Capitolul VII Ședinta regala.

Numirea pairilor.         — Tata accepta ambasada din Torino.         — Motivele care-l determina s-o accepte.         — Doamna şi domnişoara Stae'l.         — Domnul de La Bedoyere.         — Boala lui Monsieur.         — Cavalerul de Puysegur.         — Menţinerea doamnelor engleze.         — Contesa de Nesselrode.         — Printesa Wolkonski.         — Fratele meu obţine un grad.         — Contesa de Chatenay.

După ce s-a publicat Declaraţia de la Saint-Ouen, s-a pus problema formulării unei Carte. Dar fie ca între timp s-a răzgândit, fie ca a adoptat unele idei venite din afara, regelui i s-a părut ca toate concesiile pe care avea de gând sa le facă erau prea mari.

Domnul de Talleyrand, în discursul sau către rege, spusese – în mod elegant – ca „barierele erau ajutoare de nădejde”; Curtea, dimpotrivă, se temea ca ele sa nu devina obstacole. Presupunând ca ar fi fost înţelept sa nu dai prea multa libertate unei tari care fusese ţinuta vreme îndelungata în cele mai strânse haturi, era, în orice caz, o mare greşeală sa numeşti – pentru a redacta Carta – trei oameni care-şi manifestau făţiş sila fata de un guvern reprezentativ: cancelarul Dambray1, domnul Ferrand2 şi abatele de Montesquiou3. S-au lăudat atunci şi au mărturisit mai târziu

1 Vicontele de Dambray (1760 – 1829), vechi avocat general în Parlamentul din Paris. Preşedintele Camerei Pairilor, după Restauraţie.

2 Contele Ferrand (1751 – 1825), era un vechi consilier în Parlamentul din Paris. Reîntors în Franţa, în 1800, regele Ludovic al XVIH-lca 1-a numit director general al Postelor. A ajuns pair al Franţei şi membru al Academici Franceze.

3 Abatele de Montesqyimi-Fezensac (1756 – 1832), a fost deputatul clerului în Slatclc Generale din 1789. În timpul Restauraţiei, a ajuns ministru de interne, pa'. J al Franţei şi membru al Academici. Ludovic al XVIII-lca 1-a făcut duce. A parâs' Camera Pairilor înainte de 1830.

Ca, în ochii lor, Carta nu era decât un mijloc de tranziţie de a ajunge la vechiul regim sau mai curând la monarhia absoluta. Caci instituţiile create cu vremea, uzanţele şi obiceiurile care alcătuiseră nişte obstacole de netrecut, fuseseră năruite de iureşul revoluţionar. Oricare le-ar fi fost intenţiile, Frântă a luat opera lor în serios şi a dovedit din plin acest lucru.

Desi n-aveam nici o înclinare către ceremonii, am vrut sa asist totuşi la şedinţa regala în care sa fie promulgata Carta. Liberalismul meu a fost şocat la culme când am văzut în ce hal fuseseră atenuate angajamentele luate la Saint-Ouen. Carta mi se păru o mistificare. Aceasta impresie fu însa departe de a fi generala. Caci fiecare era ocupat sa caute în Carta articolul din care putea trage cât mai mult profit. Cu acest prilej, m-am edificat pe deplin în privinţa unora dintre compatrioţii mei. Ceremonia a fost frumoasa, dar lipsita de acel ceva serios, de acea reculegere, cu care un popor atât de mare ar fi trebuit sa primească acea faimoasa Carta. Toată lumea era mai ales ocupata de noile costume, de noile figuri şi de vechile uzanţe revenite la moda după o lunga desuetudine. Când regele îşi isprăvi discursul – bine alcătuit şi citit cu o voce plina de emfaza – prin cuvintele: „cancelarul meu va va spune restul”, pe buzele tuturor se ivi un surâs larg. După citirea Cartei, domnul Dambray citi lista pairilor, începu cu vechii duci şi pairi, apoi cu cei din noul regim. Ajungând la pairii senatori, citi între altele numele domnului conte Cornet, dar pocindu-l şi zicându-i Cornudet, pe un ton atât de jignitor şi de impertinent, încât scandalizata, nu m-am putut abţine sa nu le spun vecinilor mei:

— Iată un fel ciudat de a-ţi face prieteni! Aceşti oameni, cărora li se acorda o favoare considerabila, sunt, din pricina tonului cu care li se rosteşte numele, scutiţi de orice recunoştinţă!

N-au fost făcuţi decât şase noi pairi, printre care se afla a' domnul conte Charles de Damas, numit între timp, comandantul unei companii a casei regale., Carta odată promulgata, suveranii străini plecară. Răinţe de sosirea regelui, Monsieur – în calitate de locotenent &eneral al regatului – trimisese în provincii o serie de comisari cu puteri nelimitate. Ei trebuiau sa controleze autorităţile, sa cerceteze situaţia ţinuturilor, sa potolească spiritele şi sj găsească metodele cele mai propice de a le calma. Aceste comisii ar fi putut sa fie foarte utile. Tata fu desemnat sa facă şi el parte dintr-una. Din pricina unei greşeli de tipografie, pe lista afişată în Monitor, în loc sa apară numele sau, apăru numele fratelui sau – vicontele de Osmond – şi tata se strădui atâta ca sa nu fie şters, încât colegii sai se duseră la Monsieur şi depuseră toate diligentele pentru ca greşeala sa fie îndreptata. Modest cum era din fire, tata s-a simţit foarte prost văzându-se totuşi trecut pe acea lista. Domnul de Talleyrand încerca să-i explice ca era bine ca numele lui sa figureze pe acea lista unde nu se aflau decât oameni cărora avea, probabil, sa li se încredinţeze slujbe cu puteri nelimitate. Domnul de Talleyrand a ţinut întotdeauna mult la tata. Cunoştinţa lor data, de altfel, din tinereţe şi desi apucaseră pe drumuri cu totul diferite şi legăturile dintre ei fuseseră întrerupte timp de douăzeci şi cinci de ani, totuşi Talleyrand făcuse întotdeauna caz de capacitatea şi de loialitatea tatălui meu.

Presimţirile mele în ceea ce privea schimbările survenite în dispoziţia sa sufleteasca se adeveriră în curând; caci, după ce refuzase sa plece la Viena, tata accepta ambasada din Torino. În ciuda spiritului sau superior şi a judecăţii sale sănătoase, nu putuse rezista ambiţiei de a ajunge ministru. Talleyrand îi spuse ca de la Torino va pleca la Londra, arătându-i ca domnul de Châtre nu putea face fata slujbei din Anglia; dar ceea ce a cântărit de fapt cel mai greu, a fost faptul ca Talleyrand a adăugat ca Torino – fiind privita ca o ambasada a familiei regale – asigura ambasadorului de acolo dreptul la Cordonul Albastru1. Or, tata a dorit întotdeauna aceasta decoraţie, mai presus de orice. Ca sa vedeţi ca dorinţele din tinereţe lasa urme puternice chiar şi în spiritele cele mai distinse! A fi cavaler al acestui ordin, i se părea lucrul cel mai frumos din lume. Sigur ca daca domnul de

1 Cu alte cuvinte, cavaler a! Ordinului Saint-Esprit, ordin cavaleresc creat de Hcnric al III-lca, suprimat în 1791 şi restabilit de Ludovic al XVlIl-lca. Era prima 51 cea mai înalta dintre decoraţiile din vechea monarhic. După 1830 a fost suprimat.

Talieyrand ar fi fost ministru, i-ar fi înmânat aceasta decoraţie tacă de la prima promoţie.

Trebuie sa mai povestesc încă o întâmplare care onfjrma ca impresiile din tinereţe rămân întotdeauna adânc întipărite în suflet. Tata fusese numit comisar francez pentru a reglementa limitele tratatului de pace. Aceasta treaba nu era prea plăcută; colegii sai, prinţii Rozamowski şi contele foloseau nişte formulări încântătoare; baronul von Humboldt şi sir Charles Stewart îşi deghizau exigentele jn fraze cât mai dulcege. Tata ieşi şi el cu bine din aceasta situaţie dificila, încât regele îl chema de câteva ori şi-i arata cât era de satisfăcut.

Când se puse problema ambasadei din Torino, lucrurile nu mai merseră tot atât de uşor. Mama era furioasa, eu dezamăgită, fratele meu contrariat, în sfârşit, tata se hotărî sa ne facă pe voie şi sa refuze. Se duse la rege şi-i spuse ca, din moment ce refuzase ambasada din Viena, ar da dovada de inconsecventa daca ar accepta-o pe cea din Torino. Regele îi răspunse ca era vorba de un lucru cu totul diferit, ca înţelegea sa nu accepte sa se duca la Viena, dar ca regele Sardiniei era cumnatul sau; acest argument i se păru concludent tatei. Regele – care ţinea să-l trimită cu orice preţ la Torino – îi mai spuse ca era dispus să-i acorde orice şi-ar fi dorit, ca dovada a mulţumirii şi satisfacţiei sale; atunci tata îi ceru sa facă parte din Cabinet, adică – cu alte cuvinte – îi ceru îngăduinţa de a fi primit în zilele de recepţie într-o anumită sala şi nu în alta. Asigurat de aceste doua lucruri, după o discuţie destul de lunga, tata se întoarse, foarte încântat, sa ne spună ca nu putuse rezista totuşi poruncii regelui. Mult mai târziu, după ce a acceptat ambasada din Torino, domnul de Talleyrand şi-a ţinut cuvântul şi i-a încredinţat ambasada din Londra şi Cordonul Albastru. Cât despre mine, treceam din mirare în mirare, fara sa izbutesc a face progrese în arta de a fi curtean.

Aceasta numire a tatei ne aduse de la tara, unde ne °aihneam după o iarna şi după o primăvară atât de agitate. Pe '^arna o întorsese boala si, cum nu putea sa se mişte, toate Pregătirile plecării căzură în sarcina mea. Toate acele griji, la care se adauga mâhnirea de a-mi părăsi prietenii şi obiceiurile ma absorbiră atât de mult, încât n-am mai avut când sa ma ocup de treburile publice, aşa ca nu-mi mai aduc chiar atât de bine aminte de ele. Totuşi, de câteva fapte mai deosebite, tot îmi aduc aminte.

Doamna de Stae'l sosi şi ea la putina vreme după rege. Fericirea de a se revedea la Paris îi era dublata de bucuria de a se lauda cu frumuseţea tinerei şi fermecătoarei sale fiice, în ciuda parului de o culoare un pic cam îndrăzneaţă şi a câtorva pete roşii pe obraz, Albertine de Stae'l era una dintre cele mai încântătoare tinere pe care le-am întâlnit vreodată; figura ei avea ceva atât de angelic şi de pur cum n-am mai văzut la nimeni. Mama sa era fericita şi mândra de ea. Se gândea s-o mărite, mai ales ca pretendenţii şi începură a roi în jurul ei.

Doamna de Stae'l avea obiceiul sa spună, încă de când fata era o copila, ca va şti s-o convingă sa se mărite din dragoste. Sunt sigura ca a îndreptat-o totuşi către un duce sau un pair bogat şi de familie foarte mare. Având în vedere ca ducele de Broglie întrunea toate cerinţele, se pare ca el a fost preferatul. Dar nu vreau sa anticipez asupra evenimentelor, fiindcă aceasta căsătorie a avut loc abia în anul următor.

Ura pe care i-o purta lui Bonaparte, făcuse din doamna de Stae'l o regalista înfocata. Cu câteva zile înainte de a pleca la Torino, ne-am dus sa ne luam rămas-bun de la ea. Un tânăr, sprijinit de un fotoliu, tuna şi fulgera într-un mod atât de ostil împotriva regalităţii, se arata a fi un bonapartist atât de înfocat, încât doamna de Stae'l, după ce a încercat în zadar sa ia în gluma elocinţa lui plina de ura, s-a văzut obligata, în ciuda tolerantei sale obişnuite, să-l roage sa înceteze. Nefericitul era La Bedoyere. După câteva săptămâni, convins de familia sotiei sale, a consimţit sa fie numit colonel în slujba lui Ludovic al XVIII-lea; dar cu putin înainte de sfârşitul anului, a plătit cu viaţa trădarea fata de Napoleon.

Între timp, Monsieur s-a îmbolnăvit grav şi starea sănătăţii sale i-a neliniştit pe toţi regaliştii. În sfârşit, s-a făcut bine, dar vai! Nici spre fericirea lui şi nici a noastra-Convalescenta şi-a petrecut-o la Saint-Cloud. Noi ne-am dus să-l vedem pe Châtenay; a fost graţios, ca de obicei, şi cu chef ^e vorba. Ne-a arătat cu o mare satisfacţie, minunăţiile de la Saint-Cloud. Spunea, râzând, ca nu-l mai acuza pe Bonaparte ca lăsase mobilierul sa se deterioreze, îndelunga privaţiune de acele minunăţii fara pereche îl făcea probabil, acum, sa le aprecieze şi mai mult.

Tot la Saint-Cloud 1-am întâlnit şi pe cavalerul de puysegur. Îl lăsasem la Londra, cu câţiva ani mai înainte, ca pe cel mai amabil, mai agreabil şi mai sociabil dintre oameni. Eram foarte buni prieteni. M-am bucurat grozav să-l revăd. Par, din păcate, am regăsit un personaj rece, arţăgos, nepoliticos, tăcut, în sfârşit, un alt om, încât n-am mai înţeles nimic. M-am retras, stingherita de graba cu care-l întâmpinasem. Am aflat, după câteva zile ca, în afara de anglomania lui, care-l făcea să-i fie sila de tot ce era francez, era dominat de sentimentul ca îmbătrânise, îşi pierduse toţi dinţii si, până atunci, se străduise zadarnic sa şi-i înlocuiasa. Un medic mai dibaci izbuti să-i puna dintii şi să-l facă un pic mai sociabil. Dar nu-şi mai recăpătă niciodată spiritul de odinioară; era veşnic posomorât şi bombănea întruna. N-a venit pe la noi, dar 1-am văzut de câteva ori la unchiul meu Edouard Dillon.

Într-o zi, după ce lordul Westmeath – care se ocupa de agricultura – făcuse o vizita la Saint-Germain, ne întreba cu ce se hrăneau animalele din jurul Parisului. Fiindcă păşunea i se păruse foarte săracă. Ne-am străduit să-i explicam cum ca în alte locuri păşunea era mult mai bogata, dar cavalerul de Puysegur ne-o taie scurt:

— Aveţi dreptate, milord, la noi nu exista păşuni, oribilele noastre vaci nu mănâncă decât scaieţi de prin şanţuri; şi de a”fel nici n-ai putea sa descoperi păşunile în Franţa, pentru ca Iarba nu e verde.

— Cum adică nu e verde? Dar ce culoare are?

— E cafenie.

— Când e arsa de soare. ~ Nu, întotdeauna.

Nu m-am putut abţine sa nu râd şi am spus:

— Iată o informaţie ciudata data de un francez urm-strain.

Cavalerul replica cu acreala:

— Doamna, eu nu sunt francez!

Cavalerul de Puysegur a fost omul pe care 1-am văzut cel mai afectat şi mai abătut pentru că-şi pierduse frumuseţea de odinioară. Au fost acuzate femeile de aceasta nefericire Dar, după câte stiu eu, niciuna nu 1-a adus în starea asta Devenise absolut insuportabil, şi tinerii – care auziseră laudându-i-se calităţile, spiritul şi gratia – căutau în zadar unele urme din aceste presupuse însuşiri. Grosolănia sa devenise extrema; ar fi vrut sa acapareze toate favorurile, sa fie pe placul lui Monsieur care să-i suporte toanele în amintirea trecutului.

(Nota. Multi ani mai târziu, dincolo de epoca în care cred ca voi încheia aceste Memorii, în aprilie 1832, în timpul celei mai crâncene epidemii de holera, m-am dus într-o dimineaţă la ducesa de Laval; ducele de Luxembourg, fratele ei, şi ducele de Duras se aflau şi ei acolo. De fapt, venisem sa aflu din gura baronului Pasquier – care fusese de fata – cum murise domnul Cuvier1, victima flagelului ce decima capitala. Dăduse dovada, în acea clipa suprema, de toată măreţia distincţiei sale intelectuale şi de o forţă sufleteasca rar întâlnita, până în ultima sa clipa. Cel care-mi istorisea aceste lucruri era profund emoţionat şi izbutise sa ma impresioneze şi pe mine. M-am dus apoi la ducesa, profund emoţionată şi am început să-i povestesc şi ei ce auzisem. Cei doi duci ascultau nepăsători, în sfârşit, domnul de Luxembourg, aplecându-se către domnul de Duras îl întreba în şoaptă:

— Dar cine a fost Cuvier asta, frate?

— Cred ca era unul dintre grădinarii regelui! Răspunse celalalt.

1 Georges Cuvier (1769 – 1832), zoolog şi paleontolog francez, creatorul anatomici comparate şi al paleontologici. Aplicând principiile sale ştiinţifice s-a putut determina, după oase, speciile animalelor dispărute. A fost unul dintre mar savanţi ai Franţei secolului trecut. „t…

Ilustrul Cuvier, unul dintre grădinarii regelui! „Vai, vai!

Am z's 'n smea mea> probabil ca asemenea gânduri trec şi mintea căpitanilor de garda, a gentilomilor, a intimilor P „elui Franţei! Europa ne invidia ca-l aveam pe marele Cuvier, reg' a' în Curtea din Tuileries nici măcar nu se ştia ca exista!”)

La putina vreme după asta am văzut sosind la Paris un fflare număr de englezoaice. Am mai spus cât de ciudate îreau rochiile lor; dar am fost şi mai mirata sa vad ca şi le Castrează. Cei zece ani care trecuseră, fara nici un fel de legături cu cei de pe continent, le determinaseră sa se inspire din moda care se purta în colonii. Ele aduseră, în climatul nostru, manierele abandonate şi obiceiurile de la tropice, între altele, acele mari divane pătrate, pe care mai curând te culcai decât stăteai şi unde femeile şi bărbaţii se întindeau pe ele, de-a valma. Doamnele de neam mare păstraseră o anumită urbanitate a moravurilor franceze. Or, cum ele nu mai avuseseră de multa vreme originalul sub ochi, creaseră un tip ciudat de femeie, care ne mira peste măsură. Nimic nu e mai departe de adevăr decât ideea adoptata de majoritatea scriitorilor englezi despre femeile franceze. Ele discuta, în general, cu uşurinţă, dar în nici o tara ţinuta nu e mai demna şi mai severa; chiar şi înainte de Revoluţie când moravurile erau mai putin rigide, formele exterioare erau parca şi mai riguroase. E un lucru obişnuit sa vezi la noi femei care trec drept uşoare, păstrând în lume un ton de o decenta uimitoare. Englezoaicele, dimpotrivă, îşi dau în permanenta poalele peste cap. îmi amintesc ca am văzut în salonul domnului de Talleyrand – unde toate femeile, după uzanţa saloanelor Ministeriale de atunci, şedeau în fotoliile înşirate de-a lungul Pereţilor – o micuţă doamna Arbuthnot, tânără şi frumoasa toc, care-şi afişa, fara jena, pretenţiile la inima ducelui de, părăsind cercul doamnelor şi vârându-se într-un de bărbaţi, sprijinindu-se de o consola mica, apoi foarte comod pe ea şi lăsându-şi picioarele să-i picioare pe care fustele foarte scurte nu i le acopereau 'ICl măcar până la genunchi.

În curând, o întreaga colonie de doamne engleze se ambiţiona sa ne arate ca comportarea tinerei doamne Arbuthnot nu-i era exclusiv rezervata.

O vedeam adesea, fara prea mare placere, pe doamna de Nesselrode. Era destul de isteaţă, dar îi plăcea grozav să-şi tina bărbatul sub papuc. Era geloasa pe oricine ar fi putut avea

0 cât de mica influenta asupra lui, aşa ca va închipuiţi ca ma onora cu o doza destul de mare de ura.

Prinţesa Zenaida Wolkonski vadea un alt gen de gelozie specific orientala: nu îngăduia soţului ei sa se uite la nici o femeie. De îndată ce-a ajuns la Paris, 1-a pus sub cheie. Cu câteva luni mai înainte, într-un acces de gelozie frenetica, şi-a muscat atât de tare buza, încât aproape ca şi-a rupt-o. Cicatricea era încă proaspătă şi dauna destul de mult frumuseţii sale, care era într-adevăr demna de invidiat. Nu stiu prin ce minune, eram singura femeie în care avea încredere, îngăduindu-i bietului Nikita sa vina la noi. Mai târziu, întreaga Europa a vuit de certurile şi de nebuniile acestei perechi extravagante.

Fratele meu începea a se simţi destul de prost ca n-avea nici o slujba şi regreta enorm ca cedase la instigările celor din jur. Mama era cu atât mai mâhnita cu cât se simţea vinovata ca nu-l lăsase să-şi ia o slujba. aşa ca se hotărî să-i ceara o audienta ducesei de Angouleme. Prinţesa fu buna şi drăguţă cu ea, şi-i vorbi despre tatăl sau, lucru destul de rar, apoi despre soţul sau, ceea ce era un lucru şi mai rar. Regreta ca extrema lui timiditate îl făcea sa fie stângaci şi-l împiedica sa

1 se aprecieze meritele care erau reale şi care, cu timpul, socotea ea ca vor ieşi totuşi la iveala.

În încheiere, îi făgădui sa se ocupe de soarta fratelui meu si, într-adevăr, după câteva zile, acesta primi un brevet de sef de escadron. Era un abuz, şi încă unul din acelea care au îndepărtat armata şi au iritat tara. Dar acest abuz devenise atât de general printre oamenii alături de care trăiam, încât ar f' fost de-a dreptul caraghios sa se arate fara epoleţii pe care n-avea nici un drept să-i poarte.

Tata se simţi atât de jignit de o asemenea idee, încât nici nu voi sa audă de ea, darămite sa se duca sa puna o vorba bun” ntru fiul sau! Mama, în schimb, nu-şi făcu probleme. aşa ca fratele meu fu încântat de gradul pe care-l obţinuse, iar eu şi aj încântata să-l vad pe el încântat.

Sila Madamei de a vorbi despre părinţii sai îmi aduce minte de o întâmplare destul de ciudata. Contesa de Châtenay,. Se _ pe vremuri – adusa deseori de mama ei, contesa de Guiche. la Madame, când amândouă erau încă fetiţe. Madame „si arninti de acest lucru şi o trata pe contesa cu multa bunăvoinţă, până într-o zi, când o întreba:

— Spune-mi tatăl dumitale a murit de tânăr?

— Da, doamna.

— Ai cum a murit?

Doamna de Châtenay şovăi o clipa, apoi răspunse:

— Vai, doamna, a pierit pe eşafod în timpul Teroarei. Madame se dădu un pas îndărăt, ca şi cum ar fi calcat pe ceva alunecos. După o clipa, o concedie pe doamna de Châtenay. Începând din acea zi, nu numai ca nu-i mai arata nici un fel de bunăvoinţă, dar o trata cum nu se poate mai prost, evitând să-i mai vorbească ori de câte ori era obligata s-o întâlnească. Nu încerc să-mi explic sentimentul care o făcea sa se comporte astfel, fiindcă mi-e cu neputinţă. Ma mărginesc doar sa fiu o cât mai fidela naratoare.

Capitolul. VIII Ducesa-vaduva de Orleans.

— Domnul de Follemont.

— Ducele de Orleans.

— Mademoiselle.

— Ducesa de Orleans.

— Domnul de Talleyrand pleacă la Congresul de la Viena.

— Doamna de Talleyrand.

— Prinţesa de Carignan.

— Cei doi prinţi de Carignan.

Imediat după Restauraţie, ducesa-vaduva de Orleans1 părăsi Barcelona şi se stabili la Paris, îi primi pe părinţii mei cu aceeaşi bunăvoinţă şi familiaritate de odinioară. Ne duceam destul de des la ea; vârsta ei o punea la adăpost de orice Louise-Marie-Adelaide de Bourbon (1753 – 1821), fiica ducelui de rcSe măritase în 1769, cu Louis-Philippc-Joscph de Orleans, pe atunci duce jsa scandal pe care cei din jurul ei ar fi putut să-l iste. Fiindcă era total subjugata de un anume Rozet, vechi convenţional, căruia ea credea că-i datora viaţa şi care o însoţise în Spania. El j exploata recunoştinţa, în toate felurile si, sub numele de Follemontpe care şi-l luase între timp – devenise stăpânul ca sa nu zic bărbatul ei. Mai târziu, am văzut însa apărând şi o doamna de Follemont – o bătrânică simpatica şi scunda care-i era nevasta de treizeci de ani.

Orice-ar fi fost, prinţesa era complet sub tutela lui N-avea alte dorinţe decât ale sale şi-l copleşea cu atenţii exagerate până la ridicol. El era excesiv de mâncăcios si, ia masa, ea făcea tot posibilul să-i parvină vreun cap de crap sau vreo coada de ştiuca. Îi turna cu mâna ei cafeaua, şi-o turna şi pe a ei, apoi se preocupa să-l aşeze în colţişorul cel mai ferit de curent, care era „locul preferat al domnului de Follemont” cum spunea ea, obligând pe oricine s-ar fi aşezat acolo sa se scoale şi să-i cedeze locul, în sfârşit, nu se sfia sa uzeze de drepturile ei de prinţesa pentru a-şi împinge atenţiile până la rizibil. Istorisind, cui stătea s-o asculte, de zece ori pe zi, cum îi salvase domnul de Follemont viaţa, pe vremuri, se constata de către persoanele ce se aflaseră pe atunci în Franţa, ca lucrurile erau departe de adevăr, dar biata prinţesa era convinsa de veridicitatea lor.

Toţi cei care alcătuiau casa prinţesei erau obligaţi sa se plece în fata supremaţiei domnului de Follemont bârfmdu-l însa fara mila, cu atât mai mult cu cât cheltuind bani cu ghiotura, ţinea casa pe picior mare, dar nu era în stare sa dea o masa ca lumea. Nu cred c-o fura pe doamna de Orleans. Ii administra prost averea pentru ca habar n-avea de un asemenea lucru. A murit sărac lipit. Văduva lui a fost nevoita sa ceara o biata pensie domnului duce de Orleans, care i-a acordat-o, după moartea mamei sale.

Se înţelege de la sine ca felul de viaţă al doamnei prinţese de Orleans nu era menit să-i atragă oaspeţi. El er^ penibil chiar şi pentru persoanele care o iubeau din toată inima atât pe prinţesă, cât şi casa ei. Părinţii mei se număra^ printre aceştia din urma. Tata continua sa se duca o ata de vreme, dar încet, încet, nu mai fura primiti decât icii domnului de Follemont. Oricât de mult am fi iubit-o 3 pe prinţesă, nu puteam totuşi accepta sa fim primiti f oreuna cu amicii unui întreţinut oarecare. 1 între timp, i-am fost prezentata doamnei ducese de urbon'. N-aş şti sa spun de ce, după aceasta vizita, nu m-am ^s niciodată la ea. Lucrul e cu atât mai putin explicabil cât ducesa primea zilnic şi avea o casa foarte plăcută.

Cam tot pe atunci, ducele de Orleans se repezi până la Paris ca sa se împace cu mama sa. Prezenta domnului de p0lleniont dusese la ruptura totala dintre mama şi copiii ei. Îl vizita şi Pe rege, dădu porunci sa se aranjeze Palatul Regal, de nelocuit în acea epoca, reintra în posesia bunurilor sale, după care se reîntoarse în Sicilia, unde-şi lăsase familia alcătuită din doamna ducesa de Orleans, sotia sa, din Mademoiselle2 şi din alti trei copii: ducele de Chartres şi prinţesele Louise şi Marie. Doamna ducesa de Orleans era pe atunci însărcinată cu viitorul duce de Nemours.

Cu zece ani mai înainte, lăsasem în Anglia trei prinţi de Orleans: acum nu mai rămăsese decât unul. Născut înainte ca viaţa – mai mult decât libera – dusa de tatăl lor să-i fi stricat sângele, băiatul cel mare era cel mai robust. Domnul conte de Beaujolais, adăugând exceselor paterne, excesele propriei sale tinereţii, muri primul. Cei doi fraţi ai sai îl îngrijiră cu multa dragoste şi-l duseră la Malta, doar, doar îl vor putea salva. Domnul duce de Orleans era sortit unei dureri şi mai cumplite, caci fratele sau cel mai drag, la care ţinea mai mult decât la propria lui persoana, ducele de Montpensier, tot atât de bun, de amabil, de graţios pe cât era de distins, muri de o boala ciudata, care se pare ca se datora unui cusur pe care-l avea angele sau. Domnul de Montjoie, cel mai fidel prieten al °r trei prinţi, amicul nedespărţit în toate vicisitudinile vieţii J0sc h ' Lo<t<se-Marie-Therese-Bathilde de Orleans (1750 – 1822), sora lui Philippc-dc gn,. °'la ultimului print de Condc, mort la Saint-Lcu, în 1830, şi mama ducelui gtllcn împuscat de Vinccnnes, în 1804.

<ic „doa „ Aclcla'lle-Eugenic; -Louise de Orleans (1777 – 1848), cunoscuta sub numele na Adelai'dc” pe care şi 1-a luat după revoluţia din 1830.

Lor aventuroase, fu ucis în lupta de la Friedland. S-a constatat ca ghiuleaua care 1-a făcut praf fusese trimisa de bateria comandata de fratele sau, ofiţer de artilerie în corpul <je armata bavarez. Asemenea întâmplări erau la ordinea zjie; atât în familiile germane şi elveţiene, cât şi în cele franceze' Lumea se obişnuise sa vadă fraţii slujind în diverse oştiri şi ja un moment dat trezindu-se fata în fata şi trebuind sa Uipte unul cu celalalt.

Mademoiselle1 părăsise Franta împreuna cu doamna de Genlis şi se refugiase într-o mănăstire.

După catastrofa morţii tatălui ei, mama sa aflându-se în închisoare, familia o ceru pe tânăra prinţesa. Ea fu luata cu de-a sila doamnei de Genlis şi încredinţată surorii bunicii sale, prinţesa de Conti. Aceasta, o femeie plina de spirit, o aprecia, o iubea, dar nu avu curajul s-o protejeze suficient pentru a evita persecuţiile pe care le avu de îndurat în timpul Emigraţiei. Caci voiau să-i smulgă cu forţa, sub forma unei scrisori adresate regelui, renegarea tatălui ei şi dezavuarea fraţilor sai. Va puteţi da seama după aceasta lupta, care a durat trei ani de zile – caci a început încă din primii ani de tinereţe ai Mademoisellei – ce fel de fire avea aceasta fata, ce calităţi cu totul deosebite şi câta amărăciune trebuie sa fi strâns în sufletul ei, în toată acea perioada! Ai-a urmat mătuşa bătrână în Ungaria, şi o vreme a şi locuit acolo. Scăpată din închisorile Parisului, doamna ducesa de Orleans s-a stabilit la Barcelona. Dar n-a făcut nici un demers ca să-şi ia fata la ea. După moartea prinţesei de Conti, a fost totuşi obligata s-o primească în casa ei. Aici Mademoiselle suferi atâta din pricina domnului de Follemont, încât nu mai avu încotro şi se plânse fraţilor ei. Aceştia se duseră imediat după ea, la Barcelona, şi i-o dădură ca doamna de companie pe contesa

1 Născută la Crcst de Saint-Aubin în 1746, Mademoiselle, era nepoata doamnei de Montcsson, sotia morganatica a ducelui de Oricans, tatăl lui PhilipP0„ Joseph. Căsătoria secreta avusese loc în 1773. Printul era văduv după Louis Henricttc de Bourbon-Conti, moarta în 1759. Ducele de Chartres, fiul său: va încredinţat doamnei de Genlis educaţia copiilor sai, prinţi şi prinţese dcopo”1 (n. ed.fr.).

De Montjoie care nu avea voie s-o lase singura nici

— Car o cll? A-l113 Tot în acea epoca, începură tratativele pentru căsătoria lui de Orleans cu prinţesa Amelie a Neapolelui. La „ pUt, aceasta prinţesă fusese sortita ducelui de Berry.

'n” scoria era cât pe ce sa se încheie la Viena, în timpul şederii Io a reginei Neapolelui şi a fiicei sale. Dar ducele de Berry aC oe atunci îndrăgostit de una dintre domnişoarele de „K ntboissier – îşi îngădui câteva glume nelalocul lor pe ama fizicului tinerei prinţese. Aceste glume ajunseră la echile reginei, care-i scrise o scrisoare plina de demnitate şi totodată plina de nobleţe sufleteasca prin care-l anunţa că-şi etragea cuvântul şi ca-l dezlega de angajamentul pe care şi-l luase de a se însura cu fata ei. Regina i-a trimis şi mamei o copie după scrisoare, pe care am citit-o de câteva ori, Nu am nici un amănunt în legătură cu ceea ce s-a petrecut în Sicilia după însurătoarea ducelui de Orleans. Aţiu doar ca mama a asistat la aceasta căsătorie şi ca domnul de Follemont a făcut tot ce-a putut ca s-o determine pe amanta lui sa se certe cu toată familia, ca a reuşit şi ca după asta ea s-a întors cu iubitul ei la Barcelona.

Apoi au urmat o serie de certuri între englezii de la Curte. Sicilienii le ţinură parte. Regina fu nemulţumită de ginerele ei. El trebui sa părăsească Palatul şi sa se retragă Ia tara împreuna cu familia sa. Dar imediat după asta, englezii bănuiră ca regina ducea tratative cu Napoleon pentru a-i extermina de pe insula şi a reînnoi acele sângeroase vecernii siciliene. Nu stiu câta încredere trebuie acordata unei asemenea acuzaţii, dar ea a servit ca pretext pentru a o expulza pe regina din Sicilia. Regina şi-a făcut planul sa se, ca 'a Viena, prin Constantinopole, dar a murit pe drum, mte de a ajunge acolo. Vestea a sosit chiar în clipa în care UCele de Orleans îşi instala familia în Palatul Regal.

Rej Doamna ducesa de Orleans, vrând sa păstreze amintirea 'ne”/°r noastre din copilărie, ma primi cu atâta bunăvoinţa eirmoi afecţiunea pe care i-o purtam şi care, după aceea, a crescut zi de zi, când am văzut că-şi păstrase neîntinate toate virtuţile şi toate gratiile.

Doamna ducesa de Orleans nu era frumoasa; ba as putea spune ca era mai curând urâta, caci era înalta, slaba, cu fata rosie, cu ochii mici şi cu dinţii încălecaţi. Avea însa un gât lung, un cap bine proporţional şi un aer foarte distins, îi stătea foarte bine cu diadema, era plina de gratie şi de demnitate; şi apoi, din ochii ei mici, emana o privire atât de blânda şi de nobila, atât de deosebita, de nuanţata, de buna, de încurajatoare şi de plina de recunoştinţă, încât orice sacrificiu as fi făcut pentru ea, mi se părea plătit cu vârf şi îndesat. Sunt convinsa şi acum ca o mare parte din fascinaţia pe care o emana, până şi asupra persoanelor celor mai ostile, se datora acestei priviri A fost bine primita de Curtea de la Tuileries, dar nu şi ducele de Orleans. Mademoiselle, sora ducelui, a fost primita cu răceală de gheata. Totuşi, nimeni n-avea ce-i reprosa-doamna ducesa de Angouleme nu-şi putea ascunde însa sila pe care o simţea atât pentru frate, cât şi pentru sora.

Am auzit povestindu-i-se unchiului meu, Edouard Dillon, care se afla la Hartwell, cum decursese prima vizita pe care ducele de Orleans i-o făcuse Madamei. După discuţii îndelungate, Madame a acceptat, în sfârşit, să-l primească. Ducele a venit într-o duminica dimineaţa, după ce-a ieşit de la slujba. Madame a dat nas în nas cu el, în timp ce trecea prin vestibul. Când 1-a văzut, s-a făcut alba ca ceara, picioarele i s-au muiat, cuvintele i-au murit pe buze. El s-a repezit spre ea s-o susţină, dar ea 1-a respins cu brutalitate. Se simţea atât de rau, încât a trebuit sa se aşeze pe un scaun. Cei din jur se înghesuiră în jurul ei, apoi o conduseră în apartamentul sau.

Ducele de Orleans, profund jignit, supărat, încurcat, ramase singur cu unchiul meu. Cum nu avea nimic de ascuns, îi vorbi plin de amărăciune de scena cu pricina şi-şi mărturisi dorinţa de a pleca cât mai repede. Edouard îi arata inconvenientul unui asemenea scandal şi se oferi sa se duca l„ rege şi să-i spună ce era de spus. Regele, care se afla împreufl3 cu nepoata sa, îi spuse printului ca probabil Madame s simţise într-adevăr rau, ca acum era ceva mai bine, dar ca „ nutea veni la masa. După câteva minute, îl primi pe ducele V3 Orleans în cabinetul sau. Nu stiu ce s-a petrecut între ei.

A dame vem totuai la masa, fu destul de bine dispusa şi chiar uj cu ducele de Orleans despre „palpitaţiile”, pe care.

— Nurile, le avea uneori. Printul fu pe deplin satisfăcut, dar C ediat după-masa se urca în trăsură şi pleca. Astfel de scene î a urme care nu se uita nici dintr-o parte, nici dintr-altă. Sila rtisa a Madamei pentru ducele de Orleans scăzu cu timpul, ' ea nu şi-o mai putu învinge, nici ascunde pe cea pe care-o 'mtea fata de Mademoiselle. In schimb, se stabili o prietenie incera şi reciproca între ea şi ducesa de Orleans, căreia Madame îi spunea, în mod obişnuit, „adevărata mea verişoara”1.

Cel mai amuzant era însa salonul domnului de Talleyrand. Desi nu se deschidea decât după miezul nopţii, era întotdeauna tixit de străini, ca şi cum întreaga Europa şi-ar fi dat întâlnire acolo, în ciuda etichetei, puteai întotdeauna petrece câteva momente amuzante sau măcar interesante de privit.

Doamna de Talleyrand, aşezată în fundul celor doua rânduri de fotolii, făcea, calma, onorurile casei. Rămăşiţele unei frumuseţi odinioară uluitoare confereau suficientei sale o oarecare demnitate.

Nu ma pot abţine sa nu istorisesc o întâmplare destul de decoltata, dar care o zugrăveşte exact pe curtezana devenita, cu timpul, o atât de mare doamna.

Unchiul meu, Edouard Dillon, avusese pe vremuri mari succese la femei. Doamna de Talleyrand, pe atunci doamna Grant, pusese ochii pe el. Dar unchiul, ocupat cu alte persoane, nu-i dădea nici cea mai mica atenţie. Ruptura unei legături la care ţinea îl determina sa plece din Paris şi sa întreprindă o călătorie în Levant. Pe atunci, o asemenea călătorie era un „evarat eveniment, şi chiar numai intenţia de a pleca într- colo stârnea curiozitate. Doamna Grant îşi spori avansurile.

Sfârşit, în ajunul plecării sale, Edouard consimţi sa vina sa nanance la ea, după ce va ieşi de la Opera.

'„ParSt au 'ntr”adcvar vcrisoarc primare prin mamele lor care erau fetele Cs” Maria-Tereza a Austriei.

Intra într-un apartament încântător, unde găsi o masa pusa pentru doua persoane, cu toate dichisurile. Doamna Gram avea cel mai frumos par din lume. Edouard i-l admira. Ea asigura ca nu văzuse încă nimic. Trecu alături, în cabinetul de toaleta, şi se întoarse cu pletele desfăcute, care o învăluiau din cap până în picioare întocmai ca o mantie de mătase. Numai ca sub acea mantie nu se mai afla nimic altceva decât Eva Eva de pe vremea când nu se inventase nici măcar frunza de* vita. Supeul se isprăvi în acest costum primitiv. Edouard pleca a doua zi în Egipt. Asta se petrecea în 1787. În 1814, acelaşi Edouard, revenind din emigraţie, se afla în trăsură cu mine; rie duceam la prinţesa de Talleyrand unde urma să-l prezint.

— Exista un contrast atât de plăcut, îmi spuse el, între aceasta vizita şi cea pe care am făcut-o odinioară doamnei de Talleyrand încât nu pot rezista sa nu-ţi povestesc singura şi ultima mea întâlnire cu ea!

Ai-mi istorisi ceea ce v-am spus mai înainte. Eram amândoi amuzaţi şi curioşi sa vedem cum va reacţiona doamna în fata lui. Îl primi cât se poate de simplu. Dar, după câteva minute, începu a-mi examina coafura, a-mi lauda parul, a-i socoti lungimea, apoi întorcându-se brusc către unchiul meu, spuse:

— Domnule Dillon, nu-i aşa ca şi dumitale îţi plac pletele frumoase?

Noroc ca privirile nu ni s-au întâlnit, caci ne-ar fi fost cu neputinţă sa nu izbucnim în râs.

Din păcate, doamna de Talleyrand nu-şi pastra naivităţile numai pentru ea, ci i le împărtăşea şi bărbatului ei. Nu uita niciodată să-i aducă aminte ca cutare persoana (de pilda, un alt unchi al meu, Arthur Dillon) fusese unul dintre camarazii sai de seminar. Domnul de Talleyrand răspundea cu un cairo imperturbabil la toate prostiile ei, desi sunt convinsa ca se mira adesea cum de se putuse însura cu o astfel de femeieMa aflam la domnul de Talleyrand în ziua când aces urma sa plece la Viena, împreuna cu nepoata sa, co flte Edmond de Perigord. Ca sa nu afle sotia lui, îşi întâlnire cu nepoată-sa într-o casa din împrejurimile dădu. Isu l Rjn indiscret îi spuse doamnei de Talleyrand cu cine plecase hârbatul ei la Viena. Presimţirile n-o înşelaseră; din ziua aceea u_l mai văzu pe domnul de Talleyrand, iar în curând fu izgonita şi din casa.

Domnul de Blacas îşi redubla atenţiile fata de tatăl meu, Hupâ plecarea lui Talleyrand, desi acestuia nu-i convenea câtuşi de putin sa se vâre în cabala care începuse a se ţese sub ochii lui.

O vedeam adesea, de un număr considerabil de ani, pe nrintesa de Carignan1, nepoata regelui de Saxa. Se măritase la începutul Revoluţiei, cu printul de Carignan2, pe atunci îndeparat de Coroana, dar print de sânge recunoscut. Ea adoptase ideile revoluţionare şi-l târâse şi pe bărbatul ei după ea mai ales ca acesta era cam sărac cu duhul. Rămăsese văduvă şi ruinata, cu doi copii, şi făcuse rând pe rând reclamaţii în antecamerele Directoratului, ale Consulatului şi ale Imperiului.

Împăratului îi conveni s-o primească; ea îşi relua titlul de prinţesa şi împarţi bunurile nevândute ale familiei de Carignan între fiul ei şi fiul contelui de Villefranche3, unchiul răposatului print de Carignan, fiu pe care acesta îl avusese dintr-o căsătorie contractata în Franţa, cu o domnişoară Magon, fiica unui armator din Saint-Malo.

Văduva de Carignan, saxona, se recăsătorise la rându-i, în taina, cu domnul de Montleard, cu care avea mai multi copii pe care-i ascundea, cu aceeaşi grija ca şi sarcinile sale. O ţinea sus şi tare ca n-avea decât doi copii cu fostul print de Carignan. Cel mare era, în 1812, o fata4 frumoasa de ' Charlotte-Albertine de Saxe-Courlande, fiica lui Charlcs-Christian-Joscph, pnnt de Saxc şi de Courlande (l 779 – 1861).

— Charles-Emmanuel-Ferdinancl (1770 – 1800).

Des 3 Eugene-Marie-Louis de Carignan (Villefranche) (1753 – 1785); fiul sau, dom^ CârC ° V°rba aici> cra JosePh> cavalcr dc Savoia (1783 – 1825) însurat cu Print j c'e La Vouguyon. Din aceasta căsătorie s-a născut un fiu, recunoscut ca c Savoia-Carignan, în 1834, şi o fiica măritată cu contele de Syracusc. Chari oanilla de Boignc se înşeală: copilul cel marc nu este o fata, ci un băiat: Moarc; î ' (1789 ~ 1849) ' Cu cl înccPc dc faP (> dinastia dc Savoia-Carignan. Vict0r p P°rto, în Spania, în iulie 1849, după ce a abdicat în favoarea fiului sau

Amarnici al II-lea, la 23 aprilie 1848.

Cincisprezece ani1, foarte simpla, foarte naturala, foarte buna şi cuminte. Băiatul, a cărui copilărie fusese neglijata până la părăsire, după ce bătuse mahalalele Parisului împreuna cu toate puşlamalele, fusese internat, de câteva luni, într-un pension din Geneva, de unde regele Sardiniei îl ceruse ca să-l instaleze la Torino. Cu timpul deveni un personaj important Regele neavând decât fete şi fratele sau neavând copii, printul de Carignan se trezi moştenitorul prezumtiv al Coroanei.

Ducelui de Modena, fratele reginei Sardiniei, însurat cu fata ei mai mare, i se păru cam ciudat sa vadă schimbându-se asa, deodata, ordinea succesiunii. Austria îi sprijini pretenţiile; opiniile revoluţionare ale părinţilor şi conduita doamnei de Carignan se dovediră a-i fi potrivnice tânărului Carignan; numai ca tânărul se trăgea din casa de Savoia, şi asta era cel mai puternic argument în ochii regelui. A-l recunoaşte şi a-l proclama moştenitorul tronului era una dintre afacerile cele mai importante dintre toate misiunile încredinţate tatei: Franta avea cel mai mare interes ca Austria sa nu ajute Piemontul şi nici statele pe care le guverna ea în Italia.

Prinţesa de Carignan dorea sa obţină permisiunea de a se duce la Torino, împreuna cu fiica ei. Consimţiră s-o primească şi chiar s-o adăpostească pe tânăra prinţesa, dar toate porţile fura închise mamei. De îndată ce prinţesa afla de numirea tatei ca ambasador la Torino, ea nu mai pleca de la noi, având în fiece ora câte un nou motiv de adus la cunoştinţa pentru a-l determina pe noul ambasador sa medieze în favoarea ei. Ambasadorul era cât se poate de dispus sa se ocupe foarte serios de situaţia fiului, dar nicidecum şi de a mamei, a carei prezenta la Torino ar fi constituit o continua încurcătura pentru fiul ei şi mai ales pentru Franţa, care se declarase de partea lui.

Celalalt Carignan (Villefranche) se însurase cu domnişoara de La Vauguyon, şi aceasta familie începu a se agita şi ea pentru a fi recunoscuta de Curtea din Torino. Făceau caz de

1 Elisabeth-Frantoise, măritată cu arhiducele Remier de Austria, în 1820.

2 Marie-Terese-Josephine de Austria, sotia lui Victor-Emmanuel I, rege întrc 1802 şi 1821.

Act al răposatului rege care, pe patul de moarte, U uiioscuse căsătoria nepotrivita a contelui de Villefranche.

Tata era mult prea ocupat ca sa aibă vreme sa asculte este minuţioase explicaţii. aşa ca trebuia sa ma sacrific în f cui lui, presimţind astfel plictiseala şi neplăcerile ce ma aşteptau la Torino.

Am plecat la începutul lunii octombrie.