Capitolul I Obiceiurile şi obişnuiţii mei

Recompensa naţională oferita ducelui de Richelieu.         — Regina Suediei îl urmează pretutindeni.         — Salonul ducesei de Duras.         — Înclinarea doamnei de La Rochejaquelein către războiul civil.         — Doamna de Duras devine scriitoare.         — Căsătoria Clarei de Duras.         — Ducesa de Rauzan.

De acum încolo, voi avea mai putin ocazia sa vorbesc despre politica; retragerea tatei m-a făcut sa nu ma mai preocup de acest lucru. Dorinţa de a-l tine la curent cu tot ce se petrecea, ma înconjurase – vreme de câţiva ani – sa urmăresc, cu atenţie, treburile publice. Dar, lipsita pe de o parte de acest sentiment, iar pe de alta, devenind indiferenta la evenimentele care aveau loc, am încetat sa ma mai ocup de ele, cu zelul de mai înainte.

Îmi aranjasem viaţa într-un fel care-mi plăcea foarte mult. Primeam foarte rar, dar atunci când se întâmpla acest lucru, mama ţinea salonul la dispoziţia oaspeţilor, aproape în fiecare seara. Câţiva din obişnuiţii casei veneau zilnic, şi după ce ora de vizita trecea, urma cea de discuţii care se prelungeau uneori foarte târziu. Din când în când, pofteam lumea la serate care deveniseră foarte la moda. Invitaţiile le făceam verbal si

^ adresam persoanelor cu care ma întâlneam din întâmplare.

Otusi aveam mare grija sa chem oameni care se împăcau unii alţii, evitând totodată sa poftesc prea multa lume şi mai es acea mulţime de plicticoşi care dau navala la primul „ln> înghesuindu-se şi înghiontindu-se ca nu cumva sa scape llt vreo pleasca. Chemam foarte putina lume, mai ales iarna, fiindcă n-aveam nici un chef să-mi murdărească salonul. Incertitudinea de a fi sau nu invitat dădea un oarecare preţ acestor serate şi contribuiau, mai mult decât orice altceva, sa le facă foarte apreciate. Pofteam oameni de diverse opinii. Cei ultra dominau în reuniunile particulare, pentru ca aveam cu ei relaţii de familie şi de societate, în alte zile, veneau oaspeţi care aveau cu totul alte opinii politice. Eram regalişti care ţineam cu regele şi nu cu Monsieur, regalişti ai Restauraţiei şi nu regalişti ai Emigraţiei, în sfârşit, regalişti care, daca ar fi fost ascultaţi, cred ca ar fi salvat tara. Trebuie sa recunosc ca domnul Decazes începuse a înclina către teoreticienii doctrinei care pledau în favoarea intereselor personale şi nu ale tarii. Multi oameni ar fi vrut sa se ralieze ducelui de Richelieu pentru a tine piept acestei tendinţe care-i speria. Dar ducele, care nu voia pentru nimic în lume acest lucru, se îndepărta, cât putu de repede, de Paris. Domnul Decazes, căindu-se într-un fel pentru felul cum se purtase cu ducele, se ocupa – cu multa stăruinţă – sa i se dea o recompensa naţională; dar germenii ingratitudinii, cultivaţi cu grija de câteva luni, începură a da roade. ai când vrură sa puna în discuţie serviciile ducelui, nu mai găsiră elanul necesar în stare sa reziste relei voinţe a opoziţiei, în loc sa fie votata cu aclamaţii, recompensa naţională fu discutata, disputata si, cu chiu, cu vai, votata, cu o foarte mica majoritate. Domnul de Richelieu, cel mai dezinteresat dintre oameni, se simţi cumplit de jignit de felul cum fusese primita aceasta propunere. Dărui deci suma, votata de Camera, unei Fundaţii din oraşul Bordeaux. Obişnuit cu frugalitatea şi simplitatea, veniturile sale personale îi ajungea pentru a-şi satisface nevoile. Venise la ministerul de externe, aducând cu sine o singura valiza; când îl părăsise, plecase cu aceeaşi valiza cu care venise. Dar în ciuda acestei modestii, se simţea mai francez ca oricare altul. Putin îi pasa ca serviciile sale fuseseră prost remunerate, dar se simţea cumplit de jignit ca nu fuseseră apreciate cum trebuie. Era deci profund dezgustat de afacerile politice şi nu mai voia sa colaboreze nici ca sef al opoziţiei, nici ca sef a guvernului. Se simţea ca un ocnaş scăpat din lanţuri şi nu voia pentru nimic în lume sa se simtă din nou cetluit. Dorinţa de a se bucura de libertatea pe care şi-o recucerise îl determina sa întreprindă o călătorie în Sud. Nu se aştepta pentru nimic în lume ca tocmai acolo sa se simtă din nou persecutat.

Sotia lui Bernadotte1 petrecuse iarna anului 1815 în Suedia. Asprimea climatului făcând-o sa se îmbolnăvească de o boala de piele care i se localiza pe fata, aceasta boala – la care se adauga regretul de a fi părăsit Parisul – o făcură sa nu mai poată locui o buna bucata de vreme la Stockholm. Se stabili deci la Paris, în palatul pe care-l avea pe strada Anjou unde ducea un fel de existenta de femeie-amfibie. Slujitorii şi ambasadorul soţului ei îi spuneau „majestatea voastră”, restul lumii, „doamna Bernadotte”. Ludovic al XVIII-lea o primea uneori dimineaţa, în cabinetul lui, pentru „câte un rendez-vous de afaceri”. Doamna nu se ducea în vizita nici la prinţi, nici la Curte, în restul timpului, îşi vizita vechile prietene care o tratau ca de la egal la egal, aşa ca trăia într-un cerc foarte restrâns. Am întâlnit-o adesea la doamna Recamier unde nu avea nimic dintr-o regina. Desi era anunţată „regina Suediei” ea nu cerea dar nici nu se bucura de o primire regeasca. Spre sfârşitul ministeriatului domnului de Richelieu, avu de făcut unele demersuri în legătură cu părinţii ei. Îi scrise deci ministrului şi-i ceru o audienta. Domnul de Richelieu se duse el la ea (asa cum obişnuiau pe vremuri sa procedeze miniştrii fata de doamnele de rang mare, obicei pe care numai domnul de Richelieu îl mai păstrase). De altfel, se dovedi a fi extrem de politicos. Ceea ce ceruse doamna Bernadotte se rezolvase, fapt pe care venise el însuşi sa i-l anunţe. Ea îl pofti la masa, tar el accepta. Bietul om habar n-avea ca, acceptând acea 'nvitatie, iscase în sufletul pătimaş al gazdei o frenezie care avea să-l urmărească până în mormânt. Doamna Bernadotte se Hidragosti de el cu o asemenea patima, încât bietul duce era Urmărit pretutindeni. Lucrul începu să-l deranjeze, cu atât mai „n ivi ^”Seiiie-Bemardiâie-Desiree Clary (1770 – 1860), fiica unui ngustor bogat frai i siliaSora sa' Maric-Julic (1771 – 1845), se măritase cu Joscph Bonapartc, raicl„l”> Napoleon.

Mult cu cât nu putea pricepe cum doamna Bernadotte sosea în mod invariabil, peste trei ceasuri, în orice loc s-ar fi dus el Nu-i trebui prea mult ca să-şi dea seama ca, de fapt, persoana lui era cea care-o atrăgea. Omul îşi pierdu răbdarea, începu a-şi ascunde cu grija călătoriile pe care le avea de făcut, îşi alese reşedinţele cele mai ponosite, hanurile cele mai proaste Vreme pierduta zadarnic… După trei ceasuri, blestemata de berlina a reginei sosea după diligenta lui. Treaba asta devenise un adevărat coşmar, în plus, îşi dădea seama ca urmărirea asta va sfârşi prin a-l face ridicol. Până la urma, găsi mijlocul de a-i transmite regalei sale admiratoare, care se ţinea scai de el ca daca va mai continua să-l urmărească se va reîntoarce imediat la Paris. La rândul ei, regina întreba un medic daca băile, unde urma ducele sa plece, îi erau într-adevăr folositoare sănătăţii. La răspunsul afirmativ al acestuia, ea se hotărî să-l lase o vreme, în pace, şi petrecu sezonul bailor, la Geneva. Dar de-abia îşi isprăvi cura, ca se şi repezi după duce, fapt care-l făcu pe acesta sa se înapoieze la Paris, cu mult înainte de deschiderea sesiunii.

Casa doamnei de Duras era cea mai plăcută din Paris. Situaţia soţului ei la Curte o punea în legătură cu mai toate notabilităţile, începând cu suveranii străini, aflaţi în trecere prin Franta şi sfârşind cu artiştii care doreau să-şi prezinte operele în fata regelui. Doamna Duras avea întotdeauna tactul necesar pentru a alege, din acea mulţime ce se perinda prin casa ei, persoanele pe care voia sa şi le apropie; cu timpul, îşi făcuse un anturaj încântător în mijlocul căruia ea murea totuşi de plictiseala şi de tristeţe. Căsătoria fiicei sale mai mari cu domnul de La Rochejaquelein1 îi pricinuise o mâhnire l Auguste du Vergiei; conte de la Rochejaquelein (1784 – 1868), fratele răzvrătitului vandccan Henri de La Rochejaquelein şi al marchizului Louis. Intrat în serviciu' Angliei în timpul emigraţiei, revine în Franţa unde este arestat şi încorporat cu fort3 în armata imperiala. O rana căpătată ia Moscova, îi va aduce porecla de însemnatul. A luat parte la răzmerita din Vandcca, în 1815, şi a fost rănit în lupta de la Ma'tes' unde fratele sau Louis a fost ucis. Aghiotant în 1818, ia parte la campania din Spân'*1 iar în 1828, la războiul cu turcii. Asociindu-sc tentaţiei de a răscula Vandcca în 1°- j împreuna cu ducesa de Bcrry, este condamnat la moarte în contumacie, dar după ani este achitat. Se însoară cu Clairc-Louisc-Augustinc-Fclicic-Maclovcc de Dur de Duras, văduva lui Charlcs-Lcopold de La Trcmouâllc, print de Talmont.

Bolita. Refuzase în mod constant să-şi dea consimţământul, nu vru sa participe la nunta atunci când doamna de Talmont,; pjinind douăzeci de ani, se hotărî totuşi sa se mărite şi fara probarea mamei sale. Ducele de Duras, desi foarte nemultu-mjt de aceasta căsătorie, nu avu încotro şi trebui să-şi conducă fata la altar. Fata se măritase o data: în ziua când împlinise jncisprezece ani, aclamata de întreaga familie, îl luase de bărbat pe printul de Talmont; în ziua când împlinise douăzeci de ani, deci tot într-o zi de aniversare a zilei sale de naştere, se măritase – împotriva voinţei familiei sale – cu domnul de La Rochejaquelein. Marele merit al mirelui în ochii sotiei sale era numele sau vandeean şi nădejdea ca va fi chemata într-o zi sâjoace un rol de seama în tulburările din vestul tarii. Felicie de Duras era încă o copila când manuscrisul domnului de Baranţe (cunoscut sub numele de Memoriile doamnei de La Rochejaquelein) circula prin saloane1. Aceasta istorisire înflăcăra imaginaţia tinerei Duras. Pentru a fi cât mai bine prgatita pentru viitoarele acţiuni belicoase, la care visa, se apuca sa înveţe cu sârg sa traga cu puşca, cu pistolul, sa meargă calare fara sa; făcu tot ceea ce face, la oaste, un sublocotenent de dragoni, spre marea dezolare a mamei sale care o văzu cum îşi pierde frumuseţea încă înainte de a împlini douăzeci de ani, din pricina acelui draconic regim de viaţă. După 1830, doamna de la Rochejaquelein avu bucuria de a străbate tara, în lung şi-n lat, cu pistolul în mâna, de a-i atâta pe oameni la revolta, şi de a aduce mai peste tot numai nenorocire şi ruina. Nu mai stiu daca realitatea i s-a părut tot atât de frumoasa cum i se păruse la doisprezece ani, când citise Memoriile cumnatei sale. Fosta ei soacra, printesa-vaduva de Talmont – căreia căsătoria lui Felicie îi plăcuse, Pentru ca o decepţionase crunt pe doamna de Duras – adăposti noul menaj în casa ei. Mai mult decât atât, i-a lăsat toată averea fostei sale nurori, pe care o iubea cu patima şi care era ot timpul ridicata în slavi, în acea casa. De altfel, am auzit cu v- _ Mwie-Louise-Victoire de Donissan (1777- 1815), nepoata ducesei de Ciyrac, fia „K^ l! Up* marcnizul de Lescurc alături de care a luptat în Vandeeă şi remaritata cu zu' Louis de La Rochejaquelein, cel care a murit în 1815.

Urechile mele când unul dintre invitaţii doamnei de Talmont îi spunea lui Felicie:

— Prinţesă, îngăduiţi-mi libertatea de a va spune ca dumneavoastră aveţi întotdeauna dreptate!

Doamna de Duras se străduia în vremea asta, desi oarecum stânjenita, sa devina urmaşa doamnei de Stael. Era ea însăşi speriata de aceasta pretenţie şi ar fi vrut sa fie recunoscuta ca atare fara sa pretindă sau sa impună ea acest lucru. Asa, de pilda, necutezând sa arboreze crenguţa înverzita pe care doamna de Stael o ţinea întotdeauna în mâna după masa de prânz sau de seara şi pe care o tot răsucea între degete, atât acasă la ea cât şi în societate, doamna de Duras folosea fâşii de hârtie pe care un valet i le aducea în fiocchfi pe o tava, după cafea, pe care ea le răsucea toată seara rupându-le apoi una după alta. La un moment dat, s-a apucat chiar sa scrie şi romane care au fost tipărite, şi cărora nu le pot nega un anumit talent, o oarecare gratie şi o deplina cunoaştere a moravurilor din saloanele pariziene. Ourika descrie unele sentimente intime ale doamnei de Duras. Ea a zugravit, sub pielea neagra a eroinei sale, frământările pe care l le-a căşunat o urâţenie pe care ea o exagera şi care, în acea epoca a vieţii sale, dispăruse. Ocupaţiile sale literare n-au izbutit să-i potolească gelozia pe care o simţea vazându-l pe domnul de Chateaubriand din ce în ce mai îndrăgostit de doamna Recamier, dar aceste necazuri de natura sentimentala nu izbuteau totuşi s-o distrugă de la preocupările şi ambiţiile situaţiei sale sociale. Doamna de Duras nu avea băieţi. Cea de a doua căsătorie a fiicei sale mai mari o înfuriase mult prea tare pentru a se mai ocupa de soarta ei, aşa că-şi puse toate nădejdile în cea de a doua fiica a sa, Clara, căreia voia să-i creeze o situaţie menita să-i arate surorii sale mai mari ce şi cât pierduse, îl alese deci de bărbat pe Henri de Chastellux şi obţinu de la el făgăduiala că-şi va schimba numele în Duras, promiţându-i ca, daca se va însura cu Clara, va moşteni ducatul şi toată averea pe care familia de Duras le-ar fi dărui fiului lor, daca ar fi avut unul. aşa ca nu peste mult timp, alâl ' Mănunchiuri (it.).

Asistat la căsătoria marchizului şi a marchizei de Duras dar, când ne-am înapoiat seara, la domnul de Duras, după ce făcusem o vizita domnului Decazes, aceasta ne-a prezentat în locul tinerilor marchizi de Duras, pe ducele şi pe ducesa de p. auzan. Acesta era unul dintre vechile titluri ale familiei de Duras, pe care regele ţinuse să-l reactualizeze prin cei doi tineri casatoriti1. Majestatea sa voise ca prin acest dar de nunta sa asigure tânărului de Chastellux ereditatea titlului de duce şi de pair al domnului de Duras. Sigur ca n-au lipsit nici cei care să-l tina de rau pe proaspătul însurăţel ca renunţase la un nume care preţuia tot atât cât şi cel de Duras; stiu însa ca tânărul a adăugat cele doua ducate, precum şi averea frumoasa, pe care o primise de la nevasta lui averii familiei de Chastellux, caci copiii sai au purtat cu toţii acest nume, în ciuda angajamentelor pe care şi le-a luat când s-a însurat. Doamna de Duras a copleşit-o pe Clara cu toate atenţiile, placerile şi distracţiile menite sa încânte o femeie tânără, urmărind, mai ales, s-o mâhnească pe cealaltă fiica a sa, doamna de la Rochejaquelein. Se răzbuna pe ea ca pe un iubit care o trădase, caci de fapt marea ei slăbiciune fusese Felicie, şi chiar şi acum, când se străduia atâta să-i facă sânge rau, continua s-o iubească la fel de mult. În plus, ea n-a izbutit niciodată sa le învrăjbească pe cele doua surori, care au continuat sa se iubească la fel ca şi mai înainte, spre cinstea lor, desi fata cea mare era privita ca o străină în familia ei unde cealaltă părea ca fusese aşezată pe un altar spre a fi divinizata. Contemporanii doamnei de Rauzan au susţinut ca Lra tare mărginită. Eu nu sunt de aceasta părere. Fata avea 'tiuit bun-simţ, ştia sa se poarte, era foarte instruita şi cunoştea mai multe limbi străine, având astfel acces la diverse cărţi.

Oate ca nu era prea vioaie, dar fusese destul de săpunita Pentru acest lucru în copilărie, încât probabil ca i se acrise de mai face pe spirituala, ceea ce mie nu-mi displăcea deloc.

U aţiu daca nu ma las cumva orbita de afecţiunea pe care o augu |8^'„u confcrit prin decizia din 15 august 1818. Căsătoria a avut loc în 31 aveam pentru ea, dar mi se părea cu o suta de picioar deasupra celor care o criticau.