domnul de Chateaubriand.         — Ducesa de Levis.         — Ducesa de Duras.         — Ducesa de Châtillon.         — Contele şi contesa de Segur.

N-am să-mi pot aduce niciodată aminte, fara să-mi fie ruşine, de bucuria vinovata cu care primeam veştile despre înfrângerea armatelor noastre. Am citit, mai târziu, cuvintele pe care Machiavelli le rostise despre Fuori inciţi si, cu fruntea rosie de ruşine, m-am văzut obligata sa mărturisesc asemănarea. Emigranţii din toate timpurile şi din toate tarile ar trebui să-şi facă din lucrarea lui Machiavelli o carte de căpătâi; aceasta oglinda i-ar determina sa dea înapoi din fata propriei lor imagini. Sigur, sentimentele nobilimii nu erau la fel în toate tarile, dar am ferma convingere ca masele populare deveniseră total indiferente la succesele militare ale lui Napoleon. Când tunul vestea câştigarea vreunei mari batalii, nu se mai bucura decât un număr foarte mic de oameni; populaţia rămânea nepăsătoare. Era şi firesc, caci se saturase până peste cap de o astfel de glorie, ştiind perfect de bine ca noile succese aduceau după sine noi poveri pe umerii ei. O bătălie câştigată însemna practic alt rând de recrutări şi cucerirea Vienei nu era decât preludiul unui mars nimicitor, fie spre Varşovia, fie spre Petersburg. De altfel, mai nimeni nu avea încredere în exactitatea buletinelor şi apariţia lor nU stârnea nici un fel de entuziasm, împăratul era întotdeauna primit cu mult mai multa răceală la Paris, decât în oricare aue oraşe ale tarii.

Ca sa respect totuşi, cu stricteţe, adevărul, trebuie sa spu^ ca, în ziua în care cea de a douăzeci şi şasea lovitura de tu vestit Franţei ca împărăteasa născuse un băiat, a răsunat în întreg Parisul un lung strigat de bucurie care a vuit aidoma unui talaz dezlănţuit. Toată lumea ieşise la ferestre sau în pragul porţilor, în timpul celor douăzeci şi cinci de lovituri de tun, se înstăpânise în întreg oraşul o tăcere ciudata, după care urma cea de a douăzeci şi şasea lovitura si, o data cu ea, explozia de bucurie a parizienilor. Acest prunc era un fel de încununare a victoriilor de până atunci ale împăratului, iar oamenilor le plac norocoşii. Ar fi de prisos sa mai spun ca cei care nu-l puteau suferi n-au simţit, în acel moment, nici cea mai mica emoţie. Fapt e ca împăratul îşi iubea cu patima odrasla, iar de îndată ce micul rege se făcu mai mărişor şi putu distinge persoanele din jurul sau, îl prefera tuturora pe tatăl sau. Poate ca, cu timpul, dragostea paterna 1-ar fi făcut sa devina mai avar cu sângele soldaţilor. Am auzit povestindu-se la domnul de Fontane ca, într-o zi, în timp ce acest domn asista la dejunul împăratului, regele Romei alerga vesel, în jurul mesei. Tatăl sau îl urmarea cu nişte ochi în care se citea o dragoste fara margini. La un moment dat, copilul se împiedica de ceva, căzu şi se lovi uşor ceea ce-i pricinui o spaima cumplita tatălui. După ce se linişti, împăratul căzu într-un soi de sumbra reverie, apoi rosti cu glas tare, fara sa se adreseze, în mod special, cuiva:

— Am văzut, zise el, cum o ghiulea de tun a ucis douăzeci de oameni dintr-o data!

După care începu sa discute cu domnul Fontane treaba pe care o avea de discutat şi de la care fusese distras de întâmplarea despre care v-am vorbit. Nemulţumirile şi neplăcerile, care începuseră să-şi scoată capul, poate ca contribuiseră şi ele la acele gânduri melancolice. Cred ca n-aş mai isprăvi niciodată daca m-aş ambiţiona sa istorisesc tot ce se spunea pe seama împăratului dar, cum eu priveam lucrurile H lr! P„srna opoziţiei, n-am dat niciodată crezare unor astfel fâl ^k-^hiar daca aceasta prisma arata lucrurile în culori sim î °e^ Pu^n avea avantajul ca le marea, caci am fost pur şi atât H m'rat^ sa vad câţi oameni, ce păreau în ochii noştri tot e mari ca şi faptele pe care Napoleon îi punea sa le săvârşească, s-au dovedit a fi mărunţi şi mediocri când el a încetat să-i mai susţină. Unul dintre cele mai mari talente ale sale era sa descopere – cu privirea lui de vultur – specialitatea fiecăruia, să-l folosească exact acolo unde trebuia si, prin asta, sa traga maximum de profit. Singurele persoane fata de care simţea o sila de neînvins erau liberalii convinşi, cei cărora el le spunea „idealişti„. Când cineva era odată etichetat astfel, porecla îi rămânea pe vecie, împăratul 1-ar fi trimis cu placere în închisoarea din Charenton, privindu-l ca pe un flagel social. Din păcate eram siliţi sa recunoaştem ca geniul lui Bonaparte îl ajutase sa vadă lucrurile just şi ca acele spirite care visau la fericirea naţiunilor – sigur, oameni destul de respectabili – nu făceau altceva decât sa aţâţe patimile mulţimii şi sa provoace dezordine şi vrajba. Printre aceşti „idealişti” împăratul îl număra şi pe domnul de Chateaubriand. Eroare. Domnul de Chateaubriand n-a manifestat niciodată nici un fel de slăbiciune pentru genul uman; nu s-a preocupat niciodată decât pe propria sa persoana, străduindu-se să-şi ridice un piedestal de unde sa poată domina secolul. Acest loc, sigur ca era greu de ocupat când exista un Napoleon, dar el s-a străduit, fara încetare, să-l ocupe. Memoriile sale dezvăluie lumii în ce măsură s-a străduit, cu câta perseverenta şi cu câta nădejde ca va reuşi. A reuşit, într-o oarecare măsură, să-şi creeze o atmosfera aparte, unde el era soarele. De îndată ce ieşea din aceasta atmosfera, devenea pur şi simplu insuportabil; atâta vreme însa cât rămânea cufundat în aceasta atmosfera, era cel mai plăcut, cel mai amabil om, şi-şi distribuia razele cu cea mai deplina gratie. Nu-mi plăcea decât acest Chateaubriand, celalalt mi se părea odios.

Daca s-ar fi mulţumit sa fie doar scriitor – aşa cum îl îndemna firea lui de artist – în afara de câteva necazuri prilejuite de critica, n-ar fi cunoscut şi n-am fi cunoscut decât părţile sale bune şi plăcute. Dar ambiţia de a deveni om de Stat 1-a târât pe alte tărâmuri decât cele literare, unde pretenţiile sale – destul de prost primite – au iscat în el o mulţime de patimi şi i-au înecat stilul în valuri de fiere, făcându-i multe din scrieri aproape de necitit tocmai când timpul i-ar fi pus la îndemâna nişte cititori imparţiali. Domnul de Chateaubriamd s_a lăsat tot timpul în voia dispoziţiilor de moment. A sesizat punctul slab al publicului şi a reuşit să-l flateze atât de bine, cu talentul sau de scriitor, încât a reuşit sa devina foarte popular. Pentru asta i-a fost absolut indiferent ca a trebuit să-şi schimbe radical părerile, sa ridice în slavi ceea ce ponegrise mai înainte şi sa ponegrească ceea ce lăudase. Ai-a însuşit doua sau trei principii pe care le-a mânuit, cu dibăcie, după împrejurări, în aşa fel încât le-a făcut aproape de nerecunoscut, dar cu ajutorul cărora a izbutit sa iasă din toate împrejurările, si, culmea, pretinzând ca a fost întotdeauna profund consecvent. Lucrul i-a fost cu atât mai uşor de realizat cu cât spiritul sau, care friza deseori genialitatea, nu s-a simţit câtuşi de putin stânjenit de niciuna dintre consideraţiile morale care 1-ar fi putut deranja. Nu credea în nimic pe lume, decât în talentul lui, dar acest talent se preschimbase în ochii sai într-un altar în fata căruia stătea veşnic prosternat. Daca voi vorbi despre Restauraţie şi despre Revoluţia din 1830, deci daca voi continua cu Memoriile până atunci, voi mai avea deseori prilejul sa ma împiedic de el. În timpul Imperiului mi s-a părut a fi un om de geniu, persecutat pentru ca refuza sa ridice în slavi despotismul şi pentru că-şi dăduse demisia din slujba de ministru în Valais, după moartea ducelui de Enghien. Geniul creştinismului, Itinerar la Ierusalim, poemul Martirii, publicate recent, justifica admiraţia noastră. Sigur ca entuziasmul câtorva doamne mi s-a părut exagerat, desi m-am asociat şi eu lor, până la un anumit punct, îmi aduc aminte de seara când ne-a citit câteva pagini din Abencerage, la doamna de Segur. Citea cu vocea cea mai mişcătoare, cea mai emoţionantă, cu acea încredere pe care o avea în tot ceea ce ieşea de sub pana lui. Jraia atât de intens sentimentele eroilor sai, încât lacrimile începuseră a-i cădea pe hârtiile din fata lui. Împărtăşeam, fara sa vrem, aceasta vie emoţie, caci ne ţinea pe toţi sub farmecul! Ecturii sale. După ce isprăvi de citit, gazda aduse ceaiul.

— Domnule de Chateaubriand, dumneavoastră nu doriţi ceai?

— Ba da, v-aş cere unul.

M Într-o secunda, ecoul se răspândi în întreg salonul.

— Draga mea, vrea ceai!

— Îi voi duce eu un ceai! Daţi-i un ceai! A cerut ceai! Etc. ai zece cucoane se puseră în mişcare ca să-şi servească „idolul”. Era pentru prima oara când asistam la un asemenea spectacol, şi mi se păru atât de ridicol, încât m-am jurat sa nu joc niciodată un asemenea rol. aşa încât, desi am fost în relaţii destul de apropiate cu domnul de Chateaubriand, nu m-am înrolat niciodată în „regimentul doamnelor sale”, cum le spunea în bătaie de joc doamna de Chateaubriand, şi n-am ajuns niciodată la nici un fel de intimităţi, fiindcă el nu admitea decât adoratoarele sincere.

Când, în 1812, am părăsit reşedinţa de la Beauregard, ca sa ne instalam în conacul de la Châtenay, domnul şi doamna de Chateaubriand tocmai se stabiliseră la Vallee-aux-Loups, la distanta de zece minute de casa mea. Locuinţa – creata de el – era încântătoare, iar el o iubea enorm. Ne vizitam tot timpul. Adesea, îl găseam scriind pe coltul unei mese din salon, cu o pana pe jumătate rupta, care abia intra pe gura unei sticluţe cu cerneala. Când ne vedea trecând prin fata ferestrei, scotea un strigat de bucurie, îşi vâra hârtiile scrise sub perna unei vechi berjere care-i servea şi de mapa şi de secreter si, dintr-un salt, ne ieşea înainte, cu bucuria unui şcolar care chiuleşte din clasa. Atunci era nemaipomenit de drăguţ şi de amabil. N-aş putea spune acelaşi lucru despre doamna de Chateaubriand1; era o femeie deşteaptă, dar vedea numai părţile rele ale lucrurilor. A făcut mult rau soţului ei, iritându-l întruna şi facându-l sa capete o fire insuportabila. El a avut tot timpul un dinte împotriva ei, fiindcă nu 1-a lăsat niciodată sa se bucure de nici o clipa de linişte. Am spus ca femeia avea spirit şi acesta era un lucru de necontestat. Totuşi orgoliul ei burghez se simţea jignit de reputaţia literara a domnului de Chateaubriand. În timpul Restauraţiei, doamna dori cu patima titluri şi locuri la Curte ' Chateaubriand se însurase în 19 martie 1792, ncavând la acea data decât douăzeci şi patru de ani, cu o tânără orfana, extrem de frumoasa şi foarte bogata, domnişoara Celeste Buisson de la Vignc. „Ea a fost victima, fidela totuşi şi deosebit de devotata, a egoismului fara pereche şi a veşnicei inconsecvente a soţului ci”, spune Edouard Hcrriot în cartea sa Doamna Recamier şi prietenii ei (n. ed. F r.).

„entru a compensa succesele soţului ei. Afirma – sus şi tare -ca nu citise un rând din ceea ce publicase bărbatu-său; dar cum îi împuia zilnic capul ca o tara care se bucura de cinstea de a avea un om ca el, şi pe care nu-l făcea guvernator, era o tara blestemata, soţul ei o ierta având în vedere devotamentul e care-l nutrea fata de el. Faptul ca aceasta familie risipea foarte multi bani, fara sa trăiască totuşi pe picior mare, era o noua dovada a felului dezordonat şi nesocotit în care îşi planifica bugetul. L-am auzit, de altfel, de multe ori, pe domnul de Chateaubriand spunând ca nimic nu i se părea mai insipid decât sa trăiască dintr-un venit limitat. Voia sa aibă bani multi, să-i risipească, sa simtă lipsurile, sa aibă datorii, sa fie numit ambasador, sa facă ce poftea cu banii destinaţi cheltuielilor de reprezentare, sa părăsească slujba, sa fie sărac lipit pământului şi plin de datorii, sa renunţe la avantajul de a avea douăzeci şi cinci de cai în grajd, şi sa aibă placerea de a refuza o invitaţie la masa sub pretextul ca nu are cu ce să-şi plătească o trăsură care să-l duca acolo, în sfârşit, sa treacă prin cele mai variate situaţii pentru a se „desplictisi” – cum spunea el – caci, de fapt. Asta era scopul şi marele secret al vieţii sale.

În ciuda acestei vieţi haotice la care domnul de Chateaubriand le asocia – fara sa simtă nici cea mai mica remuşcare – pe toate persoanele care-i erau devotate, era totuşi un om care plăcea. După ce-ţi întorcea pe dos toată viaţa, se străduia sa ţi-o facă, cât de cât, acceptabila. Din când în când chiar se căznea sa arate ca face mari sacrificii fata de persoanele ce-i iubeau; dar cum le făcea împotriva firii sale, nu-l ţineau niciodată prea mult. Asa, de pilda, după ce a acceptat sa plece la Roma împreuna cu doamna de Beaumont, desi aceasta îl incomoda, atâta a sâcâit-o şi a tracasat-o, încât biata femeie a murit aproape izolata de toată lumea. Pe urma, după ce şi-a schimbat felul de viaţă, s-a aruncat din nou, cu JUrie, în societate, a pus ochii pe doamna Z., iar când ea s-a jidragostit nebuneşte de el, a asistat la cumplita boala care a °vit-0> nebunia, fara nici cea mai mica urma de regret. Mai rzui, a consimţit, cu mare greutate, sa scrie un articol destul e rece, într-o gazeta, pentru a aduce unele elogii doamnei Duras care, timp de doisprezece ani, nu trăise decât pentru el' As putea adăuga o sumedenie de nume la aceasta lista, caci domnul de Chateaubriand a ştiut întotdeauna sa se lase adorat fara să-şi facă nici cele mai mici reproşuri pentru mâhnirile pe care le căşuna. Dintre toate prietenele sale cred ca cea care a ocupat cel mai mare loc în inima sa, a fost doamna X, devenita ducesa de Z. Povestea acestei biete femei e legata de moravurile care existau înainte de Revoluţie. Ca fata tânără, a fost deosebit de vesela şi de încântătoare; în 1790, datorita averii uriaşe pe care urma s-o moşteneasca, s-a măritat cu domnul X., fiul mai mare al printului Y. Fara sa fie tot atât de distins sufleteşte ca şi sotia sa, era totuşi deosebit de frumos si, în plus, un bărbat – cum se spunea pe atunci – la moda. Când a fost prezentata la Tuileries, noua pereche a făcut senzaţie, în ciuda gravităţii evenimentelor din acea epoca, în curând, furtuna Revoluţiei i-a despărţit. Domnul X. a emigrat, sotia sa, însărcinată, a rămas în mijlocul familiei sale împărtăşind, în permanenta, nenorocirile acesteia. I-a însoţit pe ai sai la închisoare, fiind îngerul păzitor al părinţilor ei şi mai ales al maresalei de Z., bunica soţului ei. Î servit-o ca o fiica sau, mai curând, ca o sluga, până în ziua în care bătrâna a fost dusa la eşafod. Ai-a văzut apoi tatăl pierind sub ochii ei, şi-a consolat, cum a putut, mama, stârnind admiraţia şi veneraţia tuturor persoanelor care erau întemniţate împreuna cu ea. De îndată ce porţile temniţelor s-au deschis, primul ei gând a fost sa se duca să-şi întâlnească bărbatul, pe care-l iubea cu patima. Sa părăseşti Franţa, pe vremea aceea, nu era deloc un lucru uşor. Totuşi, datorita curajului şi inteligentei, izbuti sa se îmbarce pe un vapor care pleca în Anglia. Cu copilul în braţe, batu deci la usa soţului ei. Numai ca domnul de X. era pe atunci îndrăgostit lulea, şi deci înhămat la jugul doamnei Fitz-Herbert. Doamna avea, pe putin, patruzeci şi cinci de ani, dar placerea de a fi rivalul printului de Galles -

1 „Domnul de Chateaubriand arc multa nobleţe sufleteasca, un imens arnor-propriu, o foarte marc delicateţe; c gata sa facă orice sacrificiu pentru persoanele pc care Ic iubeşte. Din păcate, n-arc nici umbra de sensibilitate adevărată. Mic, personal' mi-a pricinuit multa suferinţă”, spune doamna Rccamicr (n. ed.fr.).

Re nu-şi ascundea deloc nemulţumirea – i se părea ceva plin ÎQ farmec domnului de X. aşa ca, atunci când se trezi la usa u graţioasa lui tovarăşa de viaţă, simţi o vie nemulţumire. Sub pretextul ca trebuie sa facă economie, o conduse într-o coliba amărâtă, undeva, în nordul Angliei. Femeia nu se olânse atâta vreme cât el ramase alături de ea. Dar, nu peste mult, afacerile îl chemară la Londra. Aederile sale în capitala ^veniră din ce în ce mai dese, se prelungiră, până când omul râmase acolo. Domnul de X. era prieten intim cu domnul de V., bărbat tânăr, mai putin frumos, dar mult mai cinstit şi mai plăcut decât domnul de X. Acesta din urma îi mărturisi prietenului sau plictiseala pe care i-o pricinuiau scrisorile tandre, dar atât de triste, ale sotiei sale. Domnul de V. îi reproşa c-o părăsise astfel, arătând ca ar merita sa i se întâmple şi lui acelaşi lucru, ca sa vadă ce înseamnă sa fii nenorocit.

— Nenorocire? Cea mai frumoasa zi din viaţa mea va fi când voi scăpa de ea!

Domnul de V. se oferi sa încerce să-l scape pe domnul de X. de dragostea sotiei sale. Aceasta propunere fu acceptata cu o bucurie fara margini de către soţul ticălos. Cei doi prieteni se duseră deci împreuna la coliba; după câteva zile, domnul de X. pleca lasându-l pe domnul de V. singur, cu o femeie de douăzeci de ani, trista şi plictisita de lungile zile de iarna. Tânăra era, pe cât de amabila şi de frumoasa, pe atât de plina de talente şi de spirit. Domnul de V., cum era de altfel şi de aşteptat, se îndrăgosti nebuneşte de sotia lui X., aşa ca nu-i fu greu sa joace rolul la care se angajase, îl avertiza deci pe soţ de progresele pe care le făcuse si, după câteva luni, de deplinul sau succes. Soţul îi scrise ca dorea sa le facă o vizita. Doamna de X., trezita din dulcele vis în voia căruia se lăsase, la gândul ca avea să-şi revadă soţul pe care-l înşelase, fu cuprinsa de o mâhnire fara margini. Domnul de V. încerca în zadar s-o liniştească; în sfârşit, se hotărî să-i istorisească Pactul imoral pe care-l încheiase cu soţul ei, aducându-i drept ovada corespondenta pe care o purtase cu el. Doamna de X.

Ai avea încă, în acea epoca, sufletul nobil şi pur. Se simţi atât de revoltata de a fi fost trădată într-un mod atât de odios încât cumplita revelaţie, pur şi simplu, o năuci. Chiar a doua zi, îşi lua copilul şi pleca la Yarmouth, anunţând ca se reîntorcea sa caute refugiu în braţele mamei sale. Soţul ei fu încântat sa se vadă scăpat de ea. Dar domnul de V. alerga dupj doamna de X., izbuti s-o prindă înainte de a se îmbarca, o linişti, o însoţi o bucata de drum şi izbuti sa obţină iertarea. Dar iluzia iubirii se spulberase pentru ea. Domnul de V. fusese pedepsit, pentru tranzacţia lui ruşinoasa, sa îndure calvarul iubirii pierdute, care-i amărî toată viaţa. Doamna de X. simţindu-şi onoarea terfelita şi inima distrusa de comportarea urâta a celor doi bărbaţi pe care-i iubise, sosi la Paris în timpul saturnalelor din epoca Directoratului, la care lua parte activa. Ea însăşi mărturiseşte acest lucru, în câteva rânduri: „Ma simt cât se poate de nefericita. De îndată ce ma îndrăgostesc de câte un bărbat, se iveşte altul care-mi place şi mai mult”. Alegerile ei au fost, în acea epoca, destul de jalnice, atât în ceea ce privea calitatea persoanelor, cât şi numărul. Ajunsese într-un asemenea hal de destrăbălare, încât dragostea ei pentru Chateaubriand a fost ca un fel de reabilitare. Aceasta legătură ajunsese la apogeu, când iată ca domnul de Chateaubriand pleca în pelerinaj către Tara Sfânta. Cei doi iubiţi îşi dădură întâlnire, la întoarcere, la Fântâna Leilor din Alhambra. Doamna de X. n-avea de gând sa lipsească de la o revedere atât de romantica. aşa ca în ziua indicata, se afla acolo. Numai ca în timpul absentei domnului de Chateaubriand, ea încercase să-şi potolească neliniştea, acceptând curtea asidua a colonelului de L. în vreme ce-l aştepta pe pelerin sa sosească de la Ierusalim, doamna afla despre moartea colonelului. aşa încât atunci când domnul de Chateaubriand sosi, cu scuzele gata pregătite pentru ca întârziase, şi cu gura plina de laude pentru punctualitatea iubitei sale, o găsi pe femeia atât de draga îmbrăcată în doliu şi plângând cu disperare moartea unui rival fericit în absenta lui. Întreaga călătorie în Spania îl obliga deci pe domnul de Chateaubriand sa îmbine rolul de consolator cu cel de adorator, începând dio acea epoca, relaţiile dintre ei se răciră, desi au mai durat o buna bucata de vreme.

Publicarea Itinerariului dădu un nou lustru talentului domnului de Chateaubriand şi spori dorinţa multor persoane de a-l vedea. Profita deci de acest lucru pentru a-i crea doamnei de X. o situaţie mai buna. Dădu deci de înţeles ca nuniai prin ea se putea ajunge la el, încercând astfel sa puna capăt singurătăţii acesteia. Doamna tinu seama de acest lucru, cu atât mai mult cu cât era în interesul ei. Atunci toată lumea începu să-i dea atenţie pentru a-l atrage pe scriitor. Cum era o fiinţă încântătoare, de îndată ce intrai în relaţii cu ea, plăcea tuturor. O vreme, făcu parte din societatea doamnelor de Duras, de Beranger, de Levis etc. Dar, după un timp se plictisi de ele. Se retrase deci de bunăvoie, în intimitatea odăii sale, unde ocupaţiile serioase se amestecau cu nişte talente cu totul deosebite care-o ajutau să-şi petreacă, în mod plăcut, timpul. Trai astfel, până la Restauraţie. După aceea, am văzut-o năpustindu-se din nou, în vârtejul distracţiilor, îmbrăcată toată în roz, dansa ca o nimfa, la un mare bal. Soţul ei, care nu încetase s-o vadă, încerca sa se împace cu ea. Atunci doamna X. îşi lua titlul de ducesa de Z. I se propuse un apartament în palatul de Z. Tot atunci, începu a se vorbi ca era însărcinată; toţi cei din jur nădăjduiră ca va dărui un frăţior fiicei sale care se măritase de câţiva ani. Din păcate, prietenii începură a observa manierele cam bizare ale doamnei de X. Urmară cele „O suta de zile” ale lui Napoleon. Groaza puse stăpânire pe aceasta doamna, iar ciudăţeniile sale sporiră. Cei din jur au încercat o vreme sa ascundă acest lucru, dar până la urma nu s-a putut şi au trebuie s-o închidă într-un ospiciu, în clipa în care scriu aceste lucruri, doamna de X. e închisa de peste douăzeci de ani şi nu şi-a mai recăpătat niciodată judecata. Asta a fost soarta uneia dintre persoanele pe care natura o 'nzestrase, din belşug, cu unele dintre cele mai frumoase şi „ţţâi râvnite însuşiri. Nu ma pot abţine sa nu adaug ca ar fi jtteritat cu mult mai mult de la viaţă, decât atât cât i-a fost dat.,. Aca n-ar fi făcut acea nefericita călătorie în Anglia, care a J'gnit-o atât de cumplit şi a decepţionat-o în asemenea hal

; *

: i W l, li lll încât a determinat-o sa duca viaţa pe care a dus-o în timpul Directoratului, poate ca n-ar fi apucat pe un astfel de drum. Am auzit ca bărbatul ei a regretat de multe ori felul cum se purtase cu ea şi mai ales faptul ca o sacrificase pe altarul acelor falşi zei ai galanteriei care erau încă atotputernici în epoca în care intrase el în societate. N-a mai putut ascunde fata de nimeni ca de fapt el era singurul vinovat pentru toate nenorocirile sotiei sale.

Domnul de Chateaubriand avusese intenţia de a o ridica în propriii sai ochi şi mai ales în cei ai lumii. Dar el nu era în stare sa se ocupe, cu perseverenta, de soarta altcuiva, decât de a sa. După ce doamna de X. fusese obligata sa se retragă, imediat apăruse acea „companie a cucoanelor”, din care făceau parte ducesele de Duras, de Levis şi doamna de Beranger; astea erau cele mai importante, restul nu conta, aşa ca n-are nici un rost sa le mai pomenesc. Cele trei doamne îşi aveau fiecare ora lor. De îndată ce domnul de Chateaubriand era primit de una dintre ele, aceasta zăvora bine usa şi numai el ştia ce pătimea daca îndrăznea sa ofere uneia dintre ele câteva din minutele destinate celorlalte. Se făleau atât de tare cu succesele lor, încât portarul avea ordin sa tina poarta încuiata, fiind avertizat ca era ora la care trebuia sa sosească domnul de Chateaubriand şi va pot asigura ca uneori consemnul se prelungea numai pentru a da impresia ca „zeul” stătuse mai mult la respectiva doamna, decât la celelalte. Nu va mai vorbesc de scenele care aveau loc între cele trei rivale, spre distracţia nebuna a celor din jur; în fiecare seara însa, toate trei îşi recăpătau buna dispoziţie şi se duceau să-i facă o curte asidua doamnei de Chateaubriand pe care o copleşeau cu grija şi cu atenţiile lor. Într-o zi, când aceasta era putin răcită, îmi mărturisi ca fusese nevoita sa înghită cinci căni cu supa fierbinte, în aceeaşi dimineaţă, însoţite de cele trei biletele pe care le arata tuturor, bătându-şi joc de acele cucoane caraghioase, dar, în fond, destul de mulţumită în sinea ei, fiindcă acele omagii ale unor doamne atât de suspuse nu-i displăceau deloc. Se spune ca doamna de Levis obţinuse de la acel atât de râvnit „geniu” cele mai depline favoruri; doamna de Duras ri de gelozie, iar doamna de Beranger lua hotărârea să-şi îndrepte privirile în alta parte.

Doamnele din cea de a doua categorie nu aveau pretenţii atât de mari. Persoanele admise în preajma doamnei de Levis o găseau amabila şi frumoasa; în realitate, era urâta şi posaca, chiar privita de la o distanta pe care nu m-am simţit niciodată ispitita s-o micşorez. Doamna de Duras era fiica domnului de jCersaint, care fusese convenţional. Mama ei şi ea stătuseră, în timpul Revoluţiei, la reşedinţa lor din Martinica. Sosind la Londra cu o fata de douăzeci şi doi de ani, deloc frumoasa, doamna de Kersaint mulţumi cerului ca putu s-o mărite cu ducele de Duras, sărac lipit, ceea ce-l obliga la o totala stare de dependenta, impusa cu destula asprime de printul de Poix, unchiul fetei. Averea domnişoarei de Kersaint, fara a fi exagerata, îi convenea de minune domnului de Duras. Abia debarcata, se şi mărita cu el şi chiar îl adora o vreme destul de lunga. Domnul de Duras era primul gentilom al camerei regelui; serviciul se făcea pe câte un an si, în timpul emigraţiei, titularii nu lipseau niciodată de la posturile lor. Domnul de Duras obţinuse aceeaşi slujba şi la Curtea lui Ludovic al XVIII-lea. La putina vreme după ce se însurase, îi veni rândul să-şi ia în primire postul de la Paris. Domnul de Duras pleca deci din Londra, împreuna cu sotia sa, îndrep-tându-se spre Mitou. Ajuns la Hamburg, primi o scrisoare oficiala în care i se arata ca regele consimţea să-l reprimească pe domnul de Duras în funcţia pe care-o avusese, desi se însurase, dar ca fata unuia care făcuse parte din Convenţie nu se putea aştepta sa fie primita de doamna ducesa de Angouleme. Deci, cu alte cuvinte, doamna de Duras era, în mod oficial, exclusa de la Mitou. Cu riscul de a deveni ridicol, domnul de Duras – care era un om de onoare – îşi duse sotia mapoi, la Londra, şi ramase alături de ea. Doamna de Duras Se simţi profund jignita. După o şedere de câţiva ani în Anglia, teniilia de Duras se întoarse în Franţa, unde aduse şi doua tet'te, singurele pe care le-au avut.

Doamna de Duras observa, în sfârşit, ascendentul pe are-l avea asupra soţului ei şi-l făcu să-i simtă superioritatea cu o francheţe care duse la disensiuni. Pasiunea sa pentru domnul de Chateaubriand – pe cât de nevinovata, pe atât de extravaganta – s-a datorat, de fapt, plictiselilor casnice şi dorinţei sale de a se distra. Doamna de Duras nu se distrase deloc în tinereţe, desi era o femeie spirituala, cu o inima fierbinte şi cu o fire plina de distincţie. Cu cât scena pe care se afla se înălţase, cu atât i se dezvăluiseră şi calităţile pe care le avea. De altfel, eu i le descoperisem de multa vreme.

Doamna de Beranger se măritase – ca domnişoara de Lannois – cu ducele de Châtillon-Montmorency, om de vaza care a pierit în chip jalnic. Se afla la Yarmouth, gata sa se îmbarce pe un pachebot. Vântul şi-a schimbat direcţia, aşa ca a trebuit sa aştepte. Căpitanul fregatei „La Blanche” aflând ca la han se afla un duce de Montmorency, îi oferi un loc pe fregata sa, care ducea banii de salarii la Hamburg. „La Blanche” pieri, cu tot ce se afla pe ea, la intrarea pe Elba. Ducele de Châtillon se îneca. Văduva se bucura o vreme de libertatea ei, dar, până la urma, se mărita cu cel mai putin amabil dintre adoratorii sai, Raymond de Beranger. Era serioasa şi foarte distinsa, dar nu destul de deşteaptă pentru a se aşeza printre muritorii de rând. Aproape că-mi era şi frica de ea.

Printre numeroasele adoratoare ale domnului de Chateaubriand se afla – fara însa vreo pretenţie la inima lui -si doamna Octave de Segur. Desi ar însemna sa anticipez putin asupra evenimentelor, povestea ei este atât de romantica încât tin neapărat s-o istorisesc.

Domnişoara d'Agnesseau se mărita din dragoste, cu varul ei primar, Octave de Segur. In timpul Directoratului, perechea fu pe deplin fericita. Locuind la părinţii lor, îşi procurau banii pentru cheltuielile personale, traducând romane englezeşti. Aveau acum trei băieţi a căror educaţie începea sa le ocupe mai tot timpul, când iată ca Octave fu numit subprefect de către primul consul. Sotia lui îl urma la Soissons.

Contele de Segur, tatăl lor, se ralie guvernului devenit imperial; fu numit mare maestru de ceremonii, iar doamna Octave deveni doamna de onoare a împărătesei Josephine. De atunci, fericirea celor doi tineri se spulbera; lungile absente a] e doamnei de Segur – din pricina slujbei pe care o avea -jscara în inima pătimaşă a lui Octave o gelozie crâncena. Etienne de Choiseul deveni – se pare ca nu chiar pe nedrept -motivul neliniştii sale. Octave era, ca şi Orosmane „crunt jignit, dar mult prea mândru pentru a se plânge”.

Doamna Octave o urma pe împărateasa la Plombieres; soţul ei obţinu un scurt concediu pentru a petrece câteva zile alături de ea. El aşteptă sa se întunece; în curând se ivi şi luna care scalda totul în lumina ei lăptoasă. Doamna Octave ieşi în gradina. Bărbatul ei o urmări şi o văzu întâlnindu-se cu Etienne de Choiseul, cu care începu sa se plimbe. Octave se retrase încetişor, părăsi Plombieres fara sa fi vorbit cu nimeni şi nu se mai întoarse la Soissons. Bineînţeles ca 1-au căutat peste tot, dar degeaba. După un an, doamna Octave primi, prin posta, un bilet, cu un timbru din Bolognia, în care scria: „Draga Felicite, ma duc sa înfrunt un lucru mai putin primejdios decât aceasta inima care nu va bate niciodată decât pentru tine”. Biletul era sigilat cu un sigiliu pe care i-l dăruise ea şi care avea scrise pe el aceste cuvinte: „Friendship, esteem and eterna! /ove”1.

Philippe de Segur pleca imediat în Bolognia, dar nu dădu de urma fratelui sau. Acesta se afla totuşi pe unul din şlepurile pe unde trecuse Philippe, dar îşi jucase atât de bine rolul de soldat încât niciunul dintre camarazi nu bănui ca se travestise. Pleca cu armata, în Germania. După câţiva ani, doamna de Segur primi un al doilea bilet, în care nu se mai aflau decât cuvintele de pe sigiliu, de asta data scrise de mâna lui Octave. Acesta a fost singurul semn de viaţă din partea lui. După ce fusese disperata, doamna de Segur sfârşi prin a accepta sa fie consolata, ba chiar prin a împărtăşi sentimentele vii pe care le inspira. Cei trei băieţi ai sai o preocupau şi ei în Cel mai înalt grad, veghind asupra lor cu o dragoste pătimaşă.

1 Prietenie, stima şi iubire veşnică.

Octave, luat prizonier şi dus într-un orăşel din fundul Ungariei, nu afla decât foarte târziu despre moartea lui Etienne de Choiseul, ucis în bătălia de la Wagram. Abia atunci resimţi dorinţa să-şi revadă patria. Dar demersurile sale pentru a-şi recăpăta libertatea nu avură un succes chiar atât de prompt, aşa încât nu izbuti sa ajungă în Franţa decât în 1814. Sotia sa fu dezolata de aceasta reîntoarcere ce-o obliga sa puna capăt unei legături de multi ani şi la care ţinea foarte mult. Fie ca Octave fusese avertizat despre acest lucru, fie ca se temea el însuşi de o astfel de legătură, dori sa rămână cu sotia sa în relaţii de simpla prietenie, păstrându-şi pentru fiii sai toată căldura inimii sale. Pe sotia sa o trata cu o politeţe desăvârşită, dincolo de care nu trecu niciodată. Doamna Octave, intrigata de o asemenea purtare, simţi reaprinzându-se în ea o dragoste pătimaşă pentru bărbatul ei. Doamna începu a-i face curte, folosind fata de el toate armele cochetăriei feminine.

— Baga de seama, Felicite, îi spunea el uneori, nu te juca cu viaţa mea!

Până la urma, bietul Octave fu sedus şi se lăsă în voia sentimentului pătimaş care domnise totdeauna în inima lui. Urmară câteva luni de fericire deplina care-l despăgubiră pentru îndelungaţii ani de suferinţă. Doamna Octave îşi urma soţul şi fiul cel mare în garnizoana din care făceau parte amândoi. Din nefericire, tot acolo se mai afla un tânăr ofiţer, prieten cu fiul sau, pe care acesta îl pofti de câteva ori acasă la el. Octave se supără, şi pe buna dreptate, şi i-o spuse nevesti-şi verde, în fata. Ceru sa fie mutat în alt regiment şi o ruga pe sotia lui sa părăsească garnizoana. Aceasta, pretextând ca fiul ei rămăsese în vechiul regiment, vru sa petreacă iarna acolo. Octave se opuse, după care urma o scena destul de furtunoasa între ei. Pentru prima şi ultima oara, el îi trânti unele lucruri cam neplăcute imputându-i ca făcuse tot ce putuse ca sa se împace şi sa se apropie din nou de el. Supărat, se reîntoarse singur la Paris, închirie un apartament aşa cum ştia el ca i-ar plăcea nevestei sale, îl mobila şi-l aranja aşa cum dorea ea, apoi începu s-o roage sa vina acasă. Dar ea îl refuza categoric. Până la urma îi trimise o scrisoare în care îi Spunea clar şi răspicat ca daca nu va fi la Paris înainte de ora şase, în cutare zi, avea sa se căiască toată viaţa. Ea nu veni, iar el la ora noua, se arunca în Sena. L-au găsit după câteva zile, cu mâinile încleştate; ştia sa înoate perfect dar, hotărât sa moara, voinţa fusese mai puternica decât instinctul de a se salva.

Doamna Octave, doborâta de durere şi de remuşcări, se retrase într-o mănăstire. Am văzut-o în chilia ei; pur şi simplu, îţi stârnea mila. La rugăminţile fiilor ei care – cu toată dragostea lor excesiva fata de tatăl lor – îi rămăseseră foarte devotaţi, până la urma a părăsit mănăstirea şi a revenit în lume, unde ducea însa o viaţă foarte retrasa.

Într-un secol în care exista atât de puţine iubiri dezinteresate, dragostea lui Octave merita sa fie amintita. Acest bărbat avea un chip fermecător şi era deosebit de plăcut când izbutea să-şi învingă timiditatea şi încurcătura stârnite de amintirea fugii lui de acasă. Sotia lui, desi nu era o frumuseţe, era o fiinţă deosebit de seducătoare, foarte calda şi apropiata, caci – în pofida tristelor evenimente prin care trecuse -izbutise să-şi păstreze o mulţime de prietene devotate printre femeile cu o conduita exemplara.