Capitolul II Biletul printului de Talleyrand.

Temerile aliaţilor.         — Spectacol la Opera.         — Greşelile partidului regalist.         — Vizita generalului Pozzo di Borgo.         — Tarul Alexandru.         — Purtarea sa.         — Broşura domnului de Chateaubriand.         — Efectul ei.         — Povestirea domnului de Lescour.

În seara zilei de joi, domnul de Nesselrode mi-a spus:

— Vreţi sa vedeţi documentele în urma cărora ne-am hazardat sa ne îndreptam către Paris?

— Sigur ca da.

— Poftiţi, priviţi-le!

După care, a scos din buzunar o bucăţică de hârtie rupta S1 sifonata, pe care era scris cu cerneala simpatica: „Pipăiţi drumul ca nişte copii care merg pe picioroange. Puteţi tot ceea Ce vreţi; şi vreţi tot ceea ce puteţi. Cunoaşteţi acest scris! ^veţi deplina încredere în cel ce va aduce biletul!”

Nu ma înşelasem nici o secunda în presupunerile mele: uetul, scris de Talleyrand, după retragerea aliaţilor din Montereau, îi ajunsese din urma aproape de Troyes, şi instrucţiunile date purtătorului acestei ciudate scrisori de acreditare avură o influenta hotărâtoare înceea ce priveşte intrarea aliaţilor în Paris. Totuşi, ceea ce-i decise definitiv a fost faptul ca retragerea era foarte uşoară, ca puteau părăsi oricând Franta prin Flandra şi nu prin Champagne care era epuizata, dezolata şi gata sa se ridice împotriva lor. Caci străinii erau mai neliniştiţi şi mai miraţi de şederea lor în Paris, decât eram noi. Nu erau chiar atât de orbiţi de partidul regalist, nici atât de dezamăgiţi de prestigiul pe care-l inspira încă numele lui Napoleon. Minunile campaniilor din Franţa nu le îngăduiau sa creadă în distrugerea atât de completa şi de reala a armatei, încât se aşteptau, din clipa în clipa, s-o vadă ivindu-se pe caldarâmul Parisului. Totuşi, aveam dreptate când spuneam ca tara era atât de dezgustata, de obosita, de dornica de tihna, atât de sătulă de glorie încât i se acrise de împărat şi de campaniile lui şi nu mai dorea nimic altceva decât siguranţa zilei de mâine. Niciodată nu s-a întâmplat ca sentimentul patriotic sa slăbească în asemenea hal în Franţa. Poate ca împăratul, prin uriaşele sale cuceriri, îl slăbise, tinzând chiar să-l şi stânga cu totul. Noi nu vedeam un compatriot într-un francez din Roma sau din Hamburg. Poate – şi cred asta – ca sistemul de a decepţiona lumea, pe care-l adoptase, izbutise şi el sa dezguste poporul. Buletinele nu vorbeau niciodată decât despre triumfurile noastre, armata franceza era invariabil victorioasa, armata duşmană totdeauna făcută praf şi totuşi, din eşec In eşec, ea sosise de pe malurile râului Moscova pe malurile Senei. Nimeni nu credea în relatările oficiale. Îţi sfărâmai creierul ca sa dezlegi aceasta enigma, aşa ca masele încetau sa mai privească cu interes evenimentele pe care erau obligate sa le ghicească, împăratul se străduise atâta sa ne convingă ca toate astea erau treburile sale şi nu ale noastre, încât izbutise într-adevăr ca ele sa nu mai intereseze pe nimeni. Orice-ai fi gândit sau ai fi spus – de-a lungul anilor – în 1814, toată lumea, fara a excepta armata şi funcţionarii publici, erau atât de obosiţi* încât nu doreau decât sa se vadă scăpaţi de o activitate care încetase de a mai fi dirijata de o voinţă înţeleaptă şi rationalanucele de Raguse mi-a povestit odată cam care erau relaţiile sale cu împăratul, într-o fraza care – într-un anumit fel – putea fi aplicata întregii naţiuni:

— Când împăratul spunea: „Totul pentru Franta!” îl slujeam cu entuziasm: când spunea „Pentru Franta şi pentru mine!”, îl slujeam cu zel; când spunea: „Pentru mine şi Franta”, îl slujeam cu supunere; dar când spunea: „Doar pentru mine!”, simţeam nevoia să-i întorc spatele.

Ei bine, la fel raţiona şi Franta care îşi dăduse seama demult ca împăratul se ocupa de interesele ei. ai cum popoarele – mai mult decât indivizii – sunt în general ingrate, Frântă a uitat şi ea imensele binefaceri pe care i le-a făcut Napoleon, şi până la urma 1-a copleşit cu reproşuri. La rândul sau, posteritatea va uita aberaţiile şi micimile acestui geniu sublim. Ea va poetiza şederea lui la Fontainebleau; va ezita sa amintească – după rămasul bun atât de eroic pe care şi 1-a luat de la vulturii vechilor sale batalioane – discuţiile şi insistentele depuse pentru a obţine câteva mobile după ce a fost trimis în exil, şi va avea dreptate. Când o figura ca cea a lui Bonaparte apare peste secole, nu mai trebuie amintit nimic din ceea ce i-ar putea umbri cât de cât strălucirea. Trebuie totuşi sa explicam contemporanilor ca – năucit de atâta lumina – nu mai găsise şi nu mai simţise altceva decât suferinţă.

Vineri, devreme, domnul de Nesselrode ne spuse ca suveranii vor merge la Opera. Lata-i deci pe oamenii noştri alergând după loji şi făcându-ne rost, cu forţa, de una. Florăresele au fost pur şi simplu rechiziţionate, ca sa ne procure, de unde-or şti – crini; ne-am dus la spectacol coafate, împopoţonate şi cu nişte enorme buchete de flori. Bărbaţii purtau cocarda alba la pălărie. Până atunci, totul mersese bine. Dar simt cum ma năpădeşte roşeaţă, fiindcă ma vad obligata sa istorisesc felul cum s-au comportat francezii noştri la acel spectacol.

Cu o clipa înainte de sosirea suveranilor în loja imperiala, câţiva tineri au acoperit, cu o batista, vulturul de pe draperia Ce împodobea loja. După spectacol, aceiaşi tineri doborâră si Parsera cu ciocanul acel vultur, în aplauzele întregii sali.

Am simţit îngrozitor de prost, cu conştiinţa încărcată, fara sa pot spune exact ce anume ma apasa astfel. Acea demonstraţie avea un subînţeles, semnifica, desigur, căderea lui Bonaparte şi reîntoarcerea Bourbonilor; dar lucrurile nu-mi erau destul de clare. După doua zile, un om, urcând pe scena, a prins cu ace pe cortina o hârtie mare, alba, pe care erau desenate trei flori de crin, înlocuind astfel vulturul. Lumea s-a arătat plina de entuziasm, iar tarul Alexandru ridicându-se în picioare, în loja, a aplaudat gestul.

Partidele noi erau convinse ca ele reprezintă întreaga naţiune. Ne-am convins cu câteva zile mai înainte ca nu eram decât o fracţiune infima şi totuşi ne îngăduiam sa înfruntam, veseli, sentimentele onorabile ale unei tari întregi şi sa le jignim crunt pe cele ale armatei. Acel vultur – pe care ea îl purtase, victorioasa, prin toate capitalele Europei – noi îl aduceam acum drept jertfa locuitorilor aceloraşi capitale care, poate ca, văzând de ce sentimente antinaţionale suntem în stare, pierduseră şi bruma de respect ce o mai aveau fata de noi. Partidul doborât era sincer convins de sentimentele noastre şi se pare ca nu-l mira faptul ca comportarea sa generase atâta ura. Regret ca trebuie s-o mărturisesc, dar partidul regalist a dovedit foarte putina dragoste de patrie, şi foarte multa fata de sine; cearta care a izbucnit între diversele clase a făcut nobilimea ostila fata de pământul ale cărui privilegii îi erau încă necunoscute şi chiar ma tem ca se simţea mai apropiata fata de un nobil strain decât de un burghez francez. Interesele comune, odată sifonate, au stabilit afinităţi între clase şi au zdrobit naţionalităţile.

Într-o vineri, zi de Opera, eram la masa, când usa sufrageriei se deschise cu zgomot şi un general rus se năpusti, valsând în jurul mesei şi cântând: „Ah, prieteni, bunii mei prieteni, dragii mei prieteni…” Primul nostru gând a fost ca aveam de-a face cu un nebun; dar iată ca fratele meu striga: -Dar e Pozzo!

Într-adevăr, el era. Comunicaţiile fuseseră atât de dificile în timpul regimului imperial încât, cu toată strânsa prietenie care exista între noi, habar n-aveam ca se afla în armata rusa. Nici el nu ştiuse unde sa ne caute decât cu câteva minute mai înainte de a da astfel buzna în casa noastră. Ne însoţi la Opera şi de atunci n-a trecut zi în care sa nu-l vedem, cel putin o data. Datorita lui am fost iniţiată într-o mulţime de lucruri, numai fiindcă găsise în mine trei calităţi destul de rare la o femeie: discreţie, interes şi siguranţă, şi fiindcă îi plăcea sa sfoggafsi”], cum spunea el, alături de mine. Ma pretam la toate aceste lucruri, cu atât mai multa placere cu cât m-a pasionat întotdeauna politica. Socot ca atunci când nu eşti îndeajuns de pregătit sufleteşte sa te preocupi de viaţa viitoare, despre care se spune ca ar fi veşnică, lucrul cel mai demn de interes, pentru un spirit serios, este situaţia naţiunilor de pe acest pământ. Prietenii mei ma informară ca, ieşind pe la ceasurile patru de la teatru, unde aplaudaseră inaugurarea florilor de crin, tarul Alexandru trebuia sa se urce în trăsură ca sa se duca la cartierul general al armatei. Generalul Pozzo rămăsese acreditat pe lângă guvernul provizoriu, căruia trebuia să-i transmită ordinele tarului. Precauţiile luate în aceasta împrejurare, de către aliaţi, pentru a li se asigura retragerea fara a mai trece prin Paris, dovedesc câta spaima le inspira încă toată acea armata napoleoniana cu care s-ar fi putut trezi în fata lor, precum şi numele marelui Napoleon. Numai ca, în Franţa, el nu mai avea nici o putere.

În sfârşit broşura domnului de Chateaubriand, Bonaparte şi Bourbonii, tipărită cu o rapiditate care nu era chiar pe măsură nerăbdării noastre, apăru, îmi amintesc ca am citit-o, plina de o admiraţie de care evident ca mi-a fost grozav de ruşine mai târziu, când mi-a căzut din nou în mâna. Autorul îi făcuse un asemenea proces de intenţie lui Napoleon, prin tămâia pe care a ars-o pe altarul din insula Sfânta-Elen, a, încât se pare ca nimeni nu 1-a mai judecat atât de aspru şi de sever, ca el. Desi la început îi dădusem dreptate, cu timpul – judecând la rece şi cu mai multa înţelepciune -mi-am dat seama ca, de fapt, ceea ce făcuse el fusese o adevărată crima. Străinii, mai putin orbi decât noi, şi-au dat earna de toată nedreptatea acelei lucrări, iar tarul Alexandru

1 Să-sj descarce sufletul (it.) s-a simţit pur şi simplu ofensat. El n-a uitat cât de mult îl respectase pe omul atât de violent atacat chiar de unul dintre compatrioţii sai. Domnul de Chateaubriand se şi vedea într-o funcţie mănoasă de Stat. Dar nimeni, în afara de el, nu se gândea la aşa ceva. Atunci juca şi ultima carte şi ceru o audienta particulara tarului Alexandru. Am primit însărcinarea sa vorbesc cu contele de Nesselrode, şi Chateaubriand a fost primit în audienta. Tarul nu-l cunoştea decât în calitate de scriitor; Chateaubriand îl aştepta într-un salon, împreuna cu domnul Etienne, autorul unei piese pe care Alexandru o văzuse în ajun. Străbătând apartamentul, ca sa iasă afara, tarul dădu cu ochii de cei doi. Vorbi mai întâi cu Etienne, despre piesa sa, apoi îi spuse un cuvânt lui Chateaubriand despre broşura lui pe care pretinse ca încă nu avusese vreme s-o citească, recomanda înţelegere deplina între cei doi scriitori, le spuse ca oamenii de litere aveau menirea, unii să-l lumineze, alţii să-l distreze, şi nu sa se ocupe de politica, după care pleca fara să-i dea răgazul domnului de Chateaubriand sa scoată o vorba. Acesta îl privi prea putin conciliator pe Etienne, după care ieşi furios din salon. Contele de Nesselrode, care era totuşi supărat, nu se putu abţine sa nu râdă când îmi istorisi amănuntele acelei întrevederi. Nici acum nu stiu daca acea asimilare cu Etienne fusese o mica răutate sau pur şi simplu o greşeală a tarului. De atunci, domnul de Chateaubriand avu precauţia de a-l evita. Chiar a doua zi după intrarea aliaţilor, el se împopoţona cu o uniforma pur şi simplu fantezista, peste care îşi pusese un cordon lat, de mătase rosie, de care atârna o imensa sabie turceasca ce se târa pe parchet, producând un zgomot formidabil. Aducea mai curând a capitan de piraţi decât a scriitor pasnic şi la locul lui. Acel costum îl făcu, într-un fel, ridicol, până şi în ochii celor mai înflăcărate admiratoare ale sale.

Nu mai stiu în care din zilele acelei săptămâni atât de pline de peripeţii, una dintre rudele mele ma asigura ca-l cunoştea pe ofiţerul care susţinea ca ar fi primit ordinul, în ziua bătăliei din Paris – ordin adus de domnul de Girardin -sa arunce în aer depozitul de muniţii de la Invalizi. Aceste orbe se repetară în salonul meu şi ajunseră la urechile domnului de Nesselrode; el ma întreba daca puteam afla urnele acelui ofiţer şi daca puteam obţine unele amănunte despre toată acea tărăşenie. Am chemat persoana care îmi 'storisise povestea. Ea repeta ca domnul de Lescour, ofiţer de artilerie* comandantul depozitului de la Domul Invalizilor, fusese chemat marţi seara, la grilajul Palatului, unde îl găsise ne domnul conte Alexandre de Girardin, calare, alb de praf din cap şi până în picioare, care-i poruncise – din partea lui Napoleon – sa arunce în aer depozitul cu praf de puşcă; cum domnul de Lescour nu-şi putuse reprima un gest de groaza, domnul de Girardin întrebase:

— Aovai, domnule?

Lescour, temându-se atunci ca nu cumva un altul sa fie însărcinat cu aceeaşi înspăimântătoare treaba, îşi venise repede în fire şi răspunsese:

— Nu, domnule general, n-am şovăit niciodată sa îndeplinesc ordinele şefilor mei!

După acest răspuns, domnul de Girardin plecase în galop. Persoana care îmi povestise toate aceste lucruri se oferi sa mi-l aducă, a doua zi dimineaţa, pe Lescour, la mine acasă. Domnul de Nesselrode ma ruga sa consimt. Ducele de Maille, de fata la aceasta povestire, îşi aminti ca-l văzuse pe domnul de Girardin pe podul Ludovic al XVI-lea, în ziua şi la ora indicata, gonind calare şi ca se mirase foarte tare să-l vadă ca o ia spre dreapta, adică spre Domul Invalizilor.

Domnul de Lescour veni la mine, a doua zi; primisem mai înainte un bilet de la contele de Nesselrode care ma ruga sa i-l trimit lui. Omul se duse, fu prezentat tarului Alexandru, apoi primi o droaie de felicitări şi de complimente, precum şi ordinul Sfânta Ana pentru ca nu aruncase depozitul în aer. Se 'napoie la mine în culmea bucuriei şi a recunoştinţei. Mi se Păru a fi un om foarte simplu şi foarte cinstit.

După câteva zile, prinţesa de Vaudemont, protectoarea

|a> îl mustra zdravăn pentru ca făcuse publica aceasta afacere.

Duse la masa la doamna de Vintimille. Doamnele de Girardin al de Greffulhe, nepoatele sale, care se aflau şi ele acolo, plânseră cu hohote auzind povestea. Generalul Clarke, de care Lescour avea obiceiul sa asculte, fiindcă fusese ministru de război, îi reproşa ca se vânduse duşmanului. II înconjurară şi-i înghesuiră cu întrebări, caci voiau sa obţină cu orice preţ, de la el, o dezminţire. El nu consimţi, dar, până la urma, îl obligară sa dea o declaraţie semnata unde, confirmând ca ar fi primit un ordin verbal de la un ofiţer superior, adăugase ca între timp se întunecase, ca nu era sigur ca ar fi recunoscut persoana şi ca numind-o, putea foarte bine sa se însele. Plecând de acolo, veni glonţ la mine să-mi povestească ce păţise.

— Domnule de Lescour, i-am spus, eşti pierdut. Când spui lucruri de o asemenea gravitate, trebuie sa fii sigur ca în nici o împrejurare nu vei schimba nici cel mai mic amănunt, iar faptul ca acum ai retractat cele spuse mai înainte poate avea urmări foarte grave, îmi dau seama ca ceea ce ai făcut va isca bănuieli în ce priveşte sinceritatea dumitale, iar persoanele care ţi-au smuls aceasta mărturisire, profitând de slăbiciunea dumitale, vor fi primele care vor profita de ea pentru a te scoate vinovat.

Bietul om îşi dădu seama ca aveam dreptate şi fu disperat; ceea ce i-am prezis, n-a întârziat sa se întâmple. S-a stabilit imediat ca domnul de Lescour era un aventurier ticălos, care inventase toată acea poveste, ca sa parvină; i se dădu pe loc o slujba oarecare în la Cette, şi-l expediară acolo. Domnul de Girardin continua sa se bucure de favoarea prinţilor noştri, iar bietul Lescour continua sa fie persecutat cumplit de el. Nu 1-am mai revăzut, aşa ca nu mai stiu ce s-a întâmplat cu el.

În general, majoritatea celor vinovaţi, au respins acuzaţia ca ar fi vrut sa arunce pulberăria în aer, ca falsa şi nefondata. Totuşi, daca ma gândesc la plecarea precipitata a doamnei Bertrand, care a avut loc la porunca soţului ei, la solicitările atât de insistente ale domnului de La Touche ca sa ne determine sa plecam în aceeaşi zi cu ei, la vizita rapida a domnului de Girardin la Statul-Major ca sa afle de capitulare înainte de a se reîntoarce la Juvisy, unde îl aştepta Napoleon, si, în sfârşit, de întâlnirea de pe pod a domnului de are. L văzuse clar apucând-o spre Domul Invalizilor şi încă foarte grăbit, dorind probabil a se reîntoarce cât mai repede la Fontainebleau, mărturisesc ca sunt gata sa dau crezare spuselor domnului de Lescour şi să-l privesc ca pe o victima a propriei sale slăbiciuni.