Capitolul II Vizitele la Torino.
Contele şi contesa de Bâlbe. — Domnul Dauzere. — Printul de Carignan. — Corpul diplomatic. — Generalul Bubna. — Plictiseala la Torino. — Aspectul oraşului. — Apartamentele ce se găseau în el. — Masa oferita de contele de Valese. — Jules de Polignac.
Atâta cât a durat sezonul Operei, nu s-au făcut şi nu s-au primit vizite. Noroc ca uzanţele nu admiteau vizitele, decât seara. La Torino, palatele n-aveau porţi, iar scările n-aveau lumina. Servitorul care te însoţea era înarmat cu un felinar, şi te ducea astfel până la primul, al doilea sau al treilea etaj al unei case imense al carei proprietar locuia într-o cămăruţă, restul fiind închiriat, de obicei, marilor financiari. Trebuia sa te prezinţi în persoana, la usa casei, sa stai în trăsură şi sa aştepţi până ce venea servitorul să-ţi spună daca stăpânul era sau nu dispus sa te primească. Doamnele primeau, în general, foarte rar; rochia în care le găseai, deranjul din camera, ca de altfel şi persoana lor neîngrijita dovedeau foarte clar ca nu
1 Frantois-Gmliawne Menageot (1744 – 1816), pictor foarte apreciat 'n epoca respectiva. După ce a luat Marele Premiu, a fost numit directorul Acadcmic franceze, la Roma.
L au pregătite sa primească lume. Cu excepţia doar a câtorva e care erau veşnic deschise, ca de pilda, palatele familiilor, j 3orgo, Barolle, Bins, Mazin etc. Cum nu ne duceam chiar t timpul la Opera, rămâneam deseori, seara, la noi acasă, tr-un cerc restrâns. Domnul şi doamna de Bâlbe erau cei mai tatornici oaspeţi ai noştri; domnul de Bâlbe era unul dintre cei bărbaţi distinşi despre care am pomenit mai înainte. Cunoştinţele profunde pe care le avea în toate domeniile nu-l împiedicau sa fie un om amabil, vesel, spiritual şi de treaba, jn viaţa de toate zilele. De altfel Napoleon îl aşezase în fruntea Universităţii, încrederea pe care-o aveau toţi în el făcuse sa fie numit seful guvernului provizoriu, alcătuit după plecarea francezilor şi până la venirea regelui. După instalarea suveranului, nimeni nu avusese curajul să-l alunge, aşa ca rămăsese directorul Instrucţiunii Publice, cu acces la Consiliu unde totuşi nu era chemat decât pentru unele probleme speciale, cum fusese, de pilda, cea cu cabinetul de ornitologie. Nu împărtăşea spaima puerila a celorlalţi de a-şi manifesta simpatia fata de noi, aşa ca ne vedeam aproape zilnic. Sotia sa, franţuzoaică, era o femeie foarte vioaie, foarte buna şi foarte amuzanta. Era verişoara domnului de Maurepas, îi cunoscuse pe părinţii mei, la Versailles, aşa ca se împrieteniseră foarte repede cu noi. Printre amicii noştri, se numără şi familia Cavour; erau şi aşa mult prea compromişi în ochii regimului, pentru a încerca să-şi mai salveze, cât de cât, reputaţia. Mama fusese doamna de onoare a prinţesei Borghese, iar fiul, mareşalul Palatului şi prietenul printului. Sora sotiei sale se măritase cu un francez. Domnul Dauzere, directorul politiei generale în timpul administraţiei franceze, mulţumindu-şi pe deplin şefii, 'zbutise sa se facă atât de iubit în acea tara, încât toată lumea Protesta când regele vru să-l expulzeze ca pe toţi francezii ce slujiseră în Piemont. aşa ca a rămas la Torino, cu toţi ai sai; Pana la urma, a căpătat o mare influenta în guvern, iar după ce m Plecat de acolo, am auzit spunându-se ca devenise unul mtre personajele importante ale tarii. Ne vedeam de menea – desi nu eram chiar atât de intimi – cu contesa Mazin, o persoana spirituala şi distinsa; fusese crescuta rje unchiul ei, abatele Caluzzo1, al cărui nume era cunoscut tuturor savanţilor din Europa, împreuna cu corpul diplomatic, cam asta era toată societatea noastră.
Printul de Carignan era foarte bucuros ori de câte ori preceptorul sau îl aducea la noi. Abia scăpat dintr-un pension din Geneva, unde se bucura – aidoma tuturor elevilor de acolo – de deplina libertate, întors acasă fusese supus regimului unui print piemontez, desi regele încă ezita, daca să-l proclame sau nu, moştenitorul Coroanei.
Tata, care primise sarcina sa obţină aceasta numire, se străduia, plin de zel, sa fie confirmat prinţ-moştenitor, aşa ca tânărul Carignan – care venea să-şi verse amarul în fata tatălui meu – îl privea pe acesta ca pe protectorul şi pe ocrotitorul sau. Unul dintre lucrurile care-l necăjeau cel mai tare era precauţiile exagerate, luate în legătură cu sănătatea sa. Asa, de pilda, nu se putea urca pe un cal decât numai în gradina Palatului, însoţit de doi scutieri, de medicul şi de duhovnicul sau. Acest duhovnic devenise umbra lui: asista la scularea şi la culcarea sa, la toate mesele, îl obliga să-şi spună rugăciunile şi-l binecuvânta de dimineaţă până seara; în sfârşit, se străduiră tot timpul sa alunge Diavolul din el, care mai mult ca sigur ca se strecurase în sufletul sau în timpul şederii în cele doua oraşe blestemate, Paris şi Geneva, în loc să-i câştige încrederea, duhovnicul izbuti sa facă exact invers, adică să-l convingă pe tânărul print ca era spionul lui, care-i raporta regelui tot ce făcea şi ce spunea. Tata îl îndemna sa aibă răbdare şi sa fie prudent, compatimindu-l totodată pentru necazurile sale. Îşi dădea perfect de bine seama cât trebuia sa sufere un băiat de cincisprezece ani, crescut până atunci într-o libertate poate putin cam exagerata (deoarece mama sa nu se ocupase deloc de el), din pricina unei asemenea schimbări de situaţie. Din fericire, printul era foarte iubit de preceptorul sau, domnul de Saluces; băiatul avea
1 Valpargo di Caluso (1737 – 1815), astronom şi orientalist celebru în epoca respectiva. A fost directorul Observatorului din Torino şi preşedintele Academici de atiinte.
Redere în el şi în domnul de Bâlbe, care era unul dintre „sai. Când venea pe la noi şi nu ne aflam de fata decât eu, domnul de Bâlbe şi preceptorul sau, era în culmea f riciniEra destul de înalt pentru vârsta lui şi avea un chip f arte plăcut. Locuia singur cuc, în uriaşul palat Carignan e. j fusese pus la dispoziţie, încă nu intrase în stăpânirea bunurilor sale, aşa ca ducea o viaţă strâmtorata şi plina de ivatiuni. Uneori întâmpina greutăţi ca sa i se plătească până şi cele mai neînsemante cheltuieli pe care era obligat sa le facă.
Nici regele nu trăia în lux. Palatul unde locuia fusese mobilat, dar mobila, aparţinându-i printului Borghese, fusese luata de stăpânul ei. aşa ca regele, când sosise, nu mai găsise nimc. Multa vreme fusese obligat sa se folosească de vesela, de lenjerie, de porţelanuri, de cai şi de trasuri împrumutate de la seniorii piemontezi.
Negocierile pentru recunoaşterea ca moştenitor al tronului a printului de Carignan luară sfârşit; dar influenta Austriei şi intrigile ducelui de Modena, ginerele regelui, izbutiră sa nu le facă publice. Printr-o întâmplare, bineînţeles premeditata, într-o zi, la Curte, trăsura tatei se nimeri alături de cea a printului de Carignan. Tata îi dădu întâietate printului, desi ambasadorul Franţei avea dreptul de a trece înaintea lui. Aceasta concesie prin care de fapt tata îl declara făţiş pe tânărul Carignan, moştenitorul coroanei, grăbi declaraţia regelui, aşa ca printul îi fu extrem de îndatorat tatălui meu. Acest punct odată câştigat, Franta având interesul sa păstreze ai tronul familiei de Savoia, tata primi sarcina de a face tot ce putea pentru a i se recunoaşte legitimitatea şi celuilalt Carignan, fiul contelui de Villefranche. Cauta deci, cu multa grija, actul PS care duhovnicul răposatului rege i-l smulsese acestuia, în ultimul moment. Din nenorocire, îl găsi desi mai bine nu-l niai găsea. Pentru ca, în acel act, regele recunoştea căsătoria contractata de varul sau, contele de Villefranche, dar nu ^cunoştea şi dreptul sotiei acestuia de a căpăta titlul şi rangul. E Prinţesa, iar copiilor rezultaţi din aceasta căsătorie li se terzicea sa aibă vreodată pretenţia la tron, naşterea lor fiind şi rămânând nelegitima După găsirea acelui document cerut cu atâta tărăboi de către cei din familia La Vauguyon, toţi tăcură mâlc, o buna bucata de vreme, în timpul „Celor o suta de zile”, tata redeschise aceasta discuţie, şi daca domnul de Carignan s-ar fi înapoiat la Torino în loc sa se duca după Napoleon, în acea epoca mai mult ca sigur ca ar fi avut câştig de cauza. Regele Sardiniei se temea tot atât cât şi noi sa nu se stingă cumva familia de Savoia.
În ceea ce priveşte corpul diplomatic, era alcătuit din domnul Hill, reprezentantul Angliei, om foarte de treaba, dar morocănos şi bolnăvicios, care nu prea avea obiceiul sa facă vizite; din printul Koslovski, ambasadorul Rusiei, bărbat doldora de cunoştinţe şi deosebit de spiritual, dar atât de neserios şi de uşuratic, încât nu-l cultiva nimeni. Alte legaţii încă nu aveau reprezentanţi; Austria era reprezentata de contele de Bubna, generalul armatei de ocupaţie lăsată în Piemont. Poziţia sa era totodată şi diplomatica şi militara. Se însurase de curând cu o tânără, de origine evreiasca ce nu fusese primita la Viena. Aceasta situaţie îl determinase sa rămână în străinătate. Doamna Bubna, deosebit de frumoasa şi de isteaţă, era cea mai dulce fiinţa, care-şi petrecea viaţa mai mult la noi. Nu se distra deloc la Torino, desi era îndrăgostită lulea de bărbatul ei care o răsfaţa întocmai ca pe o copila, ducând-o o data pe săptămână sa danseze, pe cheltuiala oraşului Torino. Caci, în calitatea lui de militar şi de diplomat, era scutit de orice fel de taxe. Fusese trimis de mai multe ori la Napoleon în împrejurările cele mai critice ale monarhiei austriece şi ne istorisea amănuntele acelor negocieri într-un mod foarte picant, îmi pare rau ca nu mi le mai amintesc, ca sa le fi putut reda în paginile acestei cărţi. Vorbea despre împărat cu o foarte mare admiraţie, mărturisindu-ne ca relaţiile cu el erau cu atât mai facile, de la om la om, pe cât erau de dificile de la imperiu la imperiu. Adevărul e ca Napoleon îl aprecia pe Bubna, îl lauda şi-i dăduse numeroase dovezi de stima, îmi plăcea atât de mult să-l aud vorbind despre Bonaparte, încât ma prindea adesea ceasul noaptea, ascultându-l.
Prietenul meu Bubna avea faima de a-i cam plăcea sa fuiasca. Felul în care exploata oraşul Torino, în plina pace, u era deloc prea departe de acest cuvânt; dorea, de asemenea, î menţină cât mai mult cu putinţă ocupaţia militara. Tata, jjjnpotriva, ajuta cât putea autorităţile sarde sa se descotoroeasca de ea. În ciuda acestor puncte deosebite de vedere, relaţiile dintre noi rămăseseră la fel de intime şi de amicale.
Până la urma, trupele austriece fura, în sfârşit, retrase, iar contele Bubna ramase doar ca simplu ministru, aşteptând sosirea printului de Stahrenberg care urma să-l înlocuiască.
Poate ca sunt nedreapta fata de piemontezi declarând ca oraşul Torino era locul cel mai trist şi mai plicticos din câte exista pe lume. Am arătat diversele circumstanţe care-l făceau sa fie dezagreabil în ochii tuturor, dar mai ales în ochii noştri, în epoca respectiva. Daca adăugăm la toate acestea faptul ca ne aflam aici după cei doi ani atât de plini, din 1813 şi 1814, pe care-i petrecusem chiar pe scena teatrului unde evenimentele se dezlănţuiseră în toată amploarea lor, şi ca după asta nimerisem într-un oraş atât de trist şi de monoton unde n-auzeam discutându-se decât despre acel faimos candelabru, îmi veţi da dreptate sa nutresc o oarecare sila fata de Torino, care, de altfel, era o aşezare foarte civilizata. Străzile sale erau drepte, dar arcadele care le împodobeau dădeau impresia ca ar fi pustii, caci echipajele – prea putin numeroase – nu puteau suplini lipsa pietonilor. Clădirile erau frumoase pe dinafara. Un venetian spunea ca, la el acasă, în Veneţia, persoanele purtau măşti. Afirmaţia se potrivea întocmai clădirilor din Torino, fiindcă acele faţade elegante ascundeau, în general, nişte cocioabe unde se aflau adevărate labirinturi de camere, distribuite tot atât de prost pe cât erau de sărăcăcios mobilate. Kamâneai pur şi simplu uluit, sa vezi mizeria adăpostită sub acea mantie a unor linii arhitecturale atât de frumoase. Sub P etextul ca vor fi într-o zi reparate şi ca turnarea unor noi U1 le-ar vătăma soliditatea, erau păstrate toate cocioabele, ei încât toţi pereţii, până şi cei ai Palatului Regal, erau Păţi ai găuriţi. Fiecare din acele gauri era doldora de ciori care alcătuiau câte un nor negru pe fiecare strada, făcând un zgomot asurzitor în întreg oraşul.
Pentru cel care nu e obişnuit cu un asemenea spectacol nimic nu e mai trist decât fâlfâitul aripilor şi cârâitul unor astfel de păsări.
Odată ajuns la tine acasă, apartamentul pe care izbuteai sa ţi-l procuri nu putea sa compenseze plictiseala de afara. Oricât de putini străini s-ar opri la Torino, tot e greu să-i găzduieşti ca lumea. Palatele frumoase sunt ocupate de proprietarii lor, sau închiriate pe termen lung, şi corpul diplomatic are destula bătaie de cap să-şi procure locuinţe convenabile. Cât priveşte confortul, nici nu mai e cazul sa aducem vorba despre aşa ceva. Tata alesese casa marchizului Alfieri, pe atunci ambasador la Paris, fiindcă fusese asigurat ca era împărţită şi aranjata aidoma caselor din Franţa. E adevărat ca nu avea acea enorma salla, întâlnita în mai toate palatele piemonteze şi ca avea ferestre cu vitralii la mai toate camerele. Dar, de pilda, odaia unde locuiam eu, precedata de o lunga galerie ornamentata cu stuc, lipsita de posibilitatea de a face focul în ea, tapetata toată cu damasc de un roşu aprins, era pardosita nu cu dale – ca, hai sa zicem, într-o bucătărie de mâna a doua – ci cu pietre, ca cele de pe strada. La căpătâiul patului meu, o usa comunica – printr-un balcon deschis – cu odaia cameristei mele. Mama nu stătea nici ea mai bine, iar tata stătea şi mai prost, caci camera lui era cea mai mare şi cea mai trista.
Ministrul Angliei locuia într-un palat superb, cu o arhitectura remarcabila şi foarte admirata: palatul Morozzi; acesta avea acea faimoasa salla de care piemontezii făceau atâta caz. Ea ocupa tot mijlocul casei, de sus şi până jos, în aşa fel încât la primul etaj nu puteai trece decât prin nişte galerii exterioare pe care arhitectul le lăsase descoperite ca sa fie mai uşoare şi sa nu îngreuneze construcţia. Bietul domn Hill se oferise sa le închidă cu vitralii, pe banii lui, dar întreg oraşul se revoltase împotriva acestei barbarii britanice. Pentru a evita sa înfrunte acele treceri „extra-muros”', ambasadorul sfârşise prin a se statornici în trei odăi mici de la mezanin, singurele în care s Tea face f°culLucrul era, de altfel, cu atât mai necesar cu *t iarna e lunga şi friguroasa la Torino. Am văzut, zile întregi, rrnornetrul între zece şi cincisprezece grade sub zero şi locutorii nu păreau nici surprinşi, nici deranjaţi de aceasta mperatura, în ciuda puţinelor lor masuri de precauţie pe care şi le luau.
Congresul de la Viena îi făcu cadou regelui Sardiniei statul Genova, în ciuda aportului pe care 1-am avut în privinţa acestei creşteri importante a teritoriului sau, regele continua să fie foarte supărat pe Franta ca nu-i dădea şi Savoia. Faptul cel mai ciudat era ca Ludovic al XVIII-lea era şi mai supărat decât el pentru ca dorea din tot sufletul sa i-o dea, fiindcă avea tot timpul senzaţia ca tăinuia un lucru furat. Tata nu împărtăşea însa delicateţea regelui nostru, şi ţinea foarte mult ca Franţa sa păstreze acea parte din Savoia pe care i-o încredinţaseră tratatele din 1814. Când deputaţii din Genova veniră să-şi aducă omagiul regelui Sardiniei, el le dădu un ospăţ la contele de Valese, ministrul de externe. Bineînţeles ca a fost invitat şi corpul diplomatic. Acel banchet a fost, timp de cincisprezece zile, obiectul solicitudinii întregului oraş. Se ştia de unde urmau sa vina pestele, vânatul, bucătarii. Alimentele au fost adunate cu multa cazna, recurgându-se la amabilitatea seniorilor de la Curte şi mai ales a ambasadorilor, în sfârşit, sosi şi ziua festinului; eram vreo douăzeci. Masa a fost straşnică, minunata şi foarte bine servita, în ciuda etalării mâncărurilor care ma făceau sa ma tem de o anumită nota de ridicol, nu s-a întâmplat nimic supărător. Domnul de Valese a făcut onorurile casei, ca un mare senior. Plictiseala şi monotonia care-i copleşeau pe toţi locuitorii oraşului Torino îi acuura sa profite din plin de acest eveniment atât de deosebit.
E altfel, a fost singura ocazie în care i-am văzut pe membrii c°rpului diplomatic poftiţi sa ia masa într-o locuinţă P'emonteza. T Străinii – după cum am mai spus – nu prea se opresc la m° pentru ca n-au ce vedea şi pentru ca hanurile sunt Proaste. '
L-am văzut, în trecere, pe Jules de Polignac1, îndrep-tându-se spre Roma, unde fusese trimis de Monsieur. Cred ca trebuia sa statueze drepturile iezuiţilor şi mai ales sa discute despre Congregaţia acestora care îşi întinsese reţeaua nevăzută asupra întregii Frânte, sub numele de „mica biserica”. Congregaţia era prost văzută de Papa Pius al VII-lea care nu voise sa recunoască nici Concordatul, nici pe episcopii numiţi în urma acelui tratat. Iezuiţii trăgeau nădejde ca Papa îi va recunoaşte până la urma măcar pe episcopii titulari, deosebindu-i de cei dinainte de Concordat; Jules de Polignac se ducea deci la Roma sa negocieze acest lucru. Papa s-a arătat însa destul de neînţelegător pentru ca, reîntorcându-se de la Roma, 1-am văzut pe Polignac foarte nemulţumit, desi obţinuse sa fie numit print roman, lucru ce nu prezenta de altfel nici o dificultate. Jules de Polignac îşi prelungi destul de mult şederea la Torino. Între timp, iezuiţii începură a deveni puternici. Drept răsplată ca le luase apărarea, îl numiră pe Polignac cavaler de Saint-Maurice. N-am putut niciodată pricepe cum un om cu numele şi cu poziţia sa a putut avea fantezia de a râvni la acel căpeţel de panglica.
Ordinul Annonciada este unul dintre cele mai ilustre şi mai căutate din Europa, care n-are alta decoraţie decât Marele Colier ce-ţi conferă titlul de „excelenta”. Regele Sardiniei face „excelente”, aşa cum alti regi fac duci sau prinţi; atâta doar ca acest titlu nu se moşteneşte, desi te face sa te bucuri de toate distincţiile şi privilegiile din acea tara. ai daca aşa stau lucrurile, ma întreb cum de domnul de Polignac, care era nespus de ambiţios, s-a mulţumit doar cu acea măruntă distincţie de cavaler al ordinului Saint-Maurice, care – ca sa zic aşa – umbla singura pe toate drumurile? Oricât de obişnuiţi am fi fost cu ciudăţeniile sale, încă mai avea resurse sa ne uimească, într-o zi, ne mărturisi ca dorea grozav de mult ca regele să-l numească ministru, nu pentru ca – adăugase el
1 Jules de Polignac (1780 – 1847), conte, apoi print, cel. De al doilea fi„ a. ducelui Jules de Polignac şi al ducesei Yolandc de Polastron, guvernanta fiilor Frânt' şi favorita reginei Maria-Antoaneta. Se cunoaşte rolul jucat de printul de PolgnaC ' timpul domniei lui Caro! Al X-lca şi în 1830. Condamnat la închisoare pe viaţă 51 pierderea drepturilor civile, a fost întemniţat în fortul Ham până la amnistia din l8 socotea mai dibaci ca alţii, ci pentru ca nimic nu i se „ – ea rnai u? Or decât sa guvernezi Franta. Nu-i va pune Pa juj _ zicea el – decât o condiţie: îi va cere să-i încredin-f e Pe timP de zece am' rninisterul afacerilor externe, ni'sterul de război, de interne, de finanţe şi mai ales politia. 1 este cinci ministere, odată în mâna sa, el ar fi răspuns de tot asta, fara să-şi dea nici cea mai mica osteneala. Alta data, ca din moment ce Franta avea chef de Constituţie, i-ar f ce el una foarte îngăduitoare, menita sa satisfacă până şi niniile cele mai liberale, ca ar citi-o în plina Camera şi ca apoi, urcând la tribuna, ar adăuga:
— M-aţi auzit citind aceasta Constituţie; cred ca va convine; acum ar fi cazul sa va arătaţi demni de ea. Va trebui sa fiţi înţelepţi timp de zece ani ca s-o putem promulga, caci fiece mişcare revoluţionară, oricât de neînsemnata ar fi ea, va întârzia cu un an acest moment pe care şi noi îl dorim din toată inima!
În aşteptarea acelui „ Io el rey „, striga cât îl ţinea gura, lovind cu palma într-o sabie mare pe care o târa după sine, caci, în calitate de aghiotant al lui Monsieur – desi nu văzuse un obuz şi nu comandase niciodată nici măcar unui singur soldat – purta mai tot timpul uniforma militara.
Aceste neghiobii nu merita deranjul de a mai fi povestite, în afara de deplorabila celebritate pe care şi-a cucerit-o bietul Polignac. As putea înşira un adevărat pomelnic, dar socot ca cele istorisite sunt de ajuns pentru a demonstra prostia şi mărginirea acestui nobil ţanţoş.
