Capitolul IX Țarul Alexandru îşi ia rămas bun de la ducele de Richelieu. Sentimentele patriotice ale ducelui.

Caraghioslâcurile domnului de Vaublanc.         — Sosirea tatălui meu, la Paris.         — Procesul mareşalului Ney. _ Execuţia sa.         — Exaltarea partidului regalist.         — Procesul domnului de La Valette.         — Se apelează la doamna ducesa de Angouleme.         — Demersurile ducelui de Raguse.         — Acesta o vâra pe doamna de La Valette în Palatul Regal.         — Dizgraţierea sa.         — Furia partidului regalist după evadarea domnului de La Valette.

Domnul de Talleyrand era lăudat ca se retrăsese ca sa nu semneze crudul tratat impus Franţei. Fapt e ca s-a prăpădit din pricina necazurilor despre care am mai vorbit, care s-au tot strâns până 1-au dat gata. Domnul de Richelieu i-a luat locul, la masa tratativelor, şi oricât de dure au fost condiţiile pe care am fost obligaţi sa le acceptam, poate ca ar fi fost şi mai dure daca ar fi fost vorba de un alt ministru. Imediat după numirea domnului de Richelieu, tarul s-a declarat, sus şi tare, „campion al Franţei”. La plecare, a împărţit o serie de cadouri unora dintre diplomaţi, iar ducelui de Richelieu i-a trimis o veche harta a Franţei, de care se slujiseră la conferinţa şi pe care erau trasate numeroasele pretenţii teritoriale ridicate de aliaţi. De harta, era prins un bilet scris de mâna lui în care tarul spunea ca încrederea pe care i-o inspirase domnul de Richelieu fusese singurul lucru care evitase acele enorme sacrificii ce urmau a fi impuse patriei sale. Acel cadou, adăugase tarul, i se părea singurul demn de nobilul caracter al celui care – fara îndoiala – îl va aprecia la justa lui valoare. Un asemenea dar a cinstit, în egala măsură, şi pe suveranul care a avut o asemenea idee, şi pe ministrul care i-a inspirat-o.

În ciuda acestui succes – despre care ducele de Richelieu n-a bătut toba, fiindcă nu era un astfel de om, şi despre care nu s-a aflat decât mult mai târziu – inima ducelui sângera cumplit din pricina acelui tratat. Sunetul glasului sau, când 1-a citit în plina Camera, gestul cu care a aruncat hârtia pe masa de la tribuna, după ce şi-a îndeplinit acea penibila datorie, au rămas în istorie şi au început a reconcilia toate spiritele care până atunci fuseseră dezbinate şi care-l socotiseră pe duce un mare viclean, desi nimic nu era mai nedrept ca aceasta învinuire: ducele de Richelieu era francez, francez până în măduva oaselor, şi nu un emigrant. Era – ca sa jnâ exprim mai clar – un liberal şi un patriot, în timpul primului sau ministeriat, a întâmpinat inconvenientul de a nu prea cunoaşte persoanele si, pentru un ministru cu greutate, acest lucru e tot atât de important ca şi afacerile politice. Aceasta necunoaştere 1-a făcut sa accepte, fara nici o dificultate, pe un coleg propus de Monsieur. E vorba de domnul Vaublanc1, care n-a întârziat sa dea dovada de o prostie atât de plina de ridicol, încât i-ar fi făcut pe toţi sa se tăvălească de râs daca n-ar mai fi fost cât de cât strunit şi ajutat de prinţii ce făceau parte din Camera. Adevărul e ca toate absurdităţile erau molipsitoare, în acele împrejurări. Domnul de Vaublanc încerca – chiar de la început – sa urzească intrigi împotriva ducelui de Richelieu; dar ele fura dejucate de încrederea pe care străinii o aveau în acest om integru.

Cam în acea epoca, Monsieur i-a dăruit lui Vaublanc un bidiviu mare, alb ca neaua. aşa cum stătea în sa, în gradina ministerului de interne, parca ar fi fost însăşi statuia lui Henric al IV-lea; după el, nimeni nu era în stare sa meargă calare mai bine decât domnia sa. Daca pretenţiile lui s-ar fi oprit aici, ar fi fost bine; dar pretindea acelaşi lucru în tot ce făcea, exagerând în aşa hal lucrurile şi manifestând – în prostia lui – o necuviinţă de necrezut.

Desi nu-mi prea făcea cinste – chiar în talmeş-balmeşul pe care-l scriu – nu-mi pot refuza placerea de a nu aminti de o gluma care a avut întotdeauna darul sa ma facă sa râd, ori de câte ori mi-am adus aminte de ea. În anul acela, boii.

— În loc sa fie graşi, erau mici şi slabi; cineva a remarcat acest lucru,] n fata doamnei de Puisieux: ' Vincent-Marie Vienot, conte de Vaublanc (1756- 1845), deputat în Adunarea

_? Gislativa (unul dintre organismele din 13 vcndemiar), membrii în Consiliul celor k'ici-Sutc, proscris în 18 fructidor. Reîntors în tara după 18 brumar, a fost prefect,

°n şi conte al Imperiului, în 1814, ajunge prefect al Marsiliei, iar în 1815, ministru '„terne. Deputat al ultra-regalistilor, după 1830 s-a retras din viaţa publica.

— Cred şi eu, a zis ea, bietele animale au avut prea mult de suferit din pricina tâmpeniilor debitate de nepotul lori Vaublanc!

Aceeaşi doamna de Puisieux, vazându-l pe domnul de Bonnay de o paloare excesiva, gata sa dea pe gât un pahar cu sirop roşu de migdale, îl opri, strigându-i:

— Ah, nefericitul! Se pregăteşte să-şi bea sângele! Daca am fi trăit într-o epoca mai putin fecunda în mari evenimente, cuvintele doamnei de Puisieux ar fi făcut tot atâta vâlva cât şi cele ale doamnei de CornueR în sfârşit, tatăl meu isprăvi, de bine de rau, afacerea privitoare la francezii care locuiau în Piemont, aşa ca remise – completând tratatul de la Paris – restul Savoiei, regelui Sardiniei. Regele Ludovic al XVIII-lea putea fi tot atât de încântat, la Tuileries, cum ar fi fost daca s-ar fi aflat la Torino. Ambasadorul sau nu-i împărtăşea câtuşi de putin încântarea şi acest ultim act pe care-l mai semna, în calitate de trimis al Franţei, în Italia, îi căşuna atâta neplăcere încât refuza, chiar cu oarecare sila, Marele Cordon care-i fusese oferit cu prilejul acelei restituiri. Adevărul e ca tata trăsese nădejde – pentru tot ceea ce făcuse – la ordinul Saint-Esprit, şi daca prejudecăţile pe care le avusese în tinereţe îl mai făceau sa dorească şi acum acel atât de râvnit ordin francez, pe de alta parte, nutrea un dispreţ făţiş pentru orice fel de decoraţie străină.

Sosind la Paris, ducele de Richelieu îl copleşi cu dovezile sale de încredere. Pregătirile pe care trebuia sa le facă, pentru a se duce la Londra, îl reţinură vreme mai îndelungata în capitala, având mâhnirea de a fi chemat sa ia parte la procesul mareşalului Ney. Nu vreau sa intru în amănuntele acelei deplorabile afaceri, care ne-a ţinut într-o cumplita stare de încordare, în timpul ultimelor zile ale procesului, pairii şi toţi cei de care depindea sentinţa primiră

1 Joc de cuvinte: veau – care se pronunţa vo, înseamnă viţel; deci, tradus ad literam, vaublanc ar însemna viţel alb.

— Doamna Cornuel, născută Anne-Marie Bogol (1605 – 1644), fiica unu' intendent al ducelui de Guisc; a avut ambiţia sa aibă un salon cu care să-l concurez pe cel al doamnei de Rambouillet.

J ujtime de scrisori de ameninţare. Toţi erau aproape siguri °” pairii aveau să-l condamne pe mareşal. I s-a reproşat şi ° gelui, destul de vehement, ca nu-l iertase pe mareşal. Ma ca ar fi putut; ma îndoiesc de asemenea ca ar fi vrut.

Rând judeci, după ani, astfel de evenimente, nu mai tii seama de impresiile de moment. Tuturora le era frica şi nimic nu e j cumplit ca frica. Pe urma, începuse a bântui un fel de molima a răzbunării. Nu dau alt exemplu privitor la aceasta molima decât faptul ca ducele de Richelieu a încredinţat acest nroces Curţii pairilor. Fiindcă acel nobil şi frumos mareşal nu mituse sa se apere, nu cred ca mai era cu putinţă să-i smulgă acelei Camere prada pe care o înşfăcase, fara sa iasă tărăboi. Am văzut, mai târziu, un alt rege, interpunându-se personal între furia poporului şi capetele pe care le cerea norodul dezlănţuit. Dar, mai întâi de toate, acel rege era – după mine – un om superior si, apoi, oamenii cinstiţi din partidul sau apreciau şi încurajau moderaţia. Regele risca o răzmeriţă; viaţa lui putea fi curmata, dar nu şi puterea sa. Existau şi în 1815 – trebuie sa recunoaştem acest lucru – oameni cinstiţi; dar străinii cereau neapărat sa se dea o pilda care sa puna stavila trădării. Europa spunea:

— N-avesi dreptul sa fiţi generoşi, sa faceţi pe indulgenţii cu preţul sângelui nostru!

Ducele de Wellington a dovedit acest lucru, refuzând capitularea Parisului. Iertarea mareşalului Ney stătea deci mai mult în mâinile sale decât în cele ale lui Ludovic al XVIII-lea.

Sa mai adăugăm cum ca pedeapsa cu moartea, din motive politice, se înfăţişa pe atunci – în ochii tuturor – ca un drept firesc şi sa nu uitam ca, datorita blândeţii guvernului de Restauraţie, am văzut crescând şi răspândindu-se în general

1(ieile unui liberalism înaintat. Nu pretind sa scuz în nici un fel frenezia ce domnea în acea epoca. Am fost şi atunci tot atât de indignata cât as fi astăzi, daca as vedea nişte oameni din înalta societate ca fac uz de slujbele lor ca sa păzească un ntemnitat, ferecat în celula lui, culcându-se alături, de teama a cel închis sa nu evadeze, iar alţii, oferindu-se în mod

0 untar, să-l duca la locul supliciului; gărzile solicitau ca pe cine ştie ce favoare îngăduinţa de a îmbrăca uniforma de jandarmi pentru a-l păzi cât mai bine şi a nu-i lăsa nici o şansă unui vechi soldat, hârsit în atâtea lupte, fara ca cineva sa manifeste fata de el o cât de mica unda de simpatie. Toate aceste lucruri sunt pur şi simplu odioase, dar – din nenorocire – sunt adevărate. Vreau doar sa constat ca, pentru a-l ierta pe mareşalul Ney, trebuia mai mult decât bunătate, trebuia un mare curaj. Or, regele Ludovic al XVIII-lea nu era un om crud din fire; era însa, într-un mod mult prea exclusiv, print, pentru a pune în balanta intereselor sale viaţa unui om drept contragreutate.

Dar toate nedreptăţile civilului se şterseseră cu timpul rămânând în memoria tuturora doar militarul întreprinzător la care se făcea adesea apel, şi care trudise – cu o putere supraomeneasca – pentru binele patriei. Un proverb popular spune: „Numai morţii nu se mai întorc niciodată”. Am observat totuşi ca, în timpul revoluţiilor se întâmpla, adesea, ca morţii sa revină, îmi aduc aminte ca într-o zi, în timpul procesului mareşalului Ney, luam masa la domnul Vaublanc. Intre timp, sosi şi tatăl meu, care părăsise palatul Luxembourg, anunţându-ne ca, la cererea avocaţilor mareşalului, se luase o pauza. Domnul de Vaublanc se ridica brusc în picioare si, azvârlindu-şi şervetul cât colo, striga:

— Daca domnii pairi îşi închipuie ca voi consimţi sa fiu ministrul unui corp legiuitor care da dovada de atâta slăbiciune, ei bine, se înşală! Încă o laşitate ca asta şi toţi oamenii cinstiţi îşi vor ascunde, cu jena, obrazul!

Se aflau, la acea masa, peste treizeci de persoane dintre care multi deputaţi care luară partea gazdei. Nu era totuşi vorba decât de o scurta pauza, absolut legala şi obişnuită, care nu se refuza niciodată, în nici un proces. Va puteţi da lesne seama până unde ajunsese exaltarea regaliştilor. După ce ne-am urcat în trăsură, şi eu şi tata ne-am arătat indignarea. Daca am fi cutezat sa ne-o exprimam, în casa, de fata cu LLl aflaţi acolo, cred ca am fi fost, pur şi simplu, linşaţi. ai aşa era socotiţi printre cei care „nu gândeau just”. După ordonai^ din 5 septembrie, s-a constatat ca eu gândeam „ca o scroaia, râdeţi, dragii mei, fiindcă asta a fost expresia textuala a ror marilor doamne, cu care m-au categorisit din toată Ma întâlneam mai peste tot cu ducesele de Raguse şi aj ales la doamna de Duras, unde aproape ca deveniseră, _aie casei. Aflasem despre mareşal ca – fara să-l fi iubit pe *rapoleon _ se simţea cumplit de vinovat ca-l trădase. Străinii, re erau mult mai bine informaţi despre toate aceste lucruri, u fost primii care mi-au explicat cât de mult fusese calom-iata loialitatea mareşalului. Pe de alta parte, am remarcat – în ciuda insultelor cu care-l copleşea partidul bonapartist – cât de fidel rămăsese acest om fata de foştii sai camarazi. De câte orj erau înjuraţi, le lua întotdeauna apărarea, cu putere şi cu însufleţire, îi lauda fara nici o reticenta şi devenise protectorul activ şi zelos al tuturor celor molestaţi. Aceste fapte începură a ma determina să-l privesc cu alti ochi, să-i apreciez spiritul distins şi conversaţia animata şi variata, calităţi pe care nimeni nu i le putea contesta. Dar iată ca veni şi ziua în care admiraţia mea pentru el avea sa înflorească brusc, aidoma unui boboc sub lumina puternica a soarelui.

Domnul de La Valette1, convins de nevinovăţia sa şi sigur ca n-avea ce pierde, se constitui prizonier. Ar fi fost achitat daca n-ar fi apărut pe neaşteptate un document şi iată cum: bătrânul domn Ferrand, directorul postei, fusese cuprins de o asemenea groaza în ziua reîntoarcerii lui Napoleon, încât nu cuteza sa mai plece, dar nici sa rămână, îl ruga deci pe domnul de La Valette, predecesorul sau, sub împărat, să-i semneze un permis pentru nişte cai de posta. Acesta refuza vreme îndelungata; până la urma, învins de lacrimile doamnei rerrand şi pentru a potoli spaima bătrânului, îşi puse numele 'n josul unui permis dat, în cabinetul sau, înconjurat de d°mnul Ferrand şi de întreaga sa familie, plina de Bona A„toine-Marie Chamans, conte de La Valette (1 769 – 1830), aghiotant al lui! Uj j^art. e' „'nistru în Saxa, directorul postelor, consilier de Stat. Trecând de pftrtca salvat ^°! N 'impui celor „O suta de zile”, a fost condamnat la moarte de rege, marchj C, pr'ctcm' sai? I mai ales de sotia sa, Emilc-Louise de Beauharnais, fiica °n°arc l” Bcauharnais şi nepoata împărătesei Josephine, a carei doamna de recunoştinţă. Aceasta a fost singura dovada ce-a putut fi adusa cum ca domnul de La Valette şi-ar fi reluat funcţia înainte de termenul pe care-l fixase legea. Presupun ca înaintarea acelei dovezi căşunase destule remuşcări familiei Ferrand; mărturisesc ca acel devotament regalist mi s-a părut întotdeauna hidos Domnul de Richelieu a fost, pur şi simplu, indignat, îi era o sila fara margini de persecuţii si, cu cât se familiariza cu afacerile Statului, cu atât se îndepărta de opiniile partidului regalist. Neputând evita judecarea domnului de La Valette, se ocupa să-i obţină graţierea, în caz ca ar fi fost condamnat.

La rândul sau, domnul Pasquier1 – desi odinioară cancelar – se duse sa depună, conştiincios, în favoarea sa Domnul de Richelieu îi ceru regelui, graţierea. Acesta îi răspunse ca nu cuteza sa se expună furiei familiei sale, dar ca – daca doamna de Angouleme consimţea sa spună o vorba în acest sens – el se angaja sa i-o dea imediat. Ducele de Richelieu se duse la Madame şi – cu oarecare greutate – obţinu consimţământul. Conveniră deci ca ea să-l roage pe rege, a doua zi, după dejun, sa accepte acest lucru.

Când ducele de Richelieu sosi a doua zi, la rege, acesta cum îl văzu, îi şi spuse:

— Ei bine, afla ca nepoata mea nu mi-a spus nimic; ai înţeles pe dos vorbele ei!

— Nu sire, Madame mi-a făgăduit ca va vorbi cu dumneavoastră.

— Mai du-te o data şi încearcă să-i obţii aprobarea; daca vrea sa vina, eu o aştept!

Or, în Palatul Tuileries se petrecuse un eveniment fără precedent; caci, în seara din ajun, nu se mai ţinuse seama de

1 Etienne-Denis, baron de Pasquier (1767 – 1862), magistrat în Parlament m 1797, s-a însurat în 1793 cu Sophic de Serrc de Saint-Roman. Închişi sub Teroare, a„ fost eliberaţi după moartea lui Robcspicrrc. Magistrat, consilier de Stat, Pre'cc^it politie, general de poduri şi şosele, ministru de justiţie şi apoi de interne, este nu în 1816, deputat al departamentelor Seine şi Sarthe. Un an mai târziu, e numit ifflit> din no” iii loivj, uuuuiai di uvuai iauii; iiiwiui oviuv; sioaiui^. Uiiaiiiuciiiaiz. Iu, ^„*”. an ministru de justiţie, apoi de externe. Este ales pair al Franţei, iar în 1830, *J j preşedintele Camerei Pairilor. Cancelar al Franţei în 1837, devine mcmbr ^ Academici Franceze în 1842 şi duce, în 1844. A fost prietenul intim al doarnn Boigne. 4, hjceiuri. În fiece zi, după ce mânca la rege, Monsieur cobora f ora opt, la nora sa; la ora noua se reîntorcea la el. Ducele de Aflgoulerne se ducea la culcare, iar Madame se ducea la merista ei, doamna de Choisy. Aici se reuneau, în fiece ră, cej mai exaltaţi şi mai violenţi regalişti.

În seara cu pricina, Madame se găsea deci, cu toţi deptii ei, la doamna de Choisy. La un moment dat, veni vorba, espre graţierea lui La Valette. Ea le mărturisi ca se mestecase în treaba asta şi ca şi soţul şi socrul ei erau de acord să-l ierte. Urma o avalanşă de strigate şi de proteste. I arătară primejdiile care pândeau Coroana şi care erau atât de iminente după un asemenea act, încât – lucru fara precedent – Madame se urca imediat în trăsură uneia dintre persoanele ce făceau parte din acel consiliu secret şi se îndrepta spre Pavilionul Marsan unde-l găsi pe Monsieur, la fel de îndoctrinat de cei aflaţi în jurul lui şi cât se poate de dispus sa revină asupra consimţământului ce-i fusese smuls.

Se hotărî ca Madame sa nu facă nici un demers, iar daca ministrul şi regele voiau sa se dezonoreze, cel putin restul familiei regale nu va ceda. Iată de ce tăcea Madame. Domnul de Richelieu obţinu o audienta, dar o găsi de neînduplecat. Începând din clipa aceea, nu se mai putură suferi unul pe celalalt. Domnul de Richelieu veni apoi la rege ca să-i spună ce făcuse.

— Am prevăzut acest lucru, spuse Ludovic; ei sunt implacabili, adauga regele, oftând. Daca i-aş sfida, n-aş mai avea un moment de linişte.

În vreme ce la rege se petreceau aceste lucruri, câţiva veniră să-l întrebe pe ducele de Raguse daca avea de gând sa facă ceva pentru domnul de La Valette.

— Tot ce veţi vrea! Le răspunsese acesta.

L. Se duse la rege, care făcu ceea ce ducele numea „chipul sa H C n”' adică îl lasa sa vorbească până nu mai putu, fara sa „ 3 n.1C' ce' ma' (tm) c semn de interes, apoi îl concedie fara Dj„, a ° vorba. Ducele înţelese ca domnul de La Valette era „ *Cllit XT ' e? Ţiind despre demersurile încercate pe lângă nu mai avea nădejde decât în ea. Alerga deci s-o avertizeze pe doamna de La Valette, care trebuia, cu ori preţ, sa recurgă la acest ultim mijloc, adică sa ajungă]6 Madame. Ducele – care era de serviciu ca maior general ^ gărzii – o ascunse pe doamna de La Valette în apartament stăpânei sale si, în timp ce regele şi toată familia regala s aflau la slujba, el forţa toate consemnele şi-o ajuta sa intre î Sala Mareşalilor, pe unde Ludovic al XVIII-lea trebui oricum sa treacă. Când îl văzu, doamna de La Valette Se arunca la picioarele sale, dar nu izbuti sa smulgă de la el decât aceste cuvinte:

— Doamna, va plâng!

Deznădăjduită, doamna de La Valette se adresa doamnei ducese de Angouleme, apucând-o de rochie. Dar Madame îşi smulse rochia cu o bruscheţe care i-a fost adesea reproşata după aceea şi atribuita unei mânii pline de ura. După modesta mea părere, a fost profund nedreapta. Apucase însa să-şi dea cuvântul fata de ai sai şi acum nu mai putea da îndărăt. Probabil ca gestul fusese făcut cu bruscheţea care o caracteriza, încerc sa ma prefac a crede ca acest gest fusese inspirat nu de mânie, ci de mila şi de mâhnirea ca nu putea face nimic. Nenorocirea acestei prinţese consta în faptul ca nu era destul de înţeleaptă pentru a pune stavila firii ei nestăpânite şi ca neavând simţul măsurii, sarea întotdeauna peste cal.

Purtarea ducelui a fost tot pe atât blamata de curteni, pe cât a fost de lăudata de popor. De altfel, a şi primit ordin sa nu mai apara la Curte şi s-a retras pe domeniul sau. Ofiţerul de garda care-i îngăduise doamnei de La Valette sa treacă, forţând consemnul, a fost întemniţat.

Aceste fapte, în prealabil cunoscute, au uluit lumea mai putin decât cumplitul strigat de furie, scos de partidul regalist când s-a aflat ca domnul de La Valette a evadat. Regele a1 miniştrii au fost bănuiţi ca nu erau chiar străini de treaba asta. Camera deputaţilor a roşit, femeile au urlat. Păreau nişte hiene cărora li se luase prada. Au mers până acolo încât, vrând sa s răzbune pe doamna de La Valette, guvernul s-a văzut obhga s-o închidă o vreme în temniţă, până ce-a trecut furtun ul Decazes, foarte iubit până atunci de regalişti, începu P° Aspira acestora o încredere care până la urma s-a ^schimbat în ura.

P peşi guvernul n-a facilitat în nici un fel fuga lui La lette, bănuiesc ca, în fond, a fost chiar încântat de acest f t R>e§e'e a s (tm) ^ ai el aceeaşi satisfacţie. Dovada ca 1-a hemat destul de repede pe ducele de Raguse şi 1-a tratat cât ^ poate de bine. Partidul însa a fost mai putin indulgent şi a S atât fata de el o răceală vădită, bineînţeles în afara de Doamna ^e Duras, care făcea o nota cu totul aparte în acea lume extravaganta. Daca se pasiona pentru ceva, n-o făcea jciodata decât pentru unele idei generoase, iar vina ducelui de Raguse> în ocmi e^ devenise un merit, în ciuda acestei dispoziţii a stăpânei casei, izolarea în care ducele se afla adesea, în salonul acestei doamne, îl făcuse sa se apropie de mine, aşa ca discutam deseori împreuna. Dar abia după greşeală de la Lyon şi după cearta cu partidul ultra-regalist ducele s-a refugiat în micul grup care se alcătuise în jurul meu, devenind unul dintre stâlpii sai, până ce o noua furtuna i-a bântuit aventuroasa existenta. Voi avea probabil destul de des ocazia sa va vorbesc despre acest lucru, de-acum încolo.