Capitolul I Șederea în Piemont.

Trecerea prin Lyon.         — Marion.         — Sosirea la Torino.         — Dispoziţiile regelui.         — Cârmuirea sa.         — Cabinetul de ornitologie.         — Contele de Roburent.         — Biglietto regio.         — Societatea.         — Lojile.         — Opera.         — Moravurile.         — Marchizul del Borgo.

Am socotit întotdeauna ca, pentru a-ţi pastra demnitatea, ar trebui sa te îndrepţi către o afecţiune principala şi perseverenta, fiindcă devotamentul este singurul lucru de seama din viaţa unei femei. Nefiind, de fapt, nici sotie, nici mama, m-am dăruit în întregime dragostei filiale. Cu toată sila fata de slujba tatălui meu, pe care acesta şi-o reluase, nu-mi amintesc sa fi ezitat nici măcar o secunda sa nu plec cu el, acolo unde fusese trimis, în pofida situaţiei mele independente. Aceasta amintire – chiar după ce-au trecut douăzeci de ani – mi-e foarte draga.

Plecând, ne-am oprit trei zile la Lyon. Îmi aduc aminte de un lucru care m-a impresionat, în timpul acelei scurte şederi acolo. Camerista mea, care era lyoneza, m-a rugat să-i dau câteva ceasuri libere ca sa facă o vizita unui prieten bătrân al tatălui ei. A doua zi, în timp ce ma îmbrăcam, cineva o striga. Chemase câţiva negustori de stofe, pentru mine, aşa ca întreba daca era vorba de ei. I se răspunse ca nu, ca era vorba de o taranca fara un brat.

— O, striga ea, nu cumva o fi Marion? E o poveste fruj moaşa în legătură cu braţul ei, doamna. Mama ne-a obligat sa i-l sărutam cu respect!

Cum aceste fraze mi-au aţâţat curiozitatea, am rugat-o î-rni spună despre ce era vorba.

— Doamna ştie, începu ea, ca tata a fost librar şi ca vindea fnai ales cărţi bisericeşti, fapt care-l obliga sa fie în relaţii cu

] eziastii. Dintre ei, cel care venea cel mai des pe la noi era domnul Roussel, preot în Veriat. Tata îl vizita şi el, aşa ca erau foarte buni prieteni, în timpul Teroarei, amândoi au fost arestaţi aruncaţi în închisoare. Marion, sluga domnului Roussel, care-şi iubea mult stăpânul, îşi părăsi soţul şi veni sa se stabilească la Lyon ca sa fie cât mai aproape de el. Mama o primi la noi, caci eram la fel de neliniştiţi şi de nefericiţi ca şi biata Marion, fiindcă pe lângă nenorocirea care ne copleşise, n-aveam nici ce mânca, pâinea lipsind cu desăvârşire. Totuşi, Marion izbutea sa facă rost mai în fiece zi de câte un coşuleţ cu provizii pe care i-l trimitea stăpânului ei. Într-o dimineaţă, după ce fu alungata cu brutalitate de către paznicii închisorii, tot insistând sa intre, unul dintre ei, enervat de perseverenta femeii, spuse ca probabil ascundea ceva împotriva Republicii, în coşul acela, aşa ca se repezi sa i-l smulgă din mâna. Dar Marion, speriata de gândul ca stăpânul ei va rămâne flămând, nu vru să-i dea coşul. Atunci unul din acei ostaşi, probabil cel mai crud dintre toţi, striga:

— Ei bine, lasa ca vedem noi imediat ce ai în cos!

Ai cu o lovitura de sabie îi taie braţul cu care ţinea coşul. Văzând isprava camaradului lor, toţi ceilalţi izbucniră în hohote de râs. Sărmana Marion, lăsându-şi bucata de brat, pe caldarâm, îşi lega ciotul sângerând, cu sortul, şi se întoarse acasă. Mama îi dădu primele ajutoare, apoi chema imediat un medic s-o îngrijească. Femeia dădu dovada de un curaj uluitor, i de îndată ce se simţi mai bine făcu rost de un alt coşuleţ umplu cu noi provizii. ~ Ce, faci, Marion?

~ Pai ce sa fac, pregătesc masa stăpânului. ~ Cred ca n-ai de gând sa te duci din nou, acolo? Ei, ca doar nu-i chiar atât de departe…

Nici nu ieşi bine pe usa şi se întoarse îndărăt.

Pe

— Hei, Marion, degeaba, încă nu poţi sa te tii picioare, îi spuse mama, întinzându-i un scaun.

— Ba da, doamna, pot merge, slava Domnului! Dar as vrea să-mi mai lungiţi bandajul asta ca sa nu observe stăpânul că-mi lipseşte mâna!

Mişcată până la lacrimi, mama o bandaja pe Marion cum putu mai bine, şi-i prinse braţul într-o eşarfă. Când îşi văzu stăpânul, îi spuse ca avea un panariţiu la mâna. Bietul abate nu afla decât târziu, după ce ieşi din închisoare, ca Marion îşi pierduse braţul, din pricina lui.

Cred ca va daţi seama ca am simţit imediat dorinţa s-o vad şi eu pe acea viteaza Marion. Am intrat în odaia unde se afla, încărcată cu oua proaspete, cu brânza şi cu smântâna pe care le adusese „dragei sale fetiţe”, cum îi spunea ea cameristei mele.

Era o taranca bătrână, înalta, slaba, zbârcita, arsa de soare, dar încă dreapta şi puternica. Am întrebat-o despre cele aflate de la camerista mea, exprimându-mi admiraţia. Contrariata de aceasta admiraţie, încerca întruna sa se scuze ca fusese nevoita să-l însele pe domnul preot.

— Ei, adăugă ea, daca ati şti cât e de milos bietul de el! Tot timpul îşi face inima rea pentru alţii! Până la urma ştiţi ce mi-a spus? Ca mi-ar fi interzis sa mai vin daca ar fi aflat adevărul! aşa ca am făcut foarte bine ca 1-am înşelat! Încheie ea, izbucnind în râs.

Louise, camerista mea, spuse:

— Ei, doamna, daca ati vedea cum îi tine Marion casa preotului şi ce mâncare îi face… Ca, de pilda, supa aia pe care am mâncat-o ieri…

Marion surâse flatata, dar ridicându-şi bărbia spuse:

— Ei, drace, nu e chiar asa! Nu mai sunt atât de dibace ca pe vremuri, dar bietul meu stăpân e bun ca pâinea lui Dumnezeu, caci nu zice niciodată nimic.

Am regretat ca n-am apucat să-l vad şi pe domnul Roussel. Acel om milos, care inspira un asemenea devotament, trebuia sa fie interesant de cunoscut.

Am ajuns la Torino, în momentul în care societatea era mplet dezorganizata. Regele1 nu venise de la Cagliari decât

Obsedat de un singur gând la care ţinea cu încăpăţânarea unui onil bătrân: voia sa restabilească totul ca în Novant-ott. Acesta era felul sau de a exprima, în „patois”-usau iernontez, anul 1798, an în care fusese expulzat din Statele sale, de către armatele franceze. De aici, rezultară nişte consecinţe de-a dreptul rizibile: de pilda, vechii sai paji îşi luară serviciul alături de cei abia numiţi, aşa ca unii aveau cincisprezece ani, alţii, patruzeci. Totul era conform cu vechea epoca: ofiţerii, care între timp căpătaseră grade superioare, nu mai puteau rămâne în armata, decât daca acceptau sa redevină cadeţi. La fel se petreceau lucrurile în magistratura, în administraţie etc. Era o încurcătură de nu mai ştiai pe ce lume te afli. Singura excepţie de la legea Novant-ott-ului – şi aici regele se arătase foarte receptiv – era perceperea impozitelor care se triplaseră după ocupaţia francezilor, dar majestatea sa sarda se împacă foarte bine cu aceasta schimbare. Regele îşi adusese toţi curtenii care-l urmaseră la Cagliari, în timpul emigraţiei. Niciunul nu era în stare să-şi îndeplinească slujba nici măcar o singura zi. Pe de alta parte, Napoleon culesese -dupa obiceiul sau – toată crema Piemontului, toţi oamenii cei mai capabili şi mai distinşi, pe care-i folosise la Curtea lui, aşa ca cei rămaşi erau incapabili să-şi slujească regele, încurcătura era mare. Până la urma s-au dus să-l caute pe contele de Valese – care nu voise sa se vâre în nici un fel de afaceri şi care, având din ce trai, se închisese în castelul sau din Vale d'Aosta. Desi avea o mulţime de idei preconcepute, m comparaţie cu cei sosiţi din Sardinia, era cel mai luminat şi mai descuiat om. Ba, pe deasupra, trebuia să-i mai şi menajeze, şi cred ca nu de puţine ori a fost obligat sa roşească din pricina ignorantei lor. În dorinţa sa de a reveni la acel ^ovant-ott, regele voia sa distrugă tot ceea ce creaseră râncezii, între altele câteva colecţii ştiinţifice deosebit de Preţioase. Într-o zi, câţiva curteni îl rugară sa crute colecţia de

— E vorba dc Yictor-Emmanuel I (1759 – 1824), care a domnit între 1802 şi când a abdicat în favoarea fratelui sau Carol-Felix.

Ornitologie, pe care o vizitase în ajun şi de care păruse încântat; regele se mânie cumplit şi spuse ca toate acele inovaţii erau opera lui Satan. Niciunul din acele cabinete nu existau în Novant-ott, şi lucrurile mergeau mult mai bine De altfel, nici nu simţea nevoia sa fie mai deştept decât înaintaşii lui. Verva sa odată epuizata, adauga ca nu va admite decât o singura excepţie: sa crute păsările, îi plăceau, şi porunci ca supuşii sai sa aibă mare grija de ele. Partea sarda din Consiliu fu de acord cu regele. Domnul de Valese şi domnul de Balbe1 tăcură lăsând ochii în jos. Distrugerea cabinetului de ornitologie şi păstrarea celui de păsări fu votata în majoritate. Aceste tâmpenii, din care n-o amintesc decât pe asta, dar care se repetau zilnic, făcură guvernul de râs, iar când am sosit noi la Torino, era complet desconsiderat. Mai târziu, bonomia regelui i-a conferit un soi de popularitate, şi nevoia 1-a silit, la rândul ei, sa mai tempereze dispoziţiile absurde cu care fusese obişnuit la Cagliari. Trebui sa apeleze la persoane al căror merit era cunoscut şi apreciat de toată tara, chiar daca nu petrecuseră un sfert de veac de inactivitate. Domnului de Valese îi fu destul de greu sa se acomodeze cu nişte oameni cu care nu se împăcase niciodată. Poate ca se şi temea ca, daca ar fi trecut peste sila pe care i-o inspirau colegii sai, nu va mai descoperi – printre cei care-l slujiseră pe Napoleon – capacităţi care să-i fie superioare. Dar cum era un om de onoare şi voia binele tarii, îl implora pe rege sa încredinţeze slujbele importante persoanelor în stare sa le facă fata si, în fiece zi, aducea câte o ameliorare extravagantelor regale. Absenta reginei2, rămasă în Sardinia, îl făcea pe rege mult mai accesibil sfaturilor înţelepte. Totuşi, regina îşi trimisese un emisar la Curte, pe un oarecare conte de Roburent, mare scutier şi favorit, care se bucura de destula greutate, caci el era reprezentantul emigraţiei şi al vechiului

1 Născut în 1762, mort în 1837; ministru de interne şi preşedintele Acadcrmcl de atiinte din Torino.

— E vorba de Maria-Tereza-Jasefina de Austria, născută în 1773, l'ica Ferdmand de Austria, fratele împăratului losif al 11-lca şi a Beatricci d'Estc, boga moştenitoare a Modcnei. Maria-Tcrcza a fost bunica dinspre mama, a contesei Chambord.

Im, cu exagerarea de rigoare a unui om mărginit şi profund jLrant. Îmi aduc aminte ca, într-o zi, afiându-mă la tatăl eu vem vor^a despre botezul mateloţilor care trec pentru inia oara Ecuatorul. Tata mărturisi ca-l primise şi el.

Nornnul de Roburent spuse surâzând cu gratie:

— Excelenta voastră a trecut Ecuatorul? Asta înseamnă î ati fost ambasador la Constantinopole!

Pe atunci, în Piemont, justiţia se folosea în egala măsură, de trei coduri: vechiul cod civil, codul militar şi codul lui Napoleon. Celui care-i era favorabil părţii protejate de cârmuire, i se mai adaugă şi un Biglietto regio; daca aceasta precauţie era insuficienta, un al doilea Biglietto regio casa judecata si, fara a-l mai trimite pe inculpat în fata altei Curţi, decidea exact contrariul hotărârii care se dăduse. Dar trebuie sa adaug ca acest lucru nu li se întâmpla decât oamenilor care erau la mare cinste. De altfel, a existat o întâmplare care a făcut mare zarva în timpul şederii noastre la Torino. Doi nobili piemon-tezi, din provincie, avură un proces ce se judecase la Casai. Cel care pierduse sosi la Torino, se prezenta domnului de Roburent şi-i arata ca judecata fusese nedreapta, având în vedere ca era var cu el. Domnul de Roburent îşi dădu seama de toată puterea acestui argument şi obţinu imediat un Biglietto regio, în favoarea varului sau. Peste trei zile, sosi şi cealaltă parte, aducând cu sine un act ce dovedea ca şi el era var cu domnul de Roburent şi încă mult mai apropiat. Acesta, după ce examina actul cu toată atenţia, fu de acord ca săvârşise o nedreptate, coborî la rege şi-i ceru un al doilea Biglietto regio care întărea prima hotărâre a Tribunalului. Toate astea se petrecură pe fata, fara nici un mister; când te aflai într-o situaţie oficiala, ca a noastră, n-aveai altceva de făcut decât sa râzi.

Intoleranta mergea atât de departe, încât ambasada rantei deveni un loc de reprobare. Nu-i puteau ierta regelui °stru ca dăduse acea Carta, iar tatălui meu ca-l aproba şi ca jj °clarna, sus şi tare, ca aceasta măsura plina de înţelepciune ise indispensabila poporului francez. Aceste doctrine cu totul contrare spiritului guvernului sard care – neputându-l împiedica pe ambasador sa le răspândească -dadea de înţeles piemontezilor ca era mai bine sa se facă ca nu le aud. „Purii” erau prea putin dispuşi sa calce pe ambasada. Cei care, slujind în Franţa, aveau unele idei mai liberale, se temeau sa nu se compromită, aşa ca nu prea primeam decât vizite de ceremonie. De altfel, n-aveam mare lucru de regretat.

Societatea din Torino, ca de altfel cea din toate oraşele Italiei, oferea prea puţine mediocrităţi cinstite din care este alcătuită majoritatea societăţii, în alte locuri. Câţiva savanţi şi oameni de o înalta distincţie, mai numeroşi poate decât în alte parti, duceau o viaţă retrasa, dedicata studiului şi lucrurilor serioase. Daca puteai pătrunde în acel mediu sau daca puteai convinge vreun astfel de om sa vina la tine, era un adevărat succes, având în vedere dificultatea unei asemenea întreprinderi, în schimb, cei care ne calcau pragul ca sa înfulece şi sa danseze erau de o prostie şi de o ignoranta nemaiîntâlnite. Se spunea ca în sudul Italiei oamenii ar fi isteţi, în privinţa inteligentei, Piemontul ţinea de partea din nord, iar în privinţa educaţiei, de partea din sud. Într-un cuvânt, tara era prost împărţită. Climatul, mult mai rece decât iarna, în Franţa, era mult mai furtunos şi mai înăbuşitor decât în restul Italiei, vara. Artele frumoase încă nu trecuseră Apeninii, ca sa ajungă până la Torino. De altfel, cred ca s-ar fi speriat de groaznicul jargon ce se vorbea acolo. ai şi-ar fi dat imediat seama ca nu-s în patria lor. În tot timpul şederii mele la Torino, am auzit cu regularitate, în fiecare zi, discutându-se – în cabinetul unde tatăl meu primea oaspeţi – despre o problema pe care vreau sa v-o prezint sub toate aspectele. Printul Borghese1, guvernatorul Piemontului sub Napoleon, montase un candelabru în sala cea mare a teatrului. Era – trebuie s-o spun – o inovaţie. Printul se oferi să-l dăruiască, să-l dea jos pe cheltuiala lui, să-l vândă şi ofere banii oraşului; se oferi sa accepte orice i-ar fi regele etc. Când am părăsit oraşul, după zece luni, încă nu ' Camilio Borghese (1775 – 1832), soţul Paulinei Bonaparte, sora Napoleon. Guvernator al Piemontului între 1807 şi V814. ' hotărâseră ce puteau face cu candelabrul; aşteptau sosirea i ca sa hotărască ea.

Distribuirea lojilor la teatru aduse, pentru o vreme, o recare preocupare la Curte. Eram atât de putin pregătită entru astfel de uzanţe, încât nu va spun cu câta mirare am flat ca, în ajunul Carnavalului, regele se dusese la teatru,. Mpreuna cu duhovnicul sau, ca sa hotărască cui sa acorde 1oiileOamenii „cu greutate” erau, fireşte, cei mai bine trataţi. Totuşi, la părerea buna pe care-o aveau toţi despre ei, trebuia adăugată şi calitatea de mare senior pentru a avea zilnic o loja jnca dintre primele. Nobilimea de mijloc era admisa în lojile din rândul al doilea, iar mica nobilime îşi disputa restul lojilor cu cei din Finanţe. Totuşi, pentru a avea o treime sau un sfert dintr-o loja, în rândul al treilea, îţi trebuiau unele alianţe aristocratice. În vreme ce regele alcătuia lista, numai bunul Dumnezeu ştie câte intrigi se ţeseau şi în câte scandaluri era vârât bietul duhovnic! Ai asta, în fiece seara, timp de şase săptămâni! aşa se explica furia şi ciuda unor persoane care trăiau, de douăzeci de ani, pe picior de egalitate cu marea nobilime şi care se vedeau dintr-o data aruncate într-o clasa exclusa de la distracţiile Curţii. Mi s-a părut de asemenea ciudat faptul ca o fata de neam nobil, măritată cu un om de rând (cei din Torino mai foloseau încă astfel de cuvinte care la ei căzuseră în desuetudine), fusese mult mai bine tratata decât nevasta nu stiu cărui nobil care era o femeie de rând. Presupun ca legea era făcută în interesul fetelor de neam care, în Piemont, n-aveau nici un fel de avere. Cred acest lucru, cu atât mai mult, cu cât am auzit spunându-se, de pilda, despre o fata de măritat, ca aducea ca zestre, printre altele, şi o jumătate de loja la teatru!

Când lista – revăzuta, comentata, corectata – fu în sfârşit 'icheiata, se expedie fiecărei persoane câte o frumoasa scrisoare

°iiciala, semnata de rege şi sigilata cu pecetea lui, în care i se uceau la cunoştinţă ca cutare loja, în întregime sau numai în P^rte, îi fusese rezervata şi ca putea trimite după cheie. Numai Pentru a obţine acea cheie, trebuia sa plătească o suma atât Pipărata cum nu plăteai la nici un teatru din Europa, în ' erai obligat să-ţi mobilezi loja, s-o îmbraci în plusuri şi-n catifele, să-i pui draperii şi scaune, caci după ce tj înmâna cheia, te trezeai într-o chichineaţă goala, cu peret-afumati. Era şi asta o afacere straşnică pentru tapiţerul regeiu'| Aceste cheltuieli odată făcute, trebuia sa mai plăteşti, la Usa o suma mai modesta, e adevărat, ca sa poţi fi lăsat sa patrunz' în teatru, în ciuda, sau poate tocmai din cauza acestor forma litati, deschiderea Operei a constituit unul dintre cele ma: importante evenimente. Mulţimea începuse sa se agite încă de dimineaţă, iar seara se strânsese atât de multa lume la usa încât, cu toate prerogativele noastre de ambasadori, şi eu şi mama n-am crezut ca vom mai apuca sa ne vedem, întrege înăuntru.

Sala era foarte frumoasa, candelabrul, care rămăsese „provizoriu” acolo, lumina destul de bine sala, dar adepţii vechiului regim bombăniră ca lumina lui întuneca strălucirea Coroanei, adică loja regelui, care era un fel de mic salon, aflat în fundul salii, mai sus decât restul lojilor şi lat de vreo cinci picioare, doldora de mătăsuri şi de catifele, sclipind de aurarii şi luminat de zeci de lumânări, înainte de acel faimos candelabru, sala nu era luminata decât de loja regala. Loja ambasadorului Franţei se afla vizavi de loja printului de Carignan şi era cea mai buna dintre toate. Au încercat ei sa ne-o ia, dar cu tata nu le-a mers, fiindcă era omul care ştia sa se impună. Spectacolul era ca pretutindeni în Italia: doi cântăreţi, buni, înconjuraţi de câţiva acoliţi detestabili, cum nu mai văzusem încă în nici un ansamblu. Dar asta le era suficient acelor oameni care nu se duceau la Opera decât ca sa stea de vorba. Ascultau doua sau trei arii, iar restul timpului stăteau la taclale, tot atât de putin stingheriţi ca şi cum ar fi vorbit pe strada. Cei de la parter, care stăteau în picioare, se fâţâiau de colo, colo, daca nu erau prea înghesuiţi. Baletul -detestabil – smulgea strigate de admiraţie; decorurile erau parca mai putin proaste decât dansul. Femeile tinere aşteptau cu mare nerăbdare sa se termine uvertura, pentru ca locuiau întotdeauna la soacrele lor si, cât timp trăiau acestea, nu puteau primi pe nimeni în vizita. La Opera, se schimba povestea; loja era domiciliul lor, acolo puteau primi pe cine

] e Până şi bărbaţii din mica nobilime puteau sa v°'aU doamnele din marea nobilime care nu le îngăduiau viz'te – sL puna piciorul în palatele lor. ai nu de puţine ori °'C'° snunându-se: „Cutare domn e unul dintre prietenii mei auz6.,” §j acel cutare domn se mulţumea cu aceasta amiciţie de neori devenea destul de intima, fara a-i pretinde vreodată CârC ctivei doamne să-i treacă pragul casei. Moda tinerilor, f le însoţeau pe doamne, căzuse în desuetudine. Daca mai cf -sesera vreunii, nu mai admiteau sa facă acest lucru în f H dezinteresat si, pe lângă faptul ca astfel de legături erau „f sate rara jena, nu mai erau atât de nevinovate ca odinioară, în Piemont era obiceiul să-ţi căsătoreşti copiii fara sa le dai un sfânt. Fetelor li se dădea o dota atât de mica încât abia daca le ajungea pentru micile lor cheltuieli personale, dar chiar şi aceea era încredinţată socrului; el plătea micile cheltuieli ale tânărului menaj, însa fara sa le asigure vreun venit. L-am văzut pe tânărul conte Tancred de Barolle, unicul fiu al unui tata care avea o renta de cinci sute de mii de livre, obligat să-l roage să-i dreagă o trăsură ca s-o poată duce pe sotia lui la bai. Marchizul de Barolle calcula cu largheţe cam cât le trebuia tinerilor pentru acea călătorie şi le dădu banii. Nora sa îşi manifesta dorinţa de a-şi vedea apartamentul aranjat: imediat fura chemaţi arhitecţii, tâmplarii, tapiţerii necesari, mobila fu lustruita oglinda şi odăile aranjate magnific. Dar daca tânăra ar fi vrut să-şi ia o masa de zece ludovici, care i-ar fi plăcut ei, n-ar fi putut, fiindcă n-ar fi avut cu ce. În privinţa toaletelor putea să-şi comande orice dorea de la Paris; notele de plata erau achitate fara nici un comentariu, într-un cuvânt, domnul de Barolle nu refuza nimic copiilor sai, decât independenta. Cunosc aceste amănunte pentru ca doamna de era franţuzoaică (fosta domnişoara de Colbert) şi putin cam contrariata de acest procedeu, dar nu avusese Ce face pentru ca aşa era tipicul. Atâta timp cât părinţii trăiau,

°Pni continuau sa rămână copii, în accepţia cea mai larga a Avântului, bucurându-se – în funcţie de averea pe care-o eau cej mari _ de toate înlesnirile posibile. Marchizul de ar°lle, despre care v-am vorbit, fusese senator şi un curtean foarte asiduu al lui Napoleon, în timpul şederii acestuia Torino, marchizul protestase vehement ca trebuia sa plateas *-o suta douăzeci de mii de franci impozite. A

— Chiar asa? Îl întrebase împăratul. Plăteşti o douăzeci de mii de franci?

— Da, sire, nici un sol mai putin şi sunt gata s-o dovedes majestăţii voastre, cu hârtiile pe masa!

— Nu-i nevoie, te cred şi te felicit!

Marchizul de Barolle, cât se poate de încântat de felicitarea lui Napoleon, plati în continuare acelaşi impozit.

Farmecul pe care-l exercita opera asupra doamnelor piemonteze era foarte mare, dar asta nu însemna ca nu constituia şi o obligaţie pentru ele. Când o femeie lipsea doua zile de la Opera, regele trimitea imediat pe cineva sa se intereseze de ce lipsise; apoi doamna capăta o săpuneala zdravăna şi cu asta lucrurile intrau în normal.

Daca stăteai sa te gândeşti, nimic nu era mai despotic decât aceasta cârmuire paterna, mai ales pentru nobilime, într-adevăr, regele ierta de multe ori datoriile pe care nobilii le aveau la hangii (ceea ce, în paranteza fie spus, a dus de râpa multe familii); în schimb, el hotăra cum trebuia să-şi toace fiecare veniturile. Unora le poruncea să-şi clădească un castel, altora sa ridice o capela, unuia sa dea concerte, altuia sa dea baluri etc. Tot el fixa fiecăruia reşedinţa în satul sau în oraşul în care voia el. Ca sa te duci în străinătate, trebuia sa ceri o aprobare speciala regelui, care ţi-o dădea foarte greu şi numai pe o perioada de timp, limitata. Daca protestai, erai imediat închis pe o perioada mai lunga sau mai scurta, în fortăreaţă de la Fenestrelle. Daca stăteai mai mult decât îţi era îngăduit, în străinătate, ti se sechestra imediat tot ce aveai, fara nici o formalitate. Marchizul del Borgo, unul dintre cei mai bogaţi seniori piemontezi, suferind cumplit din pricina reumatismului, se stabilise la Pisa nemaiputând suporta clima din Torino-Când regele Carlo-Amedeo construi Piaţa San-Carlo, un Biglietto regio îl pofti pe marchiz sa cumpere una dintre laturile Pieţii şi sa ridice acolo o clădire. Imediat după asta, printr-un alt Biglietto regio, majestatea sa îi porunci sa înalt6 în l loc un palat măreţ al cărui plan îl desenase el; apoi a° rc|inul să-l decoreze, apoi să-l mobileze cu o măreţie PrlITl x odaie cu odaie, în sfârşit, printr-un ultim Biglietto re^C suveranul îi spunea ca proprietarul unei atât de re%1 'e locuinţe era obligat sa stea în ea şi ca i se retrăgea de a mai rămâne în străinătate. Turbat de necaz, t*v „~ f Chizul se întoarse la Torino, se stabili în odaia unui valet, 111 Heva la capătul superbului sau palat pe care se încăpăţâna Unu-l vadă niciodată, dar care era străbătut, în fiece H'mineata şi seara, de capra care-i dădea lapte. Ea a fost. Ura fiinţa de sex feminin care a urcat vreodată scara de noare atât cât a trăit bătrânul marchiz. Copiii sai rămăseseră în palatul din Pisa. Mai târziu, nora sa s-a stabilit în palatul din Piaţa San-Carlo, care era într-adevăr uluitor de frumos. Ea jui-a relatat toată povestea cu acele Biglietto regio primite de marchiz şi cu plimbările caprei sale prin acel măreţ palat. Tânăra era cu atât mai pornita împotriva suveranilor sarzi, cu cât ea însăşi, participând – când era foarte tânără – la un bal la Curte, regina Clotilda1 îi trimisese – prin doamna ei de onoare – un ac de siguranţă ca să-şi prindă valul care-i lăsa umerii putin mai dezgoliţi.

Marchiza del Borgo, sora contelui de Saint-Marsan2, era spirituala, picanta, ironica, amuzanta şi destul de plăcută. Dar, din păcate, nu ne putea vizita, fiindcă se temea sa nu fie învinuita ca ar fi în relaţii cu trimişii Franţei, în Italia. Purtarea doamnelor piemonteze era, în general, destul de la locul ei. Poate ca străinii le cam nedreptăţesc, fiindcă ele îşi afişează legăturile cu acea bravada specific italiana care pe noi ne şochează atât de tare. Cât despre bărbaţii lor, ei nu se amesteca în treburile nevestelor şi nu-şi fac nici un fel de Probleme. Aceasta filosofie conjugala este comuna tuturor claselor sociale de dincolo de Alpi. Îmi amintesc, în legătură

| E vorba de Clotilda de Franţa, sora lui Ludovic al XVI-lea. BCr|. Saint-Marsan fusese, sub Imperiu, consilier de Stat şi ministru al Franţei la pa; ' s&u mai marc, Charles de Carail a făcut parte din suita lui Napoleon ca ' Ca °fiâer După Restauraţie, a colonel şi aghiotant al regelui.

, iar „ | ' Ca °fiâer După Restauraţie, au plecat în Piemont. Tatăl a devenit ministru, Cu acest lucru, ca 1-am auzit pe pictorul Menageot1 istorisind odată, ca pe vremea când era directorul costumelor, la Opera din Paris, intrase într-o zi la bătrânul Vestris pe care-l găsise străduindu-se sa potolească gelozia unui tânăr dansator compatriot de-al sau, a cărui nevasta – o figuranta vioaie sj drăguţă – îi dădea multa bătaie de cap. După ce epuiza toate frazele banale menite să-l calmeze pe furiosul Othelo, Vestris adăugase în franceza lui pe jumătate italieneasca:

— Ai apoi, vezi tu, amico, în nostro situatione, coarnele sunt ca şi dinţii: când ies, te dor mai rau ca diavolo… Apoi încet, încet, te înveţi, e apoi finito prin a mânca cu ei…

Menageot pretindea ca sfatul îi fusese urmat cu promptitudine.