Capitolul II Prinţesa de Poix.

— Salonul sau.         — O anecdota despre prinţesă de Henin.         — Contesa Charles de Damas.         — Abatele de Montesquiou.         — Contele de Lally-Tollendal.         — Salonul marchizei de Montcalm.         — Legăturile de familie ale ducelui de Richelieu.         — Ducesa de Richelieu.         — Doamnele de Montcalm şi de Jumilhac.

Cu toate ca, în mod obişnuit, stăteam mai mult la mine acasă, frecventam totuşi trei saloane, dintre care unul al doamnei de Duras, al doilea al prinţesei de Poix1, şi ultimul al marchizei Montcalm2. La doamna de Poix eram primita cu o bunătate extrema, fapt care-mi făcea o deosebita placere. Aceasta lume, cu totul diferita de cea cu care eram obişnuită, dar care manifesta cel mai viu interes pentru evenimentele zilei, reprezenta de fapt secolul care trecuse. O tânără care ştia sa discute devenea imediat obiectul răsfăţului general. Cel putin, aşa mi se întâmpla mie. Prinţesa de Poix era cea mai plăcută bătrână pe care o întâlnisem vreodată. Era spirituala, manierata, nu-şi dădea ifose, avea o fire demna şi ferma care o îndreptăţea întru totul sa fie atât patroana familiei sale cât şi figura centrala a societăţii pariziene. Purtarea ei exemplara din tinereţe o făcea sa fie ceva mai indulgenta acum, la bătrâneţe şi uza, cu destul discernământ pentru ca influenta ei sa fie şi onorabila şi de folos. A murit copleşită de ani, de respect şi de consideraţie, supravieţuind tuturor celor dragi, ba chiar fiului ei, ducele de Mouchy, a cărui pierdere a îndurerat-o cumplit şi i-a grăbit sfârşitul. De multi am suporta, cu o răbdare demna de admirat, o stare de surzenie completa, uzând de toate mijloacele posibile pentru a mai

1 Anne-Loitise-Marie de Beanvaii (născută în 1750), fiica Charlottci de L” Tour d'Auvergne, măritată în 1767, cu printul de Poix, fiul cel marc al marcsalu duce de Mouchy.. l

2 Armande-Marie du Plessis Richelieu, născută 1777 şi măritată cu marci” de Montcalm-Gozon.

I aceasta nenorocire şi supunându-se inconvenientelor o resemnare plina de curaj şi de o voie buna menita să-i CteJlUeze suferinţa. Doamna de Poix neemigrând, salonul ei ferise prea putin influenta Revoluţiei. O parte dintre ersoanele ce se adunau acolo, în fiece seara, făcea acest lucru AC peste patruzeci de ani. Altele, după o absenta mai lunga ori mai scurta, veniseră şi ele sa se ralieze vechilor oaspeţi, în frunte cu maresala de Beauvau1. Copiii şi nepoţii prinţeselor, după ce mâncau şi stătea o vreme cu doamna de Poix, plecau _ spre ora noua – sa se distreze în noua societate. Erau însa imediat înlocuiţi de doamnele de Chalais2, de Montesquiou, je Damas, de Lally etc., care veneau în fiece seara. Alti obişnuiţi ai casei erau mai putin exacţi la întâlnire, dar de venit veneau, aşa ca toată societatea aleasa din Paris trecea prin acest salon. Persoanele pe care le-am numit alcătuiau un grup mai vechi caci, cu mult înainte de Revoluţie, prinţesele de Poix, de Chalais, de Henin3 şi de Bouillon4 erau cunoscute la Curte sub numele de „prinţesele unite”. Tonul acestei societăţi era întotdeauna cu un grad mai ridicat în ceea ce priveşte entuziasmul şi sensibilitatea simulata fata de unele fleacuri, lucru ce părea întotdeauna exagerat generaţiei noastre, obişnuită cu simplitatea, dar care nu era lipsita nici de gratie, nici de politeţe. Un cuvânt mai fericit ales, scăpat în toiul discuţiei, era pur şi simplu, aplaudat. Strigatele de: „Ah, ce încântător!”, „Ce spirit are!” etc. Îţi erau adresate direct, cu multa bunăvoinţă. Doamna de Stael mai păstrase ceva din aceasta tradiţie; dar, fiind prea tânără, ea o punea de acord cu Cerinţele secolului, străduindu-se s-o atenueze la maximum. Ln salonul doamnei de Poix, o istorie oarecare, ceva mai ad ' Elisabeth de Chabot, sora ducelui de Rohan-Chabot (1729 – 1806), cea de a so!'c a lui Just de Beauvau; fusese văduva marchizului de Rcncl, mort în 1761. „. 2 Elisabeth de Poyanne (1754 – 1829), măritată cu Elic-Charlcs de Tallcyrand, pr'n' de Chalais.

Hcni Etiennette de Montconseil, măritată cu Alexandre de Alsacia, print de n> ghilotinat sub Teroare.

Prjntu, Marie-Edwige de Hessa-Rothemburg, născută în 1748, şi măritată cu 'ustro ^~a ^Our d'Auvergnc, duce de Bouillon, ultimul reprezentant al acestei 51 vochi familii franceze.

Înduioşătoare, stor&ea kilograme de lacrimi; era o rămăşiţă din obiceiurile din tinereţe ale acestor doamne când erau la moda inimile sensibile. Se povestea despre prinţesă de Henin care nutrea o deosebita afecţiune fata de doamna de Poix Ca într-o seara, când aceasta se simţea foarte rau, doamna de Henin s-a văzut totuşi obligata s-o părăsească pentru a se duce la Versailles să-şi îndeplinească slujba de doamna de onoare A doua zi dimineaţa, doamna de Poix a primit o scrisorica de la amica ei, în care îi mărturisea ca nu putuse închide ochii toată noaptea. Ca numărase ceasurile până dimineaţa şi cj după miezul nopţii, simţise ea însăşi frisoane, gândindu-se la boala bunei sale prietene. Sa fi fost cumva o presimţire? Nemaiputând rezista, trimisese imediat valetul cu scrisoarea Doamna de Poix, mişcată de starea doamnei de Henin, îi răspunsese în graba ca petrecuse o noapte destul de liniştită după care îl chema pe valet ca să-i înmâneze biletul.

— Du-te repede să-i duci răspunsul meu doamnei de Henin… A petrecut într-adevăr o noapte atât de proasta?

— Nu stiu, prinţesa!

— Dimineaţa, se simţea cumva rau?

— Pai, n-am intrat la ea în odaie când am plecat…

— Cum asa? Nu ţi-a dat ea însăşi scrisoarea?

— Nu, mi-o pregătise de aseară…

Doamna de Poix sigur ca râse de „frisoanele” amicei sale, dar asta n-a schimbat cu nimic sentimentele dintre ele, care au durat până la moarte. Trebuie sa adaug ca doamna de Henin era cea mai afectata dintre toate, iar doamna de Poix, cea mai naturala, cea mai amabila şi mai rezonabila din tot grupul. Doamna de Simone despre care am mai vorbit, în legătură cu La Fayette, era şi acum de o mare eleganta, extrern de plăcută, spirituala atât cât trebuia pentru a fi încă fermecătoare, graţioasă şi binevoitoare. Doamna de Chaiais, cea mai isteaţă dintre ele, nu mai simţea dorinţa sa placa, ^1 mai mult sa fie buna. Contesa de Charles Damas1, mai tânără decât celelalte a fost socotita întotdeauna de semenele sal.

1 Marie-Louise, sotia contelui de Damas d'Antigny, aghiotant şi gentil0 onoare al lui Monsicur, duce şi pair al Franţei.

Rept femeia cea mai deşteaptă. Eu, personal, n-am observat cest lucru. Tot timpul văitându-se sau smiorcăindu-se, părea ca sa zic aşa –, o elegie jalnica, în lung vesmânt de doliu”, r sentimentele ei erau mult prea afectate pentru a izbuti sa mă emoţioneze vreodată. Cu câteva zile înainte de a naşte, otul ei a găsit-o plângând cu hohote:

— Ce ai, scumpa mea?

— Vai! Plânge bietul copilaş!

— Ei, Doamne, ce idee! Ai ma rog de ce-l plângi?

— Pentru ca-l voi pierde! Ah, gândul asta ma ucide! Nu va trebui sa ma despart de el?

— Sa te desparţi de el? Ai uitat ca trebuie să-l alăptezi? Acel copil1, născut din acel pântec, n-a moştenit asemenea sentimente exagerate. E una dintre persoanele cele mai distinse şi mai naturale, cu care sunt prietena din copilărie. S-a măritat prima oara cu domnul de Vogue care a murit cazând de pe cal.

Doamna de Damas s-a străduit cât a putut sa întreţină durerea fiicei sale. Dar până la urma, fata s-a consolat şi s-a măritat cu Cesar de Chastellux, fratele mai mare al lui Henry, cel care devenise duce de Rauzan.

Dar sa revin la salonul doamnei de Poix unde doamna de Chastellux venea foarte des. Tot aici domnea şi abatele de Montesquiou. Încă una din acele persoane de spirit pe care n-am ştiut niciodată sa le apreciez cum meritau. Adevărul e ca a făcut o mulţime de prostii în calitate de persoana publica şi a devenit insuportabil prin acreala sa, ca persoana particulara. Astfel, un oarecare medic din Nancy.

— Domnul Bremier – deputat în Camera de negăsit şi care fusese adoptat de societatea celor din partidul ultra din pricina violentei opiniilor sale, îi Puse într-o zi abatelui de Montesquiou care-şi arătase colţii aaa de miniştrii ce-i urmaseră:

— Domnule abate, dumneavoastră nu trebuie sa uitaţi] °data ca aveţi datoria de a fi extrem de modest!

E vorba de Adelaide de Damas, născută în 1784 şi moarta în 1838. 563

Aceasta grosolănie îl expulza definitiv pe medic din societate, dar nimeni nu pierdu nimic, caci era pe cât de absurd pe atât de grosolan.

Domnul de Laly scrise memorii, discursuri, tragedii satire, panegirice pentru morţi, elogii pentru vii. Nu stiu daca toate acestea 1-au făcut celebru mai târziu. Contemporanii sa; 1-au numit „cel mai gras dintre oamenii sensibili”, desi ar fi putut sa adauge, şi cel mai plat dintre oamenii umflaţi” Poate ca asta ţinea de vârsta, dar eu mărturisesc ca nu l-ani văzut niciodată decât plin de ridicol şi de afectare, făcând risipa de lacrimi pentru orice fleac, smiorcăindu-se ori de câte ori îşi aducea aminte de copilărie, plângând bătrâneţea care-l aştepta, lăcrimând ori de câte ori avea un succes sau un eşec plângând de bucurie, de tristeţe, în sfârşit smiorcaind-se veşnic, îi vedeam destul de des la Palatul Regal, unde-şi juca rolul, stând de vorba cu toţi copiii, până şi cu cei în scutece îndoisându-se de răspunsurile pe care i le dădeau unii şi ridicându-i în slavi cu asemenea exces de linguşeala, încât pur şi simplu te îngreţoşa. Nu voi mai vorbi despre ceilalţi bărbaţi din societatea doamnei de Poix. Unii dintre ei se schimbaseră după Revoluţie şi nu mai aparţineau vremii lor. Domnii de Chalais şi de Damas erau nişte oameni de treaba, buni şi loiali, dar care nu se remarcau prin nimic.

Salonul doamnei de Montcalm era alcătuit din oameni de vârsta noastră si, până la moartea fratelui ei – ducele de Richelieu – avusese o tenta politica, foarte marcata.

Ducele de Richelieu fusese însurat la şaptesprezece ani cu o domnişoară de Rochechouart1 care avea doar doisprezece. După moda vremii, a fost trimis, un timp, sa călătorească.

Timp de trei ani, cât a lipsit, a primit numeroase scrisori de la foarte tânără lui sotie, scrisori pline de gratie şi de spint-La rugămintea lui, ea i-a trimis un mic portret unde a g^sl. Trăsăturile, putin mai mature, ale mutrişoarei copilăreşti care-' rămăsese în minte, când plecase. Contesa de Chinon (asa

1 Contele de Chinon se însurase în 1782, cu Rosalie-Sabinc de Rochc<*°u' fata contelui cu acelaşi nume.

Iar' nurnea tânăra doamna de Richelieu) împlinând cincisprezece ani, bărbatul ei fu chemat acasă. Plin de speranţe, ducele opri trăsura în fata palatului de Richelieu. Ai sai îi ieşiseră înainte, pe scara. Bătrânul maresal1 – bunicul sau – şi ducele de pronsac2 – tatăl sau – ţineau fiecare de câte un brat, un mic nionstru, nu mai înalt de patru picioare, cu câte o cocoaşă şi în fata şi în spate, pe care i-l prezentară tânărului ca pe tovarăşa lui de viaţă, tânăra contesa de Chinon. Ducele se dădu trei pasi îndărăt, şi căzu leşinat la picioarele scării, îl luară şi-l duseră în odaia lui. Seara le spuse alor sai ca nu se simţea bine şi ca nu putea coborî în salon; apoi le lasă o scrisoare foarte categorica părinţilor sai prin care-i anunţa ca nu va trai în vecii vecilor alături de un asemenea monstru care-l inspira o sila fara margini; apoi, în aceeaşi noapte, se urca în diligenta şi o porni, disperat, spre Germania, unde se înrola în oastea lui Suvorov3 care lupta împotriva turcilor.

Între timp, ducesa de Fronsac, cea de a doua sotie a tatălui sau, izbuti să-i dea de urma, în timpul unei scurte şederi ale sale la Paris şi să-i prezinte doua mici surioare încântătoare, a căror amintire plina de gratie îl urmări vreme îndelungata. După cincisprezece ani, după ce răzmeritele se mai potoliră, obţinu – cu aprobarea tarului Pavel I, în slujba căruia intrase – îngăduinţa de a face o călătorie la Paris, sub Consulatul lui Bonaparte, urmărit de imaginea plina de drăgălăşenie a celor doua surori ale sale. Dar în loc de doua tinere frumoase, găsi doua cocoşate care semănau ca doua picături de apa cu sotia sa. De data asta, vindecat oarecum de spaima lui, n-o mai lua la goana, îşi vându bunurile care-i aparţineau, plati taxele de moştenire şi împarţi averea tatălui sau cu cele doua surori ale sale; apoi o porni spre Rusia, °cupându-se de înălţarea oraşului Odesa. Dificultatea de a c,. Louis-Francios-Armand du Plessis, duce de Richelieu (1696 – 1788), nepotul naiului de Richelieu. Mareşal al Franţei, guvernator în Guycnnc şi în Gasconia, mbru al Academici franceze, „u al „ Louis-Antoine du Plessia Richelieu, duce de Fronsac (1736- 1791), unicul mareşalului duce de Richelieu.

Cjrc Alexandr Vasilievici, conte de Suvorov (1729 – 1800), celebru general rus, luPtat împotriva turcilor, între 1787 şi 1789.

Comunica cu ai sai, în timpul Revoluţiei, îl obliga pe duce sa nu mai ştie nimic nici despre surorile nici despre sotia sa. Fapt e ca de atunci rămăsese cu o sila instinctiva fata de cocoşaţi La multa vreme după asta, fiind numit tutorele nepoatei sale -domnisoara de Hauteforte, devenita mai apoi baroana de Damas – şi găsind-o şi pe aceasta fata preschimbata într-o cocoşata, nu se putu sa nu strige, strâgând mâna unuia dintre prietenii sai:

— Ah! Pentru Dumnezeu! Asta e prea de tot! Ce naiba m-am născut ca sa fiu urmărit toată viaţa numai de cocoşate?

Daca micul monstru de cincisprezece ani, prezentat ducelui de Richelieu, îi inspirase acestuia o sila de neînvins, în schimb înfăţişarea lui nobila, chipul deosebit de frumos îi confirmară sotiei sale exact ceea ce presupuse din scrisorile tandre pe care şi le scriau pe vremuri, când erau foarte tineri. Caci cu toată înfăţişarea ei respingătoare, doamna de Richelieu avea un spirit foarte ascuţit şi o inima extrem de generoasa. După fuga disperata a soţului, depuse toate strădaniile ca sa împace cele doua familii; se oferi să-şi ajute bărbatul sa desfacă acea căsătorie nepotrivita, şi accepta, ca pe o mare favoare, refuzul lui. Avertizata de criza extrema a soţului fata de ea şi pe care părinţii ei – în dragostea lor – se străduiseră sa i-o ascundă, fata nu vru sa se mai expună dispreţului lumii şi milei celor din jur. aşa ca se retrase de îndată pe unul din frumoasele domenii ale familiei sale, Courteilles, la douăzeci de leghe de Paris, unde a locuit până la moarte. Desi încă tânără în momentul când a izbucnit Revoluţia, datorita calităţilor sale, a ştiut sa se impună şi sa menţină liniştea în împrejurimi. A fost îngerul bun al întregii familii de Richelieu, si, departe de a arata ca i-ar purta pica ducelui, s-a străduit dimpotrivă să-l înconjoare cu sentimentele celei mai dezinteresate prietenii) închizând în inima sa tot ceea ce putea fi dictat de vreun sentiment mai tandru. Ducele de Richelieu, învins de un astfel de procedeu, atât de generos şi de nobil şi fiind el însuşi destul de nobil pentru a se ruga sa fie iertat ca jignise atât de crunt o asemenea persoana, începu a se duce uneori, după Restauraţie, s-o vadă la castelul din Courteilles, unde er nrjrnit cu o bucurie fara margini. Anii sfârşiseră prin a face aceasta existenta posibila. Aţiu aproape sigur ca atunci când moartea i-a răpit consoarta, ducele de Richelieu tocmai se pregătea sa se stabilească la Courteilles. Cât despre sotia sa, nimic n-a mai determinat-o sa înfrunte societatea pariziana din care s-a retras înainte de a intra.

Doamna de Montcalm era cea mai mare dintre cele doua surori ale ducelui de Richelieu. Starea destul de precara a sănătăţii sale, dar mai ales nădejdea ca în felul acesta îşi va ascunde trupul diform, a determinat-o sa nu mai părăsească şezlongul. Nu i se vedea decât chipul frumos; restul trupului era învăluit în atâtea saluri şi cuverturi încât diformitatea nici măcar nu i se bănuia. Am atribuit întotdeauna acest subterfugiu, preferinţei vădite pe care o avea ducele fata de ea şi nu fata de cealaltă sora a sa, doamna de Jumilhac1 care-şi plimba făptura dizgraţioasă, fara cea mai mica jena prin tot Parisul şi pe la toate sindrofiile. Un spirit extrem de ascuţit, o imperturbabila veselie, o buna dispoziţie înnăscută pe care nu le-am mai întâlnit la nimeni în afara de ea, o făceau sa fie căutată de cea mai eleganta şi mai pretenţioasă societate pariziana. Fara doamna de Jumilhac, nici o serbare n-avea farmec. Era o persoana foarte la moda în ciuda figurii şi mai ales a făpturii sale.

Doamna de Montcalm avea un spirit mult mai cultivat, dar – după părerea mea – era mult mai putin amabila decât sora sa. Foarte exigenta, dorea – mai înainte de orice – sa fie admirata de oamenii capabili care să-i aprecieze meritele. Cealaltă nu se gândea decât sa se amuze, indiferent cu cine. Poate ca sunt subiectiva analizându-le pe cele doua surori, fflai ales ca eram foarte buna prietena cu cea mica. aşa ca mi-ar h cam greu sa fiu foarte obiectiva. Desi se purtau cât mai „obil şi mai delicat una fata de cealaltă, se tachinau totuşi şi e sâcâiau zilnic, din orice fleac, ajungând uneori chiar sa se Ant ^rmonde de Yignemt du Plessis Richelieu, născută în 1778. Măritată cu doua”10 de Chapcllc, marchiz de Jumilhac, mort în 1826. Cea mai marc dintre cele urni. Rori a luat titlurile unchiului ci, ducele de Richelieu, care a murit fara sa lase deteste. Oricum, domnul de Richelieu dovedea o preferinţă marcata fata de doamna de Montealm. Îşi petrecea aproape toate serile alături de ea, fapt care-l ajuta sa atragă în jurul şezlongului ei mai toate notabilităţile franceze şi străine.