Capitolul X Serbarea data de ducele de Wellington.

Ducele de Angouleme.         — Refuzul unei mari ducese dat ducelui de Berry.         — Curtea se hotărăşte pentru o prinţesă din Neapole.         — Felul cum e primita o ambasadoare a Angliei.         — Favoarea domnului Decazes.         — Domnul de Polignac refuza sa depună jurământul, ca pair.         — Cuvântul domnului de Fontanes.         — Aederea familiei de Orleans în Anglia.         — Rugămintea pe care i-o adresează ducesa de Orleans-Vaduva, marchizului de Riviere.

La începutul anului 1816, tatăl meu pleca la Londra; atna şi cu mine ne-am dus după el abia în primăvară. Străinii retrăseseră în diversele garnizoane care le fuseseră indicate c jn tratatul de la Paris. Doar ducele de Wellington, în loc ^ de generalisim al tuturor armatelor de ocupaţie,

13 'a Paris şi ne făcea cinstea sa ne decavam pentru el.

Dădea mereu serbări la care ţinea neapărat sa asiste. Ţinea sv vina lume multa şi cum soarta noastră depindea în mare part de buna sa dispoziţie, trebuia sa suportam adesea cele ma-bizare capricii.

Îmi amintesc ca odată a ţinut mortis s-o aleagă n Grassini – pe atunci în gratiile sale – regina balului. A asezat-0 pe o canapea, în sala de bal, n-a părăsit-o o secunda, a poruncit sa fie servita prima, a aranjat toată lumea în aşa fei încât să-i vadă dansând, i-a oferit braţul, a poftit-o prima la cina, a aşezat-o alături de el, în sfârşit, i-a adus toate omagiiie care de obicei nu se aduc decât unor prinţese. Din fericire, în salon nu se aflau decât câteva doamne engleze care au înghiţit toate acele impertinente, dar ele nu erau câtuşi de putin obligate sa le suporte, cum eram noi obligate, aşa ca resentimentele lor nu se puteau compara nici pe departe cu ale noastre.

În general, carnavalul a fost foarte trist. Familia regala n-a plecat nicăieri. Ducele de Berry fusese eclipsat peste tot de către fratele sau. Purtarea lor diferita în timpul celor „O suta de zile” justifica aceasta situaţie, în vremea asta, ducele de Angouleme începuse a înclina către moderaţie, lucru ce nu plăcu câtuşi de putin partidului ultraregalist care nu 1-a iertat niciodată pentru ca se îndepărtase de o politica radicala. Caracterul ducelui de Angouleme e de altfel destul de greu de zugravit. Era alcătuit dintr-un amestec atât de ciudat de egal şi de inegal, de defecte şi de calităţi, încât – în diverse epoci din viaţa sa – era înfăţişat ca un print înţelept, pios, curajos, conciliant, luminat, iar în altele, ca un bigot imbecil şi aproape stupid, spunând – fara jena – tot ce gândea. Pe măsură ce voi avea prilejul, îl voi arata aşa cum l-am văzut cu toţii. Dar, ca sa fim cinstiţi, trebuie sa începem prin a-l cunoaşte, prin a admite ca a fost în permanenta dominat de ideea supunerii nelimitate pe care i-o datora regelui. Cu cât se afla mal aproape de Coroana, cu atât se credea mai obligat sa dea, primul, exemplu de aceasta supunere. Atâta timp cât a trai^ Ludovic al XVIII-lea, aceasta supunere oarba a fost concuia cel putin de forma, de, supunerea pe care i-o acorda iv [onsieurDar când autoritatea tatălui şi a regelui a început a concentra asupra lui Carol al X-lea, supunerea lui n-a mai rmoscut margini, iar noi am fost martorii tristelor rezultate pe are le-a pricinuit aceasta supunere exagerata.

În epoca despre care va vorbesc, toată lumea era ocupata să-l însoare pe ducele de Berry; problema începuse a e pune încă din 1814. Tarul Alexandru ar fi vrut să-l vadă însurându-se cu sora sa1; dar felul în care îl respinsese marea ducesa a Rusiei indispusese Curtea Franţei. Ducele de Berry ar fi vrut s”° l& ^e nevasta, dar regele şi Monsieur socotiră ca familia tarului era de data prea recenta pentru a avea cinstea sa dea o mama, fiilor Frantei2. Doamna ducesa de Angouleme împărtăşi întru totul aceasta părere, în plus, ea se temea de o cumnata care – datorita relaţiilor sale politice – ar fi avut dreptul la o existenta independenta şi de părerile căreia ea ar fi trebuit sa tina seama. Se temea de asemenea ca o prinţesă atât de puternica ar fi adunat în jurul ei toate persoanele distinse şi spirituale de la Curte, fata de care Madame simţea o antipatie vădită, chiar daca erau ultraregaliste. aşa ca cea care s-a bucurat de toate sufragiile familiei regale a fost prinţesă de Neapole, născută Bourbon, aparţinând unei Curţi mici şi care nu primise nici un fel de educaţie. Aceasta prinţesă i-a fost impusa de ai sai, ducelui de Berry, căruia prea putin îi pasa cu cine urma sa se însoare. Domnul de Blacas a primit sarcina sa discute aceasta problema care 1-a obligat sa uzeze prea putin de talentele sale diplomatice.

Tot în aceeaşi epoca, familiei regale i-a venit ideea să-l însoare şi pe Monsieur. Lucrul era cât se poate de firesc, dar Madame 1-a amânat cât a putut. Caci ar fi suferit cumplit sa vadă o alta prinţesa luându-i locul la Curte şi dând-o pe ea la 0 parte. Monsieur, care-şi iubea foarte mult mama, n-ar fi Vfut, pentru nimic în lume, să-i casune aceasta amărăciune.

V., ' E vorba de marca ducesa Ana Pavlovna (1795 – 1865), măritată în 1816 cu „hclm al II-lca, pe atunci print de Orania, iar în 1840, rcac al Olandei. A fost „nica reginei Wilhclmina a Olandei.

Pcr 2 Problema acestei căsătorii se pusese încă din 1813. Domnul de La din i°nnays fuscsc trimis de rege, care pe atunci locuia încă la Hartwell, reşedinţa sa Londra, cu aceasta misiune la Pctcrsburg (n. ed.fr.).

Asta îmi aduce aminte de o vorba de duh a lui Ludovic al XVIII-lea. Regele era bolnav de guta, infirm, într-un cuvânt, felul cum arata îţi inspira mila. Într-o zi, în timp ce-i vorbea foarte serios lui Monsieur despre îndatorirea de a se însura, acesta îi răspunsese râzând:

— Frate, dumneata care pledezi atât de bine pentru altul, de ce nu te însori?

— Pentru ca as avea urmaşi care te-ar lăsa pe tine fara tron! Îi răspunsese, sec, regele.

Monsieur nu mai avu ce zice. Atmosfera la Tuileries nu era nici plina de încredere, nici plăcută; şi când te gândeşti ca, pe vremea aceea, regele mai avea obiceiul sa discute cu ai sai, despre treburile publice; ruptura nu se produsese încă definitiv.

Ambasadorul Angliei – sir Charles Stuart – se căsătorise cu lady York, fiica lordului Hardwick. Prezentarea noii ambasadoare prilejui – pentru prima oara după Restauraţie – ceea ce Curtea numea, în termenii ei, „un tratament”. Douăsprezece dintre doamne, majoritatea purtând titluri pompoase, au fost rugate sa fie la ora doua, la doamna ducesa de Angouleme. Având în vedere ca tata fusese numit ambasador în Anglia, m-am bucurat şi eu de aceasta favoare. După ce ne-am adunat toate în salonul ducesei de Angouleme, un uşier veni s-o anunţe pe doamna de Damas, care o înlocuise pe mama sa -doamna de Serent – ca sosise ambasadoarea, în aceeaşi clipa, Madame – care, probabil, după cum avea obiceiul, pândise la fereastra – intra pe cealaltă usa: era îmbrăcată ca şi noi, în rochie de recepţie, dar minunat împodobita. De-abia avu vreme sa ne salute şi sa se aşeze pe canapea, ca doamna de Damas şi intra pe usa principala, conducând-o pe ambasadoare însoţită de doamna ei de onoare, de maeştrii de ceremonii şi de cel care-i introducea pe ambasadori şi care rămăsese la usa-Madame se ridica, făcu un pas sau doi înaintea ambasadoarei, apoi se reaşeză în fotoliu, poftindu-şi musafira sa ia loc pe uft scaun cu spătar, aflat în stânga ei. Doamnele care aveau titluri se aşezară în spatele ei, pe nişte scaune pliante, iar noi, celelalte' am rămas în picioare. Ceremonia primirii a durat destul o^ mult; mai ales ca Madame vorbea ea singura pentru toa lumea. Lady Elisabeth, tânără şi timida, era mult prea stingherita pentru a mai putea adăuga ceva la monosilabele ce ţineau loc de răspuns, aşa ca am admirat felul în care Madame s-a plimbat prin Anglia şi prin Franţa, prin Irlanda şi mai ales prin Italia de unde tocmai sosise lady Elisabeth, pentru a umple timpul ce se lungise peste măsură din pricina mersului încet şi greoi al regelui, în sfârşit, îşi făcu apariţia şi Ludovic al XVIU-lea. Toată lumea se ridica în picioare. O clipa, se aşternu o linişte deplina. Când ajunse în mijlocul salonului, regele o întrerupse, pentru a spune fara sa clipească, pe tonul cel mai grav şi cu o voce sonora, aceeaşi neghiobie ce se debita în astfel de împrejurări încă de pe vremea lui Ludovic al XVIII-lea.

— Madame, nu ştiam ca sunteţi într-o atât de buna companie!

La care Madame îi răspunse printr-o alta fraza, care ţinea probabil tot de eticheta şi de care nu-mi mai aduc aminte. Pe urma, regele adresa câteva cuvinte lady-ei Elisabeth. Nu fu mai vorbăreaţa decât fusese şi cu Madame. Regele ramase în picioare, ca de altfel toţi cei de fata. După câteva minute, se retrase. Abia am apucat sa ne aşezăm ca a trebuit sa ne ridicam din nou: intrase Monsieur.

— N-ar trebui sa spun ca nu va ştiam într-o atât de buna companie? Zise el surâzând.

Apoi, apropiindu-se de lady Elisabeth, îi lua mâna şi-i făcu un compliment politicos. Refuza sa accepte scaunul pe care i-l oferi Madame, dar le ruga pe doamne sa se aşeze şi ramase cu noi mai mult decât regele. La plecarea sa, doamnele se ridicară, apoi se aşezară ca sa se ridice din nou la intrarea ducelui de Angouleme: de data asta, primele complimente odată făcute, ducele îşi lua un scaun cu spătar şi începu sa discute. Se părea ca timiditatea ambasadoarei îi dădea curaj.

Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut şi pe ducele de Berry la Ceasta ceremonie. Nu stiu daca s-a dispensat de ea, cum acea de obicei, sau daca a lipsit accidental. Nu stiu nici cum au petrecut lucrurile cu ducesa de Berry. Tot ce stiu e ca am mai avut prilejul sa asist la astfel-de recepţii. Plecarea Celui de Angouleme fu însoţită de ridicarea şi de aşezarea tuturor celor de fata. Nu m-am putut abţine sa nu ma gândesc la îngenuncherile din Vinerea Mare. După câteva minute doamna de onoare o avertiza pe ambasadoare ca era la dispo! Zitia sa. Madame spuse ca se temea sa n-o oboseaca reţinând-o prea mult, după care ambasadoarea pleca escortata de suita ei Se urca într-una din trasurile regelui, însoţită de doamna de onoare care venise s-o poftească la palat. Trăsura ei, cu şase cai, foarte eleganta, venea după ea, goala. Madame discuta câteva minute cu noi despre tânăra ce-i fusese prezentata şi Se retrase în apartamentul ei, spre marea mea satisfacţie, caci stăteam de doua ceasuri în picioare şi eram sătulă până în gât de atâtea onoruri. ai totuşi a trebuit sa iau parte şi la masa Ambasadoarea s-a înapoiat la ora cinci. De data asta, era însoţită de soţul ei şi de câteva doamne engleze de o mare distincţie. Toate doamnele franceze, care asistaseră la recepţie, au fost invitate şi la masa; au fost de asemenea invitaţi şi bărbaţi din ambele tari. Primul maâtre-d'hotel, pe atunci ducele de Cars, şi doamna de onoare a Madamei făcură onorurile mesei care a fost foarte gustoasa şi măreaţă, dar lipsita de eleganta, ca de altfel tot ceea ce se petrecea la Curtea din Tuileries. Imediat după asta, fiecare s-a simţit încântat sa plece şi sa se duca sa se odihnească după atâta eticheta. Bărbaţii erau în uniforma, femeile, desi foarte împodobite, nu purtau rochii de recepţie. Regele, prinţesele, prinţii n-au luat parte la masa. I-am zărit, în dosul unui paravan, doar pe Madame şi pe soţul ei care, înainte a urca sa ia masa la rege, a vrut sa arunce o privire asupra mesei şi a musafirilor. Niciodată n-am putut concepe cum – când suveranii străini primesc în mod constant şi familiar, la masa lor, pe ambasadorii Franţei – consimţeau sa îndure – prin persoana reprezentanţilor lor – aroganta familiei de Bourbon. A nu-i invita pe ambasadori la tine acasă e un lucru destul de nepoliticos, dar a-i invita, cu tot dichisul şi acel în fiochi, sa mănânce cum s-ar zice, „la masa slugilor”, mi s-a părut un lucru de o impertinenta fara margini. Sigur ca la acea masa luau parte oameni subţiri; dar era – cum sa va spun – o masa de categoria a doua, caci masa principala era masa regala; Banchetul nu era dat nici măcar în apartamentul primulu

(litre d'hotel, unde ar fi putut avea oricum aparenta unei uniuni de societate. Odăile erau prea mici şi omul locuia f ea sus. aşa ca musafirii erau poftiţi în sala de aşteptare din nartanientul Madamei, iar masa o luau în antecamera Domnului de Angouleme. As putea concepe, la urma urmei, ca echea eticheta de pe vremea lui Ludovic al XlV-lea sa fie folosita fara întrerupere, dar nu mi-am putut niciodată închipui î vor cuteza s-o modifice în halul asta. Ludovic al XVIII-lea ţinea enorm la eticheta şi daca starea sănătăţii şi umilinţă pe care i-o pricinuiau infirmităţile sale i-ar fi îngăduit, am fi asistat la sculări şi la culcări ale regelui, mai ceva ca pe vremuri' urmata de toată ceremonia lor ridicola. Monsieur, desi ţinea mai putin la eticheta – având în vedere ca avea sa fie moştenitorul tronului – continuase uzanţele stabilite de fratele sau, limitând culcatul regelui la o scurta primire a curtenilor conduşi de şefii de serviciu care aşteptau întotdeauna cuvântul de ordine. Nu se spunea niciodată: „Ma duc sa ma culc”, ci „Ma duc sa ma supun ordinului”. Li se părea ca aceste cuvinte sunau mai demn şi mai decent decât cele obişnuite la vechea Curte unde bietul Ludovic al XlV-lea trebuia sa dea în fiece seara câte un spectacol. Tot „la ordin”, persoanele de la Curte aveau prilejul de a-i vorbi regelui fara a fi obligat să-i solicite audienta. De asemenea, îngăduinţa de a pleca undeva „la ordin” era foarte gustata de curtenii de pe vremea Restauraţiei.

Favoritismul domnului Decazes devenea din ce în ce mai pregnant; domnul de Richelieu îl vâra cât putea, în sufletul regelui. Daca era'vorba sa facă bine oamenilor, îi era indiferent prin ce mijloc îl făcea şi el nu era omul care sa se

°nnalizeze daca putea face un bine cuiva prin intermediul altei persoane. Era sincer încântat ca domnul Decazes se raduia sa fie pe placul regelui şi plin de satisfacţie vazându-l m i se vâra pe sub piele. Adevărul e ca domnul Decazes a bunul simt de a nu se umfla în pene fata de colegii sai din p u> dar fata de ceilalţi începuse a-şi da nişte aere de en't, devenind de multe ori de-a dreptul ridicol.

Regele – care avea întotdeauna nevoie de un idol – js-împartea admiraţia între Decazes şi sora acestuia, doamna Princeteau, o femeiuşcă simpatica, burgheza de treaba, pe care Decazes o adusese de la Libourne ca să-i tina casa şi care fusese foarte la locul ei atâta vreme cât fumul tămâierilor nu [se urcase la cap. Se povesteau multe pe seama ei. Ceea ce stiu sigur, e că-i era foarte devotata fratelui ei. In iarna în care fratele ei a intrat în gratiile regelui, casa lor a fost foarte frecventata. Fuga lui La Valette i-a făcut pe unii să-l trateze cu oarecare răceală. Totuşi cei mai înflăcăraţi partizani ai vechiului regim au continuat să-l frecventeze cu asiduitate Nădăjduiau sa se servească de Decazes pentru a-l menţine pe rege „pe drumul cel bun”. Vanitatea ministrului 1-ar fi împins către falanga aristocratica, falanga care în acea epoca îşi luase numele de ultra, daca exigentele sale n-ar fi devenit din zi în zi, mai mari. Cât despre rege, el inspira întotdeauna multa neîncredere.

Domnul Laine1 îl înlocuise pe domnul de Vaublanc ale cărui sminteli întrecuseră orice măsură. De data asta, domnul de Richelieu lasa la o parte orice jena, puse piciorul în prag şi-l izgoni pe Vaublanc fara prea multe menajamente, fapt ce îngădui partidului din care făcea parte ministrul sa se plângă de manierele sale cam brutale. Cât despre furia lui Vaublanc, ea fu atât de absurda, încât stârni ilaritate, în ziua în care numele celui ce-i luase locul apăru în Monitor, am socotit de datoria mea sa ma duc să-i fac o vizita lui Vaublanc. Nu ma aşteptam sa ma primească; şi totuşi m-a primit, cu toate ca nu eram în relaţii de mare amiciţie nici cu el, nici cu familia sa. Usa era deschisa oricui voia sa vina. Vaublanc trona în mijlocul bagajelor sale, bătând câmpii şi amestecând afacerile statului cu cele ale gospodăriei sale, într-un mod care te făcea sa râzi cu hohote. Un oarecare spuse ca se părea ca ministerul avea sa fie împărţit în trei.

1 Joseph-Louis-Joachim, viconle Laine (1767 – 1835), deputat în c°rp? E Legislativ sub Imperiu; îl primeşte – înainte de Restauraţie – pe ducele Angoulcme, la Bordeaux. Emigrează în timpul celor „O suta de zile”; mai târziu, c numit ministru de Interne, preşedinte al Camerei Pairilor şi membru al Acadcn u

— În trei, răspunse el serios, în trei nu-i de-ajuns; pe mine nu ma pot înlocui nici daca 1-ar împarţi în cinci!

Apoi enumera pe degete cele cinci parti ale ministerului je interne care ar fi obligat un alt om care sa se consacre lor toată viaţa, dar care pentru el erau floare la ureche. Pe urma, Cepu sa ne spună cum proceda el, ca sa ne dovedească deosebita sa capacitate de lucru”. Cred ca n-am asistat niciodată la o scena de bufonerie mai crasa, cu. Atât mai mult, u c|t majoritatea celor de fata erau oameni tot atât de străini ca şi mine.

Nu voi încerca sa povestesc extravagantele partidului regalist, la Camera; ele sunt mult prea importante pentru ca Istoria să-şi fi îngăduit sa le neglijeze. Socot ca nu pot sublinia îndestul cât de mult rau au putut face regalităţii, cuvintele: „încă n-a venit vremea”, aflate fara încetare, pe buzele celor mai abili din partidul regalist, în 1814 şi 1815, precum şi infuenta pe care aceste cuvinte au avut-o asupra „Celor o suta de zile”. Poate ca le foloseau ca să-i potolească pe cei mai violenţi dintre ai lor, dar antagoniştii vedeau în asta una dintre acele ameninţări vagi, cu atât mai alarmante cu cât sunt nelimitate, aşa ca şefii diverselor partide de opoziţie nu scăpau prilejul de a le exploata cu zel. Alte diverse lucrări mărunte, care se iveau întruna, începură a sădi neîncrederea în ceea ce privea buna-credinţă a Curţii. Jules de Polignac fu făcut pair, dar refuza titlul fiindcă nu putea.

— Susţinea el -fiind catolic, sa depună jurământul pe o Carta ce recunoştea libertatea cultelor. Regele numi o comisie de pairi pentru a-l convinge. Printre cei din comisie se afla şi domnul de Fontanes şi-mi amintesc ca, într-o zi când 1-am întrebat daca acea comisie a lor dăduse rezultate, el îmi răspunsese:

— Încă nu stiu ce va ieşi din toată povestea asta; dar stiu Ca trebuie sa tii cu dinţii de conştiinţă ca sa nu cedezi în fata

^°r sentimente atât de nobile, atât de luminate şi de convin-§atoare pe care ma vad obligat sa le constat!

Eu, care cunoşteam bine logica lui Jules, mi-am dat ftia ca domnul de Fontanes socotea acest limbaj de salon r e regalist. Până la urma, Jules sfârşi prin a ceda şi depuse jurământul; dar, în timpul acelor negocieri care au durat deşti de mult, Madame şi Monsieur 1-au răsfăţat cât au putut, des-Jules refuzase sa depună jurământul, în vremea asta Congregaţia – care-l incitase să-l refuze – se temu ca pre' sarise peste cal. Ea voia sa se facă cunoscuta, dar fara sa s compromită prea tare. aşa ca Jules primi ordin sa bata în retragere. Monsieur îl numi, în mod public, adjutant general al gărzii naţionale şi-i încredinţa – în taina – postul de ministru al politiei în acel guvern ocult a cărui existenta datează din acea epoca, desi n-a fost dezvăluită decât mult mai târziu şi n-a fost complet organizata decât după desfiinţarea camerei de negăsit.

Aederea prelungita a familiei de Orleans în Angila nu era chiar de bunăvoie. Existau împotriva ei unele prevenţiuni foarte puternice ale celor de la Tuileries, iar Cabinetul începuse a le împărtăşi şi el. Aproape toţi nemulţumiţii invocau numele ducelui de Orleans şi conduita – întotdeauna putin cam meticuloasa a acestui print-parea sa justifice într-o oarecare măsură neîncrederea manifestata fata de el, dar pe care n-o merita câtuşi de putin. Domnul de La Châtre, curtean înnăscut, favoriza bănuielile, fiindcă ştia că-i plăceau regelui.

Cam asta era situaţia când am părăsit Parisul pentru a ma îndrepta spre Londra, în calitatea mea de modest cronicar al faptelor diverse, îmi amintesc de ceea ce s-a petrecut sub ochii mei, în ziua în care m-am dus să-mi iau rămas bun de la doamna ducesa de Orleans-vaduva. Am găsit-o foarte preocupata şi foarte agitata, asteptându-l pe marchizul de Riviere. Acesta pleca a doua zi, ca ambasador la Constantinopole. Ca sa fie sigura de vizita lui, prinţesa îi scrisese de doua ori în aceeaşi dimineaţă. Domnul de Riviere, chemat de rege, nu putea dispune, cum voia, de timpul lui. Sotia sa se afla şi ea la prinţesa, făgăduindu-i acesteia ca bărbatul ei va veni de îndată ce va ieşi de la Tuileries, dar degeaba, ca tot nu-i putea potoli neliniştea, în sfârşit, la Riviere apăru. Bucuria pe care o isca prezenta sa fu egala cu nerăbdarea cu care fusese aştepta Prinţesa îi explica cum ca voia să-l roage să-i facă un mar serviciu: domnul de Follemont avea obiceiul sa bea mai mul fele pe z'^ era un om f°arte dificil şi nu găsea, decât foarte C r cafea pe gustul lui. Pentru doamna ducesa de Orleans cea ai importanta misiune a ambasadorului nostru, în Turcia, era

—_i caute cea mai buna cafea mocca din Orient. Marchizul de Riviere intra – cu răbdarea unui curtean cu experienta – în toate amănuntele, apoi adăugă:

— Doamna binevoieşte să-mi spună câta cafea vrea?

— Pai. Eu stiu… Multa. Cafeaua tine?

— Da, doamna, şi cu cât sta, cu atât devine mai buna.

— Ei bine, atunci vreau multa… O provizie zdravănă.

— As vrea totuşi ca doamna să-mi spună, măcar cu aproximaţie, cam câta cafea vrea.

— Pai. as vrea vreo… Douăsprezece livre…

Am izbucnit cu toţii în hohote de râs. Ea se corecta pe loc şi zise o mie doua sute de livre.

În ciuda emigraţiei n-avea nici o idee despre valoarea lucrurilor şi a banilor. Femeile de vârsta ei, înainte de Revoluţie, erau de o ignoranta, în privinţa vieţii de toate zilele, care astăzi mi se pare fabuloasa. Pentru asta nu era nevoie sa fii neapărat prinţesa. Doamna de Preninville, nevasta unui fermier general, imens de bogat, informându-se ce se întâmplase cu un băieţaş drăguţ, fiul uneia dintre slugile lor, pe care-l vedea uneori jucându-se prin apartamentul ei, afla ca fusese dat la şcoală.

— A, 1-ati dat la şcoală? Ai cât costa?

— Un scud pe luna, doamna.

— Un scud! Mi se pare foarte scump! Trag nădejde ca cel putin e hrănit cum trebuie!

Cu câteva zile mai înainte, auzisem pe careva susţinând ca doamna Victoire avusese ideea, în timpul unei gustări pe care o oferise, de a hrăni poporul cu coaja de pateu. In ceea ce ma priveşte cred, mai întâi pentru ca mama mi-a spus ca doamna Adelaide glumea adesea pe seama surorii sale căreia 11 era atât de sila de coaja de pateu, încât nici nu suporta s-o vadă când era servit pateul, şi apoi pentru ca am văzut şi auzit atea în legătură cu ingenuitatea ei, încât lucrul ma mira mult ai Putin decât pe noua generaţie.