Capitolul XXVIII Mademoiselle doreşte sa discute cu Pozzo.

— Aspectul străzilor în ziua de duminica, l august.         — Vizita de la Palatul Regal.         — Aspectul palatului.         — Vizita mea la doamna Recamier.         — Ea ma duce la Chateaubriand.         — Furia acestuia.

Duminica l august, doamna de Monjoie intra în odaia mea, la şapte dimineaţa, spunându-mi ca Mademoiselle voia sa stea de vorba cu Pozzo. Daca acesta consimţea sa vina la Palatul Regal, putea intra pe o portiţă aflata destul de departe de Palat. Daca nu putea, atunci Mademoiselle era gata sa vina ea la mine acasă. Pozzo – după ce se scuza de mii de ori – fu de acord cu cea de a doua propunere, şi ma ruga sa accept ca întâlnirea sa aibă loc în casa mea, fiind mult mai bine asa. Am convenit să-i trimit un bileţel, de îndată ce prinţesa va fi sosit la mine. Am rugat un servitor să-l cheme imediat pe domnul Pasquier căruia i-am spus despre ce era vorba, apoi 1-am întrebat daca – în cazul în care Mademoiselle dorea – nu i-ar conveni sa discute cu ea. El îmi răspunse ca nu avea nimic împotriva, ba chiar era bucuros pentru ocazia ce i se oferea, întrucât dorea să-i expună şi el unele idei care sa ajungă, pe aceasta cale, direct la ducele de Orleans.

Aceste preliminarii odată stabilite, am plecat de acasă la ora convenita. ai pentru ca tot am făcut-o pe istoricul străzilor, poate ca n-ar fi rau sa vorbesc putin despre aspectul lor în acea epoca, în primul rând, erau foarte animate. Pretutindeni nu vedeai decât patrule înarmate, desi erau îmbrăcate doar cu un pantalon şi o cămaşă – ca şi în zilele precedente, şi aproape toate conduse de către un tânăr în uniforma. Ordonanţele calare duceau şi aduceau tot felul de °rdine. ai peste tot, femei şi copii bine îmbrăcaţi, care se fâţâiau ^e colo-colo. Unii, cu cărţile de rugăciuni în mâini, se duceau la biserica, unde slujbele se oficiau exact ca în zilele obişnuite. Toţi erau însa aferaţi, grăbiţi, curioşi si, totuşi, păreau calmi şi siguri pe ei. În sfârşit, fara tranşeele din mijlocul străzilor sj fara costumaţia stranie a trupelor, te-ai fi putut crede într-o frumoasa dimineaţă de duminica în care populaţia se pregătea sa asiste la vreo reprezentaţie extraordinara care, fara s-o tulbure o făcea totuşi sa fie mai activa. Oraşul avea aspectul unei zile de sărbătoare în care circulaţia trasurilor era interzisa.

Doamna de Monjoie ma aştepta si, după o adevărată călătorie prin Palat – trecând chiar şi pe unele acoperişuri în forma de terasa – am ajuns la Mademoiselle. Se afla în galeria cea mica; odaia ei, prin care am trecut ca sa ajung în galerie, era încă plina de cioburile geamurilor şi ale oglinzilor sparte în zilele precedente. Lambriurile erau pline de urme de gloanţe. Nici n-am apucat bine sa intru şi să-i transmit mesajul lui Pozzo ca hop şi ducesa de Orleans, care se năpusti, tremurând, în galerie.

— Cumnata, a venit un valet din partea ducesei de Berry, al cărui nume nu-l mai stiu… Ce să-i spun? Nu pot sa nu-l primesc!

— Spune-i câteva lucruri drăguţe şi atât! Doar n-ai sa te aşezi la taclale cu un servitor, şi fereşte-te ca de foc sa scrii vreun bilet!

Ducesa ieşi. Mademoiselle alerga după ea, până în odaia următoare, strigându-i:

— Sa nu cumva sa te apuci sa scrii ceva!

— Nu, cumnata, îţi făgăduiesc ca n-am sa scriu un cuvânt!

După care, Mademoiselle se întoarse spre mine surâzând.

— Biata mea cumnata e atât de tulburata, spuse ea, încât nu mai e în stare nici măcar să-şi supravegheze atitudinea! Or, tocmai acum nu trebuie sa se angajeze cu nimic fata oe nimeni!

Apoi am început sa discutam despre problemele noastre. Mademoiselle recunoscu ca era mult mai bine sa vina ea la mine. Da, va veni însoţită doar de mine, dar trebuia sa inai aştept. Fratele ei nu era acasă şi ea nu putea pleca decât după ce se reîntorcea el. Intre timp, ducesa de Orleans veni din nou.

— Cumnata, vine Sebastiani! Ai e furios foc! Aţii de ce!

— Fii liniştită, am să-l chem aici! Furios, nefurios, bine ca a venit! Lasă ca vorbesc eu cu el!

Apoi suna, dând ordin ca generalul Sebastiani sa fie poftit la ea. Eu şi cu ducesa de Orleans am ieşit pe o alta usa. Nu ma simt în stare sa descriu dezordinea din Palatul Regal, desi profitând de şederea familiei la Neuilly, servitorii se apucaseră sa facă ordine şi sa repare stricăciunile din unele camere. Parchetul fusese smuls, în unele locuri calcai direct pe piatra; în altele erau instalaţi pictori, cu tot calabalâcul lor. Toate odăile erau goale, fara mobila, peste tot te loveai de tapiţeri şi de scările lor, iar valeţii cărau scaunele, în mijlocul acestei dezordini, circulau oameni de toate condiţiile. Se mânca unde se nimerea, în acel moment putea intra în Palat oricine voia. Gărzile, îmbrăcate după cum v-am mai spus, păreau ciudate în acel loc şi în acea postura, în Salonul aşa-zis „al bătăliilor”, pe vremuri era întotdeauna o masa plina cu gustări, caci acest Salon făcea legătura cu toate apartamentele din palat; balconul sau – foarte mare – dădea spre curte. Fiecare strigat, fiecare bătaie de toba, fiecare zgomot – si, slava Domnului, erau destule – se auzeau foarte clar. După ce m-am ţinut o vreme după ducesa, am renunţat, răpusa de oboseala şi m-am aşezat pe o canapea, într-un colt unde doamna Dolomieu, tot atât de obosita ca şi mine, veni să-mi tina companie. Am rămas acolo până când aclamaţiile din Piaţa ne-au vestit sosirea ducelui de Orleans. Auzindu-le, Mademoiselle veni după noi, împreuna cu generalul Sebastiani. Era teribil de posac si, aşezându-se alături de „tine, îmi arunca o privire din care mi-am dat seama ca ştia de negocierea ce mi se încredinţase şi care lui îi era cumplit de neplăcută.

Toată lumea ieşi în balcon, pentru a-l vedea pe domnul duce sosind. ai el, şi calul erau literalmente purtaţi pe sus de valurile de lume. Biata lui sotie era nemaipomenit de încântata, caci ceea ce vedea era cea mai plăcută compensaţie pentru toate cele îndurate mai înainte.

Izbutind, în sfârşit, sa scape din mâinile acelei mulţimi, ducele intra în Palat, unde dădu peste alt rând de lume, prin mijlocul căreia izbuti să-şi croiască drum şi sa ajungă în odaia noastră. Se opri să-şi traga o clipa sufletul, apoi îi lua în braţe şi-i sărută pe copiii cei mici care fuseseră aduşi între timp de la Neuilly, vorbi cu generalul Sebastiani, îmi adresa câteva cuvinte amabile apucându-mă de mâna, după care intra în cabinetul sau particular, urmat de sotia şi de sora sa. Aceasta din urma nu ramase multa vreme în cabinet. Ieşind, ma lua de brat şi-mi spuse:

— Vino, sunt gata! Putem pleca!

Ne-am reîntors în apartamentul ei. O vreme statu în cumpănă, neştiind cu ce sa se îmbrace. Avea o pălărie de pai, dar fara val. ai valul îi era absolut necesar pentru expediţia noastră. Pe al meu nu puteam sa i-l dau fiindcă era negru, de doliu; o suna pe camerista care o însoţise la Neuilly, dar femeia n-avea cheile de la dulapuri, îşi aminti brusc de o pălărie rămasă la Paris şi împodobita cu un val mare, galben-deschis. Mademoiselle se temea sa nu fie recunoscuta. Am asigurat-o ca străzile erau pline de femei tot atât de elegante ca şi ea. În curând, fu mirata, ba chiar uimita de ceea ce vedea, cum fusesem şi eu în zilele precedente. Ajunsa în strada Chartres, îmi spuse în engleza:

— Suntem urmărite!

Eram, într-adevăr, dar de administratorul meu. Îl luasem cu mine, pentru ca era singurul dintre oamenii mei pe a cărui discreţie contam.

— Atunci, îmi spuse e”a, hai să-l luam amândouă de brat; lucrul va părea mai firesc decât sa vezi doua femei singure, la ora asta!

Asa ca Jules Goulay fu onorat cu braţul alteţei sale.

În cazul în care ma întâlneam cu vreun cunoscut care ar fi vrut să-mi vorbească, eu trebuia sa ma opresc, în timp ce ea avea să-şi continue drumul. I-am vorbit despre un bilet pe care-l primisem de la Chateaubriand; ea îmi spuse ca ar da nu stiu cât nici sa nu-l supere, dar nici sa nu-l vadă în guvern. Daca ambasada de la Roma îi convenea, se putea întoarce oricând acolo.

În ajun, Glandeves ma rugase să-i vorbesc despre el şi despre ataşamentul sau fata de fratele ei. M-am achitat de acest comision încă de dimineaţă. Mademoiselle şi vorbise cu fratele ei, în scurta lor întrevedere din cabinet, caci mi s-a spus să-i transmit, în mod formal, lui Glandeves, să-şi reocupe apartamentul de la Tuileries până ce i se va găsi o slujba. I-am transmis cele spuse de duce, dar Glandeves refuza, în mod respectuos, sa se mai înapoieze la Tuileries. Cum discutam în engleza, omul care se afla între noi nu ne deranja. Am întrebat-o pe Mademoiselle daca-l simpatiza pe domnul Pasquier; dacă-mi spunea ca da, atunci o avertizam ca voia sa ia şi el parte la discuţia ei cu ambasadorul, îmi spuse ca era încântata de domnul Pasquier.

Apropiindu-ne de strada Saint-Florentin, Mademoiselle se dădu cât putu, după noi, spunând:

— Nu vreau sa ma vadă şchiopul cel batrân1! Are un ochi de vultur! Ar fi în stare sa ma zărească tocmai de-acolo, de la fereastra aia! La urma urmei, putin îmi pasa ca ma vede trecând şi ca o sa ma bârfească!

Am sosit cu bine în Champs-Elysees, unde m-am oprit o secunda să-i transmit portarului mesajul convenit. Mademoiselle o luase înainte. Am ajuns-o din urma în pragul casei mele. Abia am apucat sa ne aşezăm, ca Pozzo a şi sosit. L-am introdus în odaia unde se afla prinţesa, iar eu mi-am văzut de treaba. I-am trimis un bileţel domnului Pasquier pentru a-l preveni ca era aşteptat. Nu peste mult, m-am trezit

1 E vorba de printul de Tallcyrand, care locuia în palatul aflat la întretăierea străzilor Rivoli cu Saint-Florcntin, fata în fata cu Ministerul Marinei, palat care a devenit, mai târziu, proprietatea baronului Rothschild.

L 741 cu Lobinski, care-i aducea lui Pozzo ceva urgent la semnat. Am intrat, mi-am cerut scuze Mademoisellei, apoi i-am spus lui Pozzo ca venise curierul cu ceva urgent şi ca nu putea aştepta. Pozzo a ieşit afara, a semnat doua scrisori, apoi s-a întors în odaia unde se afla Mademoiselle. Am rămas singura cu Lobinski. Adusese cu sine o cutioara cu ustensile pentru scris. Am glumit pe seama acelei precauţii.

El îmi întinse pana cu care semnase Pozzo.

— Păstreaz-o, mi-a zis, ca pe o pana de onoare. Ai meritat-o din plin! Nici nu-ţi dai seama de importanta serviciului pe care 1-ai adus nu numai tarii dumitale, ci întregii Europe care îţi datorează menţinerea păcii! Poţi sa fii mulţumită de dumneata, doamna, caci ai de ce!

Am luat aceasta alocuţiune solemna drept o gluma şi am primit pana.

— Sa ştii ca vorbesc foarte serios, relua el; nu-ţi dai seama ce nenorocire ai stăvilit! Bucură-te ca o franţuzoaică, iar eu îţi mulţumesc ca un rus!

Acele cuvinte ale lui Lobinski m-au făcut sa ma gândesc ca cele doua scrisori, atât de binevoitoare pentru noi, înlocuiseră probabil altele, de o cu totul alta factura. Asta a fost şi părerea domnului Pasquier căruia i-am relatat cuvânt cu cuvânt, cele discutate cu Lobinski. Poate ca în ele era vorba de vreun proiect al corpului diplomatic de a se îndrepta spre Rambouillet şi pe care Pozzo îl preîntâmpinase. N-am aflat niciodată mai mult despre acest lucru. Legăturile mele de prietenie cu Pozzo nu-mi îngăduiau să-i pun întrebări lui Lobinski.

Dar iată ca sosi şi domnul Pasquier. Am aşteptat sfârşitul discuţiei cu Pozzo, care a durat foarte mult. De îndată ce 1-am văzut ieşind, 1-am poftit pe domnul Pasquier în salon şi m-am retras. După cum vedeţi, în toată afacerea asta eu o făceam pe musca la arat.

În drumul pe care-l efectuasem de dimineaţă, a01 remarcat ca trasurile de piaţă începuseră sa circule, desi cu multa greutate. Am trimis să-mi aducă una; şi când domnul Pasquier o părăsi pe Mademoiselle, i-am propus sa luam trăsura ca sa nu mai facem drumul pe jos. A fost de acord, aşa ca ne-am urcat în trăsură. Mi-a spus ca fusese foarte mulţumită de domnul Pasquier.

— Se vede, adăugă ea, ca e un om obişnuit sa analizeze lucrurile pe toate fetele. Iar pentru a învinge obstacolele, trebuie sa ştii sa le previi. De altfel, am observat ca nu e deloc grăbit sa se vâre în politica. E firesc, caci ne aflam în plina revoluţie, şi omul se teme… Dar cel de care am fost într-adevăr încântata e Pozzo. E un om desăvârşit, draga doamna de Boigne, desăvârşit; mai sa juri că-i francez de-al nostru. Mi-a vorbit despre depesa pe care a semnat-o. Nici noi n-am fi făcut altfel! Tine neapărat să-l vadă pe fratele meu. Sper sa pot aranja aceasta întrevedere pentru noaptea următoare, în concluzie, ce era mai important s-a făcut: a determinat corpul diplomatic sa rămână la Paris şi a expediat depesa aceea.

Discutarăm despre acest subiect şi despre multe altele. Ea nu-mi vorbi despre altceva decât despre numeroasele şi cumplitele piedici şi dificultăţi. Am oprit trăsura în strada Valois şi am însoţit-o pe Mademoiselle până la scara în spirala. După ce am văzut usa odăii ei închizându-se după sine, m-am întors, m-am urcat în trăsură care ma aştepta şi m-am înapoiat acasă. După ce am încercat sa mănânc ceva -caci căldura excesiva, oboseala, agitaţia îmi tăiaseră nu numai pofta de mâncare, ci şi pe cea de somn – m-am urcat într-o alta trăsură şi m-am dus s-o vad pe doamna Recamier care ma aştepta cu nerăbdare ca sa discute cu mine despre Chateaubriand.

Am aflat ca era foarte pornit împotriva lui Carol al X-lea, care nu catadicsise să-i răspundă la scrisoarea pe care i-o trimisese, indignat împotriva pairilor care refuzaseră sa deschidă el Camera şi furios împotriva locotenentului general care nu voise să-i încredinţeze puterea când evenimentele îl îmboldeau sa participe la viaţa politica, în plus, mai era şi bolnav, caci ambiţia lui nemăsurata primise o lovitura crâncena. Iar lovitura fusese atât de violenta încât o resimţise fizic. Doama Recamier ma ruga din suflet sa trec – împreuna cu ea – pe la el, să-l vad şi să-l liniştesc. Am consimţit s-o însoţesc. Urcându-ne amândouă în trăsură care ma adusese şi care ma aştepta, am sosit în fata casei din strada d'Enfer. Doamna Recamier era în acel loc – ca sa zic aşa – la ea acasă. Slugile ne lăsară sa intram în cabinetul stăpânului lor, fara nici o dificultate. L-am găsit în halat de casa şi în papuci, cu scufie de mătase pe cap, şi scriind pe un colt al mesei. Acea masa lunga, cu totul disproporţionata fata de restul camerei în forma de galerie, ocupa aproape tot locul şi dădea odăii aspectul unui cabaret. Măsoiul acela era plin de cărţi, de hârtii, de resturi de mâncare şi de obiecte de toaleta cât se poate de modeste.

Domnul de Chateaubriand ne primi bine, desi se vedea clar ca se simţea destul de stânjenit atât din pricina dezordinii din odaie, cât mai ales din pricina scufiei de mătase, de pe cap. Avea şi de ce, pentru ca scufia aceea în carouri roşii şi verzi, care îi ascundea într-o oarecare măsură chipul întunecat, era din cale-afară de caraghioasa. Mi s-a părut a fi foarte scortos. Doamna Recamier îl ruga sa ne citească discursul pe care-l pregătea pentru Camera. Discursul era extrem de violent, îmi amintesc, între altele, de un paragraf inserat mai apoi într-o broşura, în care-l înfăţişa pe ducele de Orleans îndreptându-se către tron şi ţinând, în fiecare mâna, câte un cap. Apoi urma comentarea pe larg a acelei fraze. Am ascultat discursul, în cea mai deplina linişte. După ce-a isprăvit, 1-am întrebat daca acea cuvântare – a carei calitate literara eram nevoita s-o recunosc – era – după părerea lui -opera unui adevărat patriot.

— N-am pretenţia ca as fi un bun patriot!

L-am întrebat dacă-şi închipuia ca în felul acesta îl va mai readuce pe rege, îndărăt, la Tuileries.

— Ferească Dumnezeu! As fi chiar necăjit daca ar trebui sa mai dau ochii cu el.

— Pai atunci n-ar fi mai bine şi mai prudent sa te raliezi celor care încearcă sa puna stavila anarhiei pe care dumneata o zugrăveşti, cu atâta talent, în culori atât de întunecate?

Doamna Recamier profita de aceasta fraza, pentru a-i spune ca dimineaţa fusesem la Palatul Regal. Apoi cuteza sa adauge ca cei de acolo puneau mare preţ pe votul şi pe ajutorul sau, când, dimpotrivă, guvernul provizoriu nu ştia cum sa scape de el, trăgând nădejde ca până la urma va accepta totuşi sa se reîntoarcă la Roma.

Domnul de Chateaubriand se ridica de pe scaun spunând:

— Niciodată! După care, începu sa se plimbe de la un capăt la celalalt al galeriei. Doamna Recamier şi cu mine am continuat sa discutam, liniştite, între noi, despre avantajele şederii scriitorului la Roma, despre serviciile pe care le putea aduce Bisericii, despre rolul atât de util, pe care autorul cărţii Geniul creştinismului putea să-l joace în acel loc etc., etc. El se prefăcea ca nu ne da atenţie; dar încet, încet, chipul i se destinse, pasul i se rari. Apoi, oprindu-se brusc în fata unei plânse doldora de cărţi, îşi încrucişă braţele şi striga:

— Ce-am sa le răspund acestor treizeci de volume pe care le am în fata? Nu… Nu… Ele ma obliga să-mi leg soarta de ticăloasele astea de cărţi! Cine le cunoaşte, cine le dispreţuieşte, cine le urăşte mai mult ca mine?

Apoi, desfăcându-şi braţele şi sprijinindu-se cu amândouă mâinile de capătul acelei mese lungi, care ne despărţea, ne tinu o diatriba împotriva prinţilor şi a Curţii, îi bălăcări pe toţi cum îi veni la gura, într-un mod atât de violent încât aproape ca m-am şi speriat.

Ziua era pe sfârşite. aşa cum stătea în picioare, cu scufia aceea verde şi rosie pe cap, cu lumina amurgului care-i cădea pe fata, în odaia aproape întunecata, domnul de Chateaubriand avea în el ceva diabolic.

După acea explozie de mânie, se mai linişti putin, se apropie de noi şi ne spuse cât se poate de calm:

— Care francez n-a simţit entuziasmul acelor minunate zile care s-au dus? Cred ca nimeni n-a putut rămâne rece în fata lor!

Apoi începu a-mi zugravi un tablou – în cele mai vii culori – al rezistentei naţionale. Tot admirându-se pe sine în toiul acelei povestiri, la un moment dat, se simţi copleşit de propriile sale cuvinte. Cum voiam sa pun capăt logoreii sale, 1-am întrebat daca n-avea nimic de transmis celor de la Palatul Regal, unde urma sa ma duc a doua zi. El îmi spuse ca nu.

Când 1-am părăsit, era complet liniştit şi se apucase sa lucreze din nou la faimosul sau discurs pentru Camera, în toată acea discuţie atât de lunga şi care durase până ce se întunecase de-a binelea, n-am auzit rostindu-se un singur cuvânt despre ducele de Bordeaux. Am auzit totuşi vorbindu-se despre el, seara, după ce m-am întors la mine acasă. Până atunci, nici unui muritor de rând nu-i venise în minte ideea abdicării regelui şi mai ales a Delfinului. Mie – va mărturisesc cinstit – ca aceasta idee mi-a trecut prin cap, numai ca ma cam îndoiam ca s-ar putea realiza chiar atât de uşor. ai totuşi, duminica, am avut certitudinea ca avuseseră loc unele tentative în acest sens. Începuseră din ajun, continuaseră şi a doua zi, dar întâmpinaseră o mare rezistenta din partea celor aflaţi la Rambouillet şi Trianon.

Aţiu precis ca locotenentul general, nevrând să-şi asume răspunderea acelor abdicări, nu consimţi să-l primească la Palatul Regal decât pe ducele de Bordeaux. Dar răspunsul celor de la Rambouillet fusese atât de dur, încât friza insulta.

Cum n-am cunoscut personal aceste tranzacţii, nu voi intra în amănuntele unor lucruri pe care nu le-am văzut şi despre care n-am auzit prea multe. Daca as vorbi doar despre cele care mi-au ajuns la ureche, ar trebui sa scriu un volum cât toate zilele.

Aici se încheie activitatea mea de mediatoare. Am mai făcut de câteva ori pe intermediara între Tuileries şi Palatul Regal; dar foarte rar şi numai în unele situaţii speciale. De altfel, daca as continua, ar trebui sa vorbesc despre acea zi de marţi, şi despre marşul spre Rambouillet. Or, nu vreau sa închei cartea cu o impresie neplăcută, care nu are legătură cu nobila săptămâna ce trecuse.

Atunci Franta se ridicase ca un singur om si, devenind uriaşa prin voinţa şi unitatea sa, s-a scuturat de pigmeii care pretindeau c-o slujesc.

Mulţumită de acel rezultat, ar fi reintrat în calmul sau normal şi în mândra ei tihna, daca o mâna de ambiţioşi şi câteva sute de neisprăviţi n-ar fi continuat sa tulbure acel minunat popor ce ne oferise, cu putin înainte, un spectacol demn de toată stima. Dar nădăjduiesc ca posteritatea îşi va spune cuvântul. De altfel, sunt ferm convinsa ca acele zile, numite acum în bătaie de joc „glorioase”, îşi vor pastra cu cinste numele, în veacurile ce vor veni1.

1 Revoluţia din 1830 s-a terminat cu urcarea pe tron, în ziua de 7 august, a lui Louis-Philippc (1773 – 1850), duce de Valois şi de Chartrcs, fiul lui Philippe-Egalitc, fratele Madcmoiscllei şi soţul ducesei de Orlcans. Cum politica sa externa şi Wai ales alianţa cu Anglia n-au fost pe placul francezilor, Louis-Philippe a trebuit sa abdice în 1848 în favoarea nepotului sau, contele de Paris, iar el s-a retras la Londra, „ndc a şi murit.