Capitolul I Părerile mele în 1814.

Dispoziţiile partidului regalist.         — Sosirea primului ofiţer rus.         — Mesajul contelui de Nesselrode.         — Se arborează cocarda alba.         — Aspectul bulevardului.         — Intrarea aliaţilor.         — Ospăţul dat la mine acasă.         — Declaraţia aliaţilor.         — Consiliu la printul de Talleyrand.         — Reuniune la domnul de Morfontaine.         — Atitudinea ofiţerilor ruşi.         — Bivuacul cazacilor din Champs-Elysees.

Ar fi, cu siguranţă, prea putin interesant pentru altcineva să-mi cunoască părerile din 1814. Numai ca pe mine ma amuza să-mi dau astfel seama de mine însami, în diferite epoci din viaţa mea şi sa observ modificările care au survenit între timp.

Aproape ca ma lecuisem de anglomania mea. Redevenisem franţuzoaică, daca nu din punct de vedere politic, cel putin din punct de vedere social. aşa după cum am mai spus, parolele santinelelor duşmane ma afectaseră mult mai mult decâ bubuitul tunurilor lor. În inima mea îşi făcuse loc sentimentul patriotic. Prin poziţia mea, prin tradiţie, amintiri, anturaj, sigur ca eram legitimista şi antibonapartista; detestam tirania împăratului pe care-l vedeam cu câta orbire şi-o exercita. Dar nu aveam nici un respect nici pentru prinţii noştri pe care, slava Domnului, îi văzusem cu ochii mei cum se comportaseră. Mama zicea ca Ludovic al XVIII-lea1 ar fi fost totuşi altfel. Extrema i Ludovic alXVlH-lea (1755 – 1824), născut la Vcrsaillcs, rege al Franţei între 1814 şi 1815 şi apoi între 1815 – 1824, nepotul lui Ludovic al XV-lca şi soţul Luizci de Savoia. Conte de Provcncc, a emigrat în iunie 1791, locuind pe rând la Coblcnz, Vcrona, Mitan, apoi în Anglia. Căderea Imperiului i-a îngăduit sa se întoarcă la Pa„*' unde Talleyrand îi pregătise calea. Refugiat la Gând în timpul „Celor o suta de zile Reîntors în 1815 la Paris, a încredinţat conducerea guvernului lui Decazcs. Războiu' cu Spania, din 1823, a fost evenimentul important din timpul domniei sale.

Animozitate dintre mica lui Curte şi cea a fratelui sau, contele de Artois1, ma făcea uneori sa cred ca s-ar putea ca mama sa aibă dreptate. Părăsisem Anglia cu mult înainte ca vicisitudinile exilului să-l schimbe în bine, aşa ca ascultam, cu curiozitate şi cu oarecare neîncredere elogiile pe care i le aducea mama.

Reluând firul povestirii, miercuri 31 martie, încă de la şapte dimineaţa, domnul Glandevese era la noi. Venise să-l consulte pe tata daca era cazul să-şi puna cocarda alba. Un foarte mare număr de oameni – spunea el – erau dispuşi s-o abordeze. Tata îl ruga sa potolească zelul celor dornici de aşa ceva, măcar până la prânz, ca sa nu dea greş în aceasta tentativa, îl lamuri ca era mai prudent sa aştepte momentul în care aliaţii vor intra în Paris, după toate probabilităţile, pe la amiaza. Domnul de Glandevese şi fratele meu se duseră sa împărtăşească acest sfat şi altora. La rândul sau, tata afla ca mareşalul Moncey, comandantul gărzii naţionale din Paris, fugise peste noapte, după ce-l chemase la sine pe ducele de Montmorency, adjunctul sau, căruia îi încredinţase serviciul lui.

Între timp, se făcuse aproape zece. Mama şi cu mine stăteam la una din ferestrele de la mezanin, când văzurăm venind un ofiţer rus, urmat de câţiva cazaci.

Ajuns în dreptul nostru, întreba unde locuia doamna de Boigne; când îşi ridica ochii spre noi, 1-am recunoscut pe printul Nikita Wolkonski2, una dintre vechile mele cunoştinţe. Cum ma văzu, sari jos de pe cal şi intra în casa; escorta sa ramase în curte, iar doi cazaci se plasară, în văzul lumii, la poarta cea mare, pe unde ieşeau trasurile şi care rămăsese deschisa. Cu toată curiozitatea pe care era firesc s-o inspire acei cazaci (de altfel primii văzuţi în Paris), timp de un ceas, cât a durat vizita printului Wolkonski, nu numai ca nu s-a adunat nimeni în fata porţii, dar cei care treceau pe acolo nici

1 Viitorul Carol al X-lca.

— Printul Wolkonski, aghiotantul tarului Alexandru, primise sarcina să-l sotcasca, la Paris, pe domnul Pasquicr, prefect de politie care, împreuna cu domnul

— Nabrol, prefect de Sena, şi cu municipalitatea capitalei, se duceau la cartierul hC„1Cra' a' t31”11'„', la Bondy. Totodată, ci avea îndatorirea de a pregăti locuinţa „Panului sau („. Ecl. /:).

L 'a măcar nu întorseseră capul. Daca ar fi fost mai evlavioşi, sunt sigura ca şi-ar fi făcut cruce pentru ca Domnul sa îndepărteze de ei primejdia, fiindcă apucaseră sa întrezărească o privelişte ce li se părea mai mult decât compromiţătoare.

Printul Wolkonski, primit cu bucurie, îmi spuse ca fusese trimis de către contele de Nesselrode1, ca sa ne asigure de toată siguranţa şi protecţia. Printul mi-a mai spus ca pe toate străzile pe unde trecuse, nu văzuse decât oameni plini de tristeţe şi de nelinişte şi nici un fel de demonstraţie de bucurie şi de nădejde. Socot ca a adus la cunoştinţă, în mod corect, acest lucru tarului Alexandru, fiindcă acesta a intrat în Paris, destul de nehotărât şi fara nici o tragere de inima. Mama şi cu mine ne-am mutat într-un apartament din casa doamnei Recamier; ea se afla atunci la Neapole, dar domnul Recamier păstrase casa din strada Basse-du-Rempart. Am găsit un apartament la primul etaj, de unde se zarea partea cea mai îngusta a bulevardului. Instalându-ne în acel loc, tata ne puse să-i făgăduim ca nu ne vom manifesta în nici un fel opiniile şi ca nu vom primi nici un fel de vizite care sa atragă atenţia celor din jur. Socotea ca era de datoria noastră sa ne comportam astfel, având în vedere sentimentele foarte moderate ale domnului Recamier, care se oferise sa ne găzduiască. Nu peste mult, văzurăm trecând pe bulevard un grup de tineri purtând cocarda alba, agitându-şi batistele şi strigând: „Trăiască regele!” Dar cât erau de putini! L-am recunoscut printre ei şi pe fratele meu. Mama şi cu mine schimbarăm o privire neliniştită. Nădăjduiam ca grupuleţul acela va mai creste, dar băgarăm repede de seama ca tinerii aceia nu cutezau sa treacă dincolo de strada Napoleon (mai târziu, strada Păcii); se duceau până la Madeleine, apoi se întorceau; i-am văzut făcând acest drum, de cinci ori, fara ca numărul lor sa crească nici măcar cu un singur om. Neliniştea noastră spori. Daca aceasta manifestare n-avea sa aibă nici o urmare, toţi cei care se pregătiseră pentru ea vor fi pierduţi; si, în fond, era just sa se întâmple asa. Aceleaşi sentimente erau oglindite

1 Acesta era, în acea epoca, ministrul de externe al Rusiei.

Sj în ochii celor care-i vedeau pe acei sarmani tineri cu cOcarda alba. Ei nu le mai inspirau nici mânie, nici ura, dar nici cea mai mica urma de entuziasm, îi priveau cu un soi de mila, ca pe nişte smintiţi, ca pe nişte victime ale regalităţii.] ylulti trecători îşi manifestau mirarea, dar nimeni nu le spunea nimic, şi-i trata cu o indiferenta zdrobitoare.

În sfârşit, la ora doua, armata aliata începu sa defileze prin fata noastră. Pe măsură ce capul coloanei se apropia, câteva cocarde albe începură a fi scoase, cu oarecare jena, de prin buzunare şi puse la pălărie; dar şi acestea erau foarte puţine, desi străinii purtau toţi, pe brat, câte o batista alba, în semn de alianţă. Un grup de tineri îi înconjura pe suveranii bourbonieni, strigând cât îi ţinea gura, încercând să-i atragă şi pe alţii, prin zelul şi înflăcărarea lor. Câteva femei aclamară de la ferestre, agitându-şi batistele albe. Până la jumătatea Pieţii Vendome, suveranii străbătuseră un Paris mohorât, tăcut şi aproape pustiu; începând din cea de-a doua jumătate a Pieţii, capitala li se păru ceva mai însufleţita, până la Champs-Elysees.

Cu toată ura şi dispreţul fata de vechiul regim, mi s-a părut totuşi stupida şi mâhnitoare purtarea lui Sosthene de La Rochefoucauld care, cu consimţământul tarului Alexandru, s-a dus sa puna juvăţul de gât statuii lui Napoleon, pentru a o prăvăli de pe soclu. Am fost întrutotul de acord cu tinerii ce se plimbaseră dimineaţa pe bulevard, care au refuzat categoric sa ia parte la aceasta treaba urâta şi prosteasca, aşa ca Sosthene n-a fost ajutat în „măreaţa lui isprava” decât de Moubreuil, de Semalle şi de alti câţiva derbedei de aceeaşi teapa.

Am uitat sa spun ca domnul de Nesselrode ma avertizase, Prin printul Nikita, ca va veni la mine la masa. L-am poftit si Pe print sa vina. Am zărit pe bulevard câteva persoane care ar h fost cât se poate de bucuroase sa fie şi ele invitate. Am coborât în strada şi le-am chemat; nu-mi mai aduc aminte ecât de domnul de Chateaubriand, de Alexandre de Boisgelin

* de Charles de Noailles. După ce ne-am adunat cu toţii, a sosit Printul Wolkonski cu unul dintre camarazii sai, Mihail Orloff; „i i i Printul mi-a înmânat un bileţel din partea contelui de Nesselrode. Scuzându-se ca nu putea veni, îmi trimitea o hârtie datorita căreia – spunea el – aveam să-l iert ca nu putuse participa la masa de prânz, dar ca va veni personal să-şi ceara scuze, la masa de seara. Hârtia era declaraţia ce urma sa fie afişata şi prin care se anunţă ca aliaţii nu aveau intenţia sa trateze nici cu împăratul, nici cu vreunul din membrii familiei sale. Declaraţia era rezultatul discuţiilor dintre Talleyrand şi tarul Alexandru, care, de îndată ce sosise, începuse cu cuvintele:

— Ei bine, iată-ne în acest faimos Paris! Dumneata ne-ai adus aici, domnule de Talleyrand! Acum nu mai avem decât trei hotărâri de luat; sau sa tratam cu împăratul Napoleon, sau sa instauram Regenta sau să-i chemam pe Bourboni.

— Va înşelaţi, sire, răspunsese Talleyrand; nu e vorba de trei hotărâri; nu e vorba decât de una şi anume de ultima pe care ati indicat-o. Oricât de puternic ati fi, nu sunteţi chiar atât încât sa puteţi alege. Caci, daca veţi mai ezita, Franta – care înghite foarte greu, în momentul de fata, înjosirea şi umilinţă la care e supusa – se va ridica în masa împotriva invadatorilor şi majestatea voastră imperiala ştie foarte bine ca până şi cele mai vajnice armate pot fi făcute praf şi pulbere de mânia unui popor.

— Ma rog, răspunsese tarul, sa vedem ce e de făcut ca sa realizam ceea ce propui dumneata. Eu personal nu vreau sa va impun nimic, nu pot decât sa cedez în fata dorinţei pe care şi-o exprima poporul.

— Sigur, sire; nu trebuie sa faceţi altceva decât să-i daţi posibilitatea să-şi spună cunvântul.

Acest dialog mi-a fost reprodus chiar a doua zi, de către unul din cei care asistaseră la discuţie.

Când veni la noi, contele de Nesselrode discuta vreme îndelungata cu tata, despre diverse lucruri şi mai ales despre diverse persoane, între altele, îl întreba daca socotea ca era bine sa lase politia tot pe mâna domnului Pasquier. Tata îi răspunse ca nici nu putea încăpea pe nişte mâini mai pricepute şi mai cinstite, ca daca domnul Pasquier consimţea sa rămână în aceasta funcţie, va privi cu multa bucurie aceasta treaba, fiind cum nu se poate mai mândru ca se ţinuse seama de recomandarea lui.

Nu-mi mai aduc aminte daca în acea seara sau a doua zi, avut loc o reuniune regalista la domnul de Mortefontaine; ea trimise o deputăţie la tarul Alexandru pentru a-şi exprima dorinţele, îmi amintesc doar ca tata s-a întors zdrobit, dezgustat, dezolat; toate nebuniile emigraţiei şi cea mai prosteasca opoziţie şi-au dat arama pe fata. Au vorbit despre vexaţiuni şi răzbunări împotriva compatrioţilor lor, şi asta, îngenunchiaţi la picioarele unui suveran strain, în propria lor tara. Sosthene de la Rochefoucauld era unul dintre corifeii acestui talmeş-balmeş de absurdităţi.

Salonul meu nu se mai golea; toţi tinerii, prieteni cu fratele meu, erau mai tot timpul prezenţi în casa mea; de asemenea, nu stiu cum să-i laud pe ofiţerii ruşi, care ne copleşeau cu atenţiile şi cu politeţurile; n-aveau decât cuvinte de lauda şi de admiraţie pentru brava noastră armata. Nu le-a scăpat niciodată vreo vorba care ar fi putut jigni sau ofensa un francez, indiferent din ce partid ar fi făcut parte. Aceasta era dorinţa tarului lor pe care ei o respectau cu scrupulozitate si, as îndrăzni sa spun, chiar cu placere. Vorbeau întotdeauna cu multa deferenta despre Franta. Poate ca era cel mai bun sistem de a-şi spori succesele. Ideea, în tot cazul, fusese strălucită şi nu putea izvorî decât dintr-un suflet generos, aşa cum era, în acea epoca, sufletul tarului Alexandru, încă nu devenise acel temut stăpân absolut şi încă nu fusese atins de acea boala ereditara care i-a compromis definitiv pe împăraţii Rusiei, transformân-du-i într-un adevărat flagel mondial.

Primăvara lui 1814 a debutat cu nişte zile minunate.

Întregul Paris ieşise la plimbare. Nu existau în oraş nici lupte, nici ocupaţie, nici răzmeriţă, nici tulburări de nici un fel care Sa poată exercita vreo influenta asupra toaletelor femeilor.

Marţea, se plimbau, împodobite cu panase, printre răniţi, sfidând obuzele. Miercurea, veneau sa vadă cum defilează rniata aliata. Joia, îşi purtau rochiile elegante prin bivuacurile Bacilor din Champs-Elysees. Sigur ca era o privelişte cu otul deosebita să-i vezi pe acei locuitori de pe Don, exercitându-şi liniştiţi obiceiurile de acasă, în mijlocul Parisului. N-aveau corturi, şi nici un fel de adăpost. De fiecare copac erau legaţi câte trei sau patru cai, iar călăreţii, aflaţi la doi pasi de ei, şedeau jos, pe pământ, discutând între ei, cu o voce foarte plăcută şi cu un accent melodios. Cei mai multi lucrau: îşi reparau lanţurile, tăind şi făcând altele noi, îşi dregeau încălţămintea, hamurile cailor sau adaptau, după nevoile lor, unele lucruri pe care le jefuiseră. Erau totuşi cazaci din armata regulata si, cum nu făceau decât serviciul de cercetaşi, erau mai putin fericiţi decât confraţii lor, cazacii din armata neregulata. Uniformele lor erau frumoase: pantaloni largi, albaştri, o tunica de dalmatica groasa, tot albastra, căptuşită cu vatelina la piept şi strânsa tare, în jurul taliei, cu o centura de piele neagra şi lucioasa, cu catarame şi ornamente de arama sclipitoare, de care atârnau armele. Acest costum semi-oriental şi bizara lor atitudine, pe cal, unde stăteau mai mult în picioare – caci şaua ridicata îi scutea să-şi mai îndoaie genunchii – îi făcuseră sa devina obiectul curiozităţii tuturor gură-cască din Paris, îi lăsau sa se apropie de ei, dar mai mult pe femei şi pe copii, aceştia din urma urcându-li-se, pur şi simplu, în cap. Am văzut femei luându-le vesmintele în mâna ca sa le cerceteze cum erau cusute. Din când în când, cazacii scoteau câte un mormăit; atunci, curioşii se dădeau speriaţi înapoi. Ei izbucneau în râs şi-i făceau sa râdă şi pe cei care se speriaseră. Pe bărbaţi nu-i prea lăsau sa se apropie de ei; îi îndepărtau printr-un gest calm, cu mâna, şi rosteau un cuvânt care probabil ca însemna „dă-te mai încolo”, sau aşa ceva. Consemnul se pare ca nu era chiar atât de riguros, caci daca un bărbat era însoţit de o femeie sau de copii îl lăsau totuşi sa se apropie.

Sigur ca aveau motivele lor sa stea mai mult pe lângă bidivii, caci niciodată, sub nici un pretext, nu se mişcau de lângă ei. Daca nu stăteau pe pământ, stăteau pe cai. Pentru a circula în interiorul bivuacului, de la un capăt la altul, mergeau calare, îi vedeai adesea ţinându-şi lancea într-o mâna şi un ulcior sau o gamela sau chiar o ulcica în cealaltă, ducându-se să-şi facă treburile micului lor menaj. Am spus ulcica, pentru că am văzut un cazac ridicându-se liniştit, urcându-se pe cal, luându-şi lancea, aplecându-se până la pământ pentru a apuca o ulcica, ducându-se la treizeci de pasi de acolo ca s-o umple cu apa dintr-un hârdău care era păzit de o garda, bându-şi apa şi reîntorcându-se la locul sau cu ulcica goala, coborând de pe cal, reaşezându-şi lancea alături de celelalte şi reluându-şi munca.

Aceste obiceiuri nomade ni se păreau atât de ciudate, încât ele ne aţâţau curiozitatea pe care ne-o satisfăceam cu atât mai multa placere cu cât eram convinşi ca afacerile noastre mergeau destul de bine. Succesul partidului regalist ne făcea sa nu mai simţim ruşinea unui bivuac strain în Champs-Elysees. Datorez aceasta mărturisire tatălui meu, care nu împărtăşea deloc acea impresie a noastră şi pe care nu 1-am putut determina pentru nimic în lume sa vina sa vadă acel spectacol pe care el se încăpăţâna să-l socoata mai mult trist decât curios.