Capitolul XXVII Relaţiile mele cu ducesa de Orleans.

— Firea şi calităţile sale. *-Calitatile şi cusururile Mademoisellei.

Poate ca a sosit timpul sa vorbesc putin şi despre legăturile mele cu cele doua prinţese de Orleans si, bineînţeles, şi despre firea lor.

Tulburările din 1789 determinându-i pe părinţii mei sa se duca tocmai la Neapole, eram adesea chemata de cele doua fete ale reginei. Apropiata ca vârsta de Amelie, cu ea ma jucasem mai mult în copilărie. Dar asta se petrecuse prin 1794 – 1795. După douăzeci de ani, sosind în Franţa, ducesa de Orleans nu uitase prietenia dintre mine şi familia ei. Mai ales ca la Londra, pe vremea cât tatăl meu fusese ambasador în Anglia, vizitasem foarte des aceasta familie care trăia într-un fel de exil. aşa ca, fara sa ma număr printre curtenii intimi ai Palatului Regal, ştiam adesea mult mai mult decât ei despre Ucazurile şi amărăciunile familiei de Orleans. Mi-ar fi greu să-nii exprim devotamentul pe care-l aveam fata de doamna Ducesa. Adorata de soţ, de copii şi de toţi cei care o înconjurau, tandra delicateţe a inimiii sale nu-i ştirbea cu nimic nici sentimentele elevate, nici fermitatea caracterului. Atia – ca nimeni alta – sa fie şi mama, şi prinţesa. ai desi trata pe toată lumea cu bunăvoinţă, totuşi aceasta bunăvoinţă avea unele nuanţe, încât fiecare îşi ştia locul ce i se cuvenea.

În epoca despre care va vorbesc, ducesa de Orleans -desi foarte preţuită de familia ei, unde domnea cea mai deplina înţelegere – nu voia sa audă de nici un fel de afaceri de Stat; o lăsa pe Mademoiselle sa se ocupe de astfel de lucruri către care avea o înclinare vădită. Accepta cu placere tutela cumnatei sale ori de câte ori era vorba de întreprins ceva sau de luat o hotărâre. Poate ca aceasta atitudine ţinea de acea delicateţe a inimii care – chiar fara ştirea ei – îi dicta toate acţiunile.

Curtea – mai ales sub Ludovic al XVIII-lea, caci Carol al X-lea îi trata mai bine pe cei din familia de Orleans -Curtea, zic, făcea o mare deosebire între ducesa de Orleans, soţul ei şi sora acestuia. I-ar fi creat, cu placere, un loc aparte daca ea ar fi vrut să-l accepte1. Or, cum toate neînţelegerile şi manifestările jignitoare se datorau inamiciţiei ramurii domnitoare fata de care familia de Orleans, ducesa se credea obligata sa facă corp comun cu Mademoiselle şi să-şi însuşească, fara comentarii, hotărârile sale. De aici şi obişnuinţa de a se lăsa condusa de ea şi de a nu încerca în nici un fel sa înlăture influenta pe care sora o avea asupra fratelui adorat la fel de mult, de amândouă.

În privinţa Mademoisellei, relaţiile mele cu ea datau cam din 1816 – 1817. I-am lăudat întotdeauna şi inimti şi spiritul, dar fara sa simt pentru ea o atracţie deosebita. Mademoiselle era persoana cea mai sincera, incapabila de disimulare, fapt care i-a atras o droaie de duşmani. Primele manifestări ale tinereţii sale au fost primite cu rea-voinţă. De

1 Fiica regelui Neapolclui, strancpoata lui Philippc al V-lca de Anjou, nepoata – după mama – a reginei Maria-Antoancta, ducesa de Orleans avea dreptul -conform etichetei atât de stricte, de la Curtea Franţei – la un rang diferit de cel care-i revenea soţului ei, ducele de Orleans şi cumnatei sale, sora acestuia.

Aici şi amărăciunea sa. Tatăl ei1 era totul pentru ea. Crescuta de doamna de Genlis2, care i-a insuflat idei mai mult decât revoluţionare, ea îşi văzuse părintele înaintând către o cariera atât de funest încheiata, fara însa s-o sperie acest lucru. Pe atunci era şi prea tânără pentru a-şi da seama de situaţie; adevărul e ca n-a vrut sa recunoască niciodată ca ceea ce făcuse tatăl ei fusese o crima, o crima în adevăratul înţeles al cuvântului. Tot timpul cât a stat la prinţesa de Conti3 aceasta a încercat sa obţină de la ea o hârtie prin care să-şi renege tatăl. Dar dragostea filiala fiind mai puternica decât orice, Mademoiselle a făcut din rezistenta o virtute. Rezultatul? Ai-a petrecut toată adolescenta singura cuc, în odaia ei. Emigranţii, care alcătuiau societatea prinţesei de Conti, refuzau s-o vadă pe Mademoiselle, iar aceasta – la rândul ei – nu voia sa facă nimănui nici o concesie. Mătuşa ei, femeie deşteaptă, îi arata multa afecţiune, n-o brutaliza, n-o certa, dar n-avea curajul s-o susţină şi s-o apere fata de cei din societatea ei. Mai târziu, Mademoiselle nădăjdui sa afle căldură sufleteasca după care tânjea, lângă mama sa, aşa ca sosi în Spania plina de nădejdi. Dar a fost prost primita, iar atitudinea mamei sale4 i s-a părut atât de falsa, încât i-a fost cu neputinţă sa mai stea la Barcelona. A trebuit sa le scrie fraţilor sai ca era nevoita sa se întoarcă. Iată deci ca Mademoiselle nu s-a putut bucura de niciunul din lucrurile de care se bucura, de obicei, fetişcanele – lipsa de griji, entuziasm, fericire – în primii ani ai tinereţii lor. După ce v-am destăinuit toate aceste

1 E vorba de Louis-Philippe, cunoscut sub numele de Philippe-Egalite (1747 – 1793); deputat în Convenţie, a votat moartea lui Ludovic al XVl-lca, dar a sfârşit ai el tot pe eşafod.

2 Stephanie-Felicite du Crest, contesa de Genlis (1746 – 1830), doamna de onoare a ducesei de Chartres, sotia lui Philippc-Egalitc. Guvernanta copiilor acestui Print a emigrat în 1793, după ce soţul ei a fost ghilotinat, întoarsa în Franţa în 1801, 3 scris o mulţime de cărţi pentru copii.

3 Fortunee-Marie d'Este, fiica lui Francisc al IlI-lca de Modena şi a Charlottci de Orleans, fiica regentului. Se măritase, în 1759, cu Louis-Francois, ultimul print de Conti, fiul Louisci-Dianc de Orleans, fiica cea mai mica a regentului.

4 E vorba de Louis-Marie-Adelaide de Bourbon-Penthievre (1753 – 1821), măritată în 1769 cu ducele de Orleans, apoi cu Philippe-Egalite, pe atunci duce de amănunte, acum cred ca veţi înţelege perfect şi calităţile, dar şi cusururile Mademoâsellei. Era cinstita, pentru ca se obişnuise sa nu-şi ascundă impresiile, fara să-i pese daca era cazul sa şi le mărturisească sau daca persoanei căreia i le împărtăşea îi făcea placere sa le audă. Nu era expansiva, pentru ca în copilărie, fusese tot timpul repezita şi pusa la punct de către toţi cei din jurul ei. Nutrea o dragoste fara margini fata de fratele sau mai mare, primul care o făcuse sa guste placerea confidentelor şi a încrederii în sine, singurul în ochii căruia se bucura de deplina sa simpatie. Niciunul, nici celalalt nu se simţiseră bine în sânul familiei regale şi mai ales în preajma Delfmei care, la rândul ei, le arata, pe fata, o sila fara margini. A fost acuzata ca nu era darnica: era şi nu era adevărat. Până la moartea mamei sale, Mademoiselle nu avusese nici un fel de avere, trăind din ce-i dădea fratele ei. Sărăcia era, pe atunci, o virtute. Mai apoi, bucurându-se de un venit considerabil, ea cheltuia banul cu socoteala, îi ajuta pe artişti şi-şi lucra pământul. Făcuse enorm de multe milostenii. Dar cum nu era obişnuită sa bata toba, nu ştia sa cheltuiască banii cu fast, chiar când ar fi fost cazul sa procedeze astfel. ai pe urma, calcula mult prea exact pentru o prinţesă. Pe de alta parte, la începutul noii regalităţi, când s-a fixat lista cheltuielilor civile şi când baronul Louis a venit s-o întrebe, daca i-ar ajunge un milion pe an, ea a protestat vehement, socotind aceasta oferta drept jignire şi strigând ca averea ei personala îi ajungea şi-i rasajungea pentru toate nevoile sale. Mademoiselle nutrea fata de nepoţii ei o afecţiune aproape materna, afara de micul duce de Penthievre, care era idiot din naştere, şi care, la şapte ani s-a prăpădit. Mademoiselle, care nu se putea preface, nu împărtăşi durerea cumnatei sale, dimpotrivă, spuse cu glas tare ca moartea acelui copil era o uşurare pentru toţi. Asta a fost singura deosebire pe care am observat-o în dragostea manifestata de cele doua cumnate fata de copii, în privinţa afacerilor, cred ca nimeni nu se pricepea mai bine ca Mademoiselle, fapt pentru care şi-a făcut o mulţime de duşmani. Aceştia nu s-au sfiit sa arunce cu noroi şi în ducele de Orleans, despre care-şi închipuiau ca o manevra, din umbra, pe sora sa. Ea auzi si, de teama sa nu-i căşuneze vreun rau iubitului ei frate, îşi mai domoli zelul spiritului sau atât de întreprinzător.