Capitolul VI Prima recepţie data de rege şi de Madame.

— Costumul şi eticheta de la Curte în timpul Restauraţiei.         — Sosirea ducelui de Angouleme şi a ducelui de Berry.         — Bal la sir Charles Stewart.         — Ducele de Wellington.         — Marele Duce Constantin.         — Dispoziţia ducelui de Berry.         — Prevenţiile împotriva lui Talleyrand.         — Gelozia contelui de Blacas.         — Tata refuza funcţia de ambasador la Viena.         — Înţelepciunea cardinalului Consalvi.

Regele primi femeile, mai întâi pe cele prezentate mai de mult, apoi, a doua zi, pe noi, celelalte. Ma trata cu multa bunăvoinţă, spunându-mi Adele, vorbindu-mi despre Bellevue ai complimentându-mă. Sosind la Madame, doamna ei de onoare, de Serent, ma întreba cum ma cheama. Fiind surda „'ne, voi sa ma puna sa repet numele, dar Madame îi spuse pe un ton sec:

— E Adele, doamna!

M-am simţit foarte măgulită ca m-a recunoscut; dar Ucrurile s-au oprit aici. Mi-a adresat câteva întrebări banale, are n-o angajau la nimic, după obiceiul prinţilor si, cu asta, aRelatiile dintre noi n-au devenit niciodată mai apropiate.

Mi se pare ca tot în aceeaşi zi, maresala Ney, venind s-o vadă pe Madame, aceasta i-a spus Aglae. Maresala s-a supărat cumplit ca Madame cutezase să-i spună pe nume. Ea văzu în asta o reminiscenţă de pe vremea când, mama sa fiind camerista reginei, ea fusese admisa pe lângă Madame. Eu sunt convinsa, dimpotrivă, ca Madame – spunându-i pe nume -voise să-i arate ca n-o uitase şi că-i era foarte apropiata. Dar tonul, fara nici un pic de căldură, vorba tăioasă, gesturile bruşte, privirea rece şi indiferenta, totul făcea ca bucuria pe care ar fi trebuit s-o iste acest apelativ sa aibă un efect cu totul contrar. Câteva persoane mi-au spus ca, în intimitate, Madame era o persoana foarte agreabila. Eu n-am avut niciodată cinstea sa fiu admisa în cercul ei intim.

Aceste prime recepţii odată isprăvite, Curtea începu a se ocupa de costume şi de eticheta. Madame făcu din treaba asta un lucru foarte serios. Aceasta preocupare „serioasa”, într-un asemenea moment – lungimea bărbilor, a mantilelor etc.

— Mi se păru de un ridicol nemaipomenit.

Trebuia ales un vesmânt de Curte. Madame dorea sa se revină la rochiile puse pe cercuri, ca odinioară, la Versailles. Dar reacţia a fost atât de violenta, încât a trebuit sa renunţe. Nu s-a lăsat însa până ce n-a adăugat costumului imperial toate zorzoanele de odinioară, ceea ce conferea vesmintelor un aspect din cele mai ciudate. Astfel, la tunsoarea lor greaca, a poruncit bărbaţilor să-şi lase barbi ridicole şi a înlocuit acea eleganta cherusque ce completa un vesmânt copiat după Van Dyck, printr-o mantie greoaie şi un fel de plastron plisat. La început, Madame ţinea ca toate aceste lucruri sa fie respectate cu stricteţe. Modelul depus de ea la croitorii ei, trebuia executat cu cea mai mare fidelitate, fiindcă, daca nu respectau cine ştie ce flecuşteţ, îşi manifesta pe loc nemulţumirea. Mai târziu, doamna ducesa de Berry n-a mai vrut sa se supună acestei servituţi, şi exemplul ei a fost imediat urmat şi de alte persoane. Bărbile – care între timp deveniseră cât nişte măturoaie – acum se scurtară şi se subţiară, asemuindu-se mai curând cu un val subţire care nu era deloc lipsit de eleganta; mantia ajunsese şi ea la un grad de scurtime care nu „povara câtuşi de putin toaleta. Deci vesmântul odată stabilit, mai rămânea de pus la punct eticheta, dar asta era de acum treaba regelui. Fu dusa la bun sfârşit, şi aceasta preocupare, nai ales cu ajutorul ducelui de Duras, care stabili în amănunt ornportarea curtenilor şi a străinilor, în sala tronului. Domnul je Duras, ţinând la titlul de duce mai mult chiar decât răposatul domn de Saint-Simon, dorea în mod special ca distincţiile ce dneau de acest titlu sa fie stabilite în aşa fel încât sa fie cât plai vizibile, şi inventa şi mijlocul de a-şi pune în practica planul. Monsieur şi Madame îl dezaprobară vehement, şi la Curtea lor nu s-a făcut niciodată nici un fel de deosebire între doamne.

Noua eticheta le încânta pe ducese şi le deranja pe celelalte, mai ales pe cucoanele bătrâne de la vechea Curte, într-adevăr, fuseseră luate toate precauţiile posibile pentru a se face o distincţie cât mai pregnanta cu putinţă între doamnele care se bucurau de unele privilegii. Intrai prin Sala Mareşalilor – care pe atunci slujea de sala a gărzilor, dând spre scara cea mare – şi străbăteai Salonul Albastru, foarte slab luminat. Noi, celelalte, rămâneam în Salonul Păcii, care nu era luminat deloc. Ducesele îşi continuau drumul, intrau în Sala Tronului, singura luminata ca ziua; unul dintre canaturile uşii, care dădea în acea sala, rămânea deschis; un uşier interzicea intrarea celor care nu aveau drept. Merita sa vezi mutrele doamnelor de la Vechea Curte ori de câte ori câte una din acele fericite străbătea Salonul Păcii şi „trecea peste trupurile lor”, cum ziceau ele. Erau în permanenta furioase şi debitau unele fraze care adesea te şi amuzau. Bineînţeles ca toate sarcasmele se spărgeau în capul bietelor ducese. Va las sa va închipuiţi singuri cam cum erau „dezmierdate” ducesele Imperiului, în momentul în care usa se închidea, era anunţată intrarea regelelui în Sala Tronului. Acesta făcea înconjurul salii, adresându-se duceselor, „persoanele titrate”, cum li se spunea, adică persoanelor cu titluri înalte. Pe urma, regele trecea în fata şemineului, înconjurat de slujitorii sai, fie stând J°s, fie în picioare, după cum crizele sale de guta îl făceau sa *le mai mult sau mai putin neputincios. După asta, usa se deschidea din nou şi intram noi, ca la procesiune, întorcându-ne scurt, spre dreapta, ocolind tronul şi ajungând în fata regelui unde ne opream ca sa facem o reverenţă până la pământ. Când nu ne adresa nici un cuvânt – ceea ce se întâmpla cu noua din zece persoane – ne continuam defilarea şi ieşeam pe usa ce dădea în salonul ce preceda Galeria Dianei şi care slujea drept camera de Consiliu. Când regele catadicsea sa ne vorbească totul se reducea la doua sau trei fraze, adresate câtorva fericite. Apoi îşi isprăvea audienta printr-o scurta înclinare din cap, la care noi răspundeam printr-o a doua reverenţă până la pământ, continuându-ne drumul, care era trasat cu precizie.

Traversând Galeria Dianei şi coborând scara, ajungeam la Madame. Cum ea vorbea mult mai mult decât regele, şi cu toată lumea, la usa ei era veşnic îmbulzeala. Cu putina isteţime şi mai ales dând zdravăn din coate, izbuteai până la urma sa intri în salon. Madame stătea în picioare, aproape de usa, cu o doamna de onoare lângă ea; restul doamnelor de onoare se aflau în fundul camerei. Ea singura, desi foarte -împodobita, era fara mantie de Curte. După câteva minute, recunoştea pe toată lumea, fara ajutorul doamnei de onoare. Te opreai în fata ei, ea spunea fiecăreia ce-i trecea prin minte, dar pe un ton şters. Cu putina amabilitate, toată lumea de la Curtea ei ar fi fost pe deplin mulţumită. Când micul semn din cap arata ca discuţia – oricum, mult mai lunga decât la rege -luase sfârşit, îţi făceai reverenţa şi treceai la domnul de Angouleme1. Picai la el pe neaşteptate, încurcat, dizgraţios şi antipatic, începea sa se fâţâie de colo-colo şi nu stătea o clipa locului. Stângăcia cuvintelor sale se potrivea de minune cu persoana sa, caci îi ofensa fara să-şi dea seama pe toţi cei de ale căror familii se interesa, şi totuşi, daca acest print ar fi succedat direct unchiului sau, mai mult ca sigur ca Restauraţia ar fi continuat sa dureze, liniştită. Voi mai avea ocazia sa vorbesc despre el.

Ieşind de la domnul duce de Angouleme, ne trezeam în vestibulul Pavilionului Florei, adică în strada, caci pe atunci,

1 Louis de Bourbon, duce de Angouleme (1775 – 1844), frai cel marc al 'ul Carol al X-lea, ajuns Delfin în 1824.

Cest Pavilion n-avea nici uşi, nici ferestre şi era expus. Temperiilor tuturor anotimpurilor. Nu ni se îngăduia sa ecem prin apartamente. Nu ne rămânea de ales decât ori sa trecem pe la subsol, unde se aflau bucătăriile şi galeriile deschise, ori sa ne urcam în trasuri, ca sa ajungem la pavjlionul Marsan. În primul caz, trebuia sa facem drumul pe os fara sal sau blana; eticheta nu admitea aşa ceva în castel, în al doilea caz, trebuia sa ne căutăm slugile până în piaţă, fiindcă nu li se îngăduia sa traga trasurile prea aproape. Curtenii care primiseră sarcina sa reglementeze toată aceasta eticheta nu se gândiseră nici o clipa la confortul persoanelor. Chemate la Palat.

Ajunse la Pavilionul Marsan, urcam la Monsieur care era întotdeauna graţios, politicos, cunoscând la perfecţie arta de a-şi tine o Curte, în primul rând pentru placerea şi amuzamentul sau. Apoi, coborai la parter, unde domnul duce Berry1 fara gratie, fara demnitate, dar cu multa bonomie, primea pe toată lumea. ai el şi tatăl sau aduseseră din Anglia obiceiul de a da mâna cu lumea. Domnul duce de Berry practica acest obicei mai ales fata de vechile cunoştinţe, şi cred ca Monsieur n-a renunţat definitiv la el decât după ce s-a urcat pe tron. Dar odată primele zile trecute, ducele de Berry nu m-a mai onorat nici măcar pe mine cu acest gest ce devenise extrem de rar.

Toată aceasta recepţie era foarte prost organizata, caci plecai întotdeauna de acolo plictisit, obosit şi nemulţumit. Cu toate ca ma număram printre persoanele care erau întotdeauna bine primite, ma eschivam şi nu ma duceam decât atunci când nu mai aveam încotro. Fiindcă acest dus era o adevărată corvoada. Trebuia să-ţi schimbi ora de masa, să-ţi pui tot harnaşamentul unei toalete incomode, sa fii la Tuileries la ora aapte dimineaţa, sa aştepţi o ora încheiata ca sa le vezi trecând Pe ducese, apoi sa te îmbulzeşti la usa Madamei, sa strănuţi pe coridoarele îngheţate, în ciuda precauţiei pe care ne-o luam de a ne învălui capul şi umerii în poalele rochiei, ceea ce ne făcea ' Charles de Berry (1778 – 1820), cel de al doilea fiu al lui Carol a! X-lca, asas>nat de Louvcl.

Sa avem nişte mutre de necrezut, şi în sfârşit, odată afara, sa umbli ca o nebuna să-ţi cauţi trăsură şi slugile, prin toată piaţă. ai cum bărbaţii erau complet excluşi de la astfel de recepţii, le vedeai pe bietele femei împodobite şi înzorzonate alergând după trasurile lor până în mijlocul pieţei. Mai trebuie sa adaug la toate aceste dezavantaje şi pe cel de a sta cel putin trei ceasuri în picioare. Cu acest preţ ne cumpărăm onoarea de a apărea zece secunde în fata regelui, un minut în fata Madamei şi cam tot atât în fata prinţilor. Persoanele care aveau grija acestor ceremonii de la Curte ar fi trebuit sa se gândească putin şi la picioarele si, mai ales, la sănătatea noastră; dar Restauraţia şi slujitorii ei nu s-au preocupat1 niciodată de astfel de treburi. Au vrut sa reînnoiască vechile tradiţii, fara sa aibă în vedere nici schimbarea Palatului şi nici a uzanţelor.

Pe vremuri, când o femeie venea la Versailles, era întotdeauna urmata de doi lachei, adesea chiar de trei, şi de un fotoliu în care se aşeză şi pe care aceştia îl duceau până în cea de a doua antecamera. Mamele noastre ne povesteau ca la Versailles n-a existat niciodată persoane privilegiate din pricina titlurilor. Ducesele nu aveau alte prerogative decât dreptul de a se aşeza la masa regelui, ceea ce li se întâmpla foarte rar, pentru ca erau obligate sa stea până la sfârşit, când le venea mult mai uşor sa facă doar o simpla vizita. Pe vremea aceea, trasurile duceselor intrau în curtea ce le era rezervata, fotoliile – purtate de doi sau trei lachei şi acoperite cu catifea rosie – erau duse până în cea de a doua antecamera, apoi îl aşteptau pe rege în sala de recepţie, dar obişnuinţa făcea ca aceasta aşteptare sa li se para mult mai putin neplăcută decât noua. Singurul lucru pe care 1-am invidiat vreodată, la doamnele aflate în Sala Tronului, era faptul ca ele aveau posibilitatea sa scape mult mai repede de plicticoasa corvoada a recepţiilor. Aceste recepti aveau loc în fiece săptămână, la rege şi o data pe luna, la prinţi.

Dar sa revin la anul 1814. Air Charles Steward, fratele lordului Castlereagh şi comisar englez pe lângă armata aliata, dădu un bal magnific la care asistară şi suveranii. Tarul Alexandru şi regele Prusiei dansară mai mult Poloneza, daca ta se Poate numi a dansa. Tii o femeie de mâna şi te plimbi 3 ea, în Pas candentat, câteva minute. Apoi o schimbi cu alta. ne Obicei, femeile sunt cele care-şi părăsesc partenerii; dar j prinţii aveau iniţiativa ca sa poată mulţumi cât mai multa lumeân timPul plimbării de colo, colo, prinţii vorbeau tot t-jflpul cu partenerele lor. ai cum tarul Alexandru era foarte „nalt a* cam fr^ul de urecrn> când dansa cu câte o femeie micuţă, se cocoşa, ceea ce dovedea cât era de curtenitor şi de politicos.

În toiul acestui bal a apărut pentru prima oara, la Paris, ducele de Wellington1. Parca-l vad şi acum intrând la brat cu doua din nepoatele sale, lady Burgersh şi miss Pole. Toţi ochii se întoarseră către el si, la acel bal strălucit, toate mărimile se eclipsară pentru a proslăvi gloria militara a ducelui de Wellington care era fara egal şi sporita de interesul pe care-l purta de multa vreme naţiunii spaniole.

Tot la acel mare bal, după ce tarul Alexandru a plecat, Marele duce Constantin2 a cerut orchestrei sa cânte un vals. Tocmai începuse sa danseze, când sir Charles Stewart porunci orchestrei sa tacă şi să-i cânte un cântec englezesc pe care dorea să-l audă lady Burgersh, de care sir Charles era îndrăgostit nebuneşte. Aeful orchestrei ezita, îl privi pe Marele duce şi continua valsul.

— Cine a îndrăznit sa ceara sa se cânte acest vals? Întreba furios sir Charles.

— Eu! Răspunse Marele Duce.

— Sa ştiţi, monseniore, ca la mine în casa, eu comand. Cânta, domnule, cântecul englezesc! Îi porunci el sefului orchestrei.

Foarte supărat, Marele Duce se retrase imediat, urmat e toată nobilimea şi ofiţerimea rusa. Întâmplarea a provocat c ' Anhvr Wellesley, duce ele Wellington (1769 – 1852), genera! Britanic; pr; Jmdam al armatei aliate în Jarilc-dc-Jos, a câştigat bătălia de la Watcrloo; a fost

— Ministru între 1828 şi 1830.

Ftat.. ' Fratele tarului Alexandru I; a renunţat la drepturile sale la tron în favoarea Ui sau mai mic, Nicolae. A murit în 1831.

Un tămbălău atât de mare, încât până la urma au trebuit sa s amestece autorităţile ca sa puna capăt acestei prostii. Cred, de altfel, ca asta a fost începutul şirului de impertinente pe care le-a savâsit sir Charles, sub numele de lordul Stewart, şi Pe care le-a continuat sub cel de marchizul de Londonderry.

Cei doi prinţi, nepoţii regelui, sosiră rând pe rând la Paris, fara ca acest lucru sa iste vâlva. Ducele de Berry dorea pe atunci sa duca o viaţă cât mai sociabila. aşa ca făcu câteva vizite şi veni şi la mine. Ca să-l distrez, am dat câteva serate muzicale; el şi-a manifestat, pe fata, bucuria; totuşi, din când în când, îşi dădea în petec şi-şi arata din plin bădărănia care-i era caracteristica, îmi aduc aminte ca am încercat odată sa pun o vorba buna pentru Arthur de la Bourdonnais, un ofiţer tânăr şi destoinic, ce slujise sub Imperiu şi care ar fi dorit mult sa intre în slujba lui. Ducele ma asculta cu interes şi bunăvoinţa apoi – ridicând glasul – întreba:

— E cumva gentilom?

— Sigur, monseniore.

— În acest caz, nu-l vreau! Detest gentilomii!

Va închipuiţi ce impresie a făcut o asemenea afirmaţie într-un salon plin de gentilomi ai Franţei, afirmaţie care, pe deasupra, nici măcar nu era adevărată. O trântise fara sa se gândească, aşa cum făcea de obicei, îl cunoşteam mult prea bine, aşa ca am tăcut din gura ca sa nu-i mai dau prilejul sa se lanseze în cine ştie ce alte prostii.

Printul de Conde îşi deschise şi el casa, unde, bineînţeles, toată lumea buna a şi dat navala. Acest soldat bătrân aproape că-ţi stârnea mila. Îşi pierduse memoria şi făcea numai gafe, unele dintre ele chiar destul de nefaste care dădeau serios de bârfit răuvoitorilor. Unii au spus ca făcea aceste gafe cu intenţie, dar eu nu cred. Domnul duce de Bourbon ar fi trebuit sa facă el onorurile casei, dar din păcate, adusese cu sine -venind din Anglia – toată timiditatea şi stângăcia, în loc sa lase acolo. O prezenta tuturor pe doamna de Reuilly, ca pe fiica sa, rugând pe toate femeile pe care le cunoştea, „sa „ bune cu ea„. Cred ca 1-am auzit repetând fraza asta banala, o vreo douăzeci de ori, în acea seara. Cucoanele erau toa j'„mise sa „fie bune cu ea”, fiindcă doamna de Reuilly era osebit de amabila şi ştia sa se poarte ca o femeie din lumea Foarte curând, am băgat cu toţii de seama ca marile ii aduse de domnul de Talleyrand îl ofuscau pe domnul Blacas. Cum el singur îl manevra pe rege, nu voia sa „moarta aceasta putere cu nimeni. Temerile familiei regale.

— Ntr-o oarecare măsură justificate de purtarea printului de Tjjeyrand, dar poate care – având în vedere evenimentele recente – ar fi putut trece cu buretele, nu făceau decât sa dea apa la moara favoritului. aşa ca toată lumea văzu în curând ceea ce domnul de Talleyrand observase încă de la vizita pe care o făcuse la Compiegne. Atunci, încerca sa devina indispensabil în problemele de politica externa.

În dorinţa lui de a se emancipa de sub tutela lui Talleyrand, domnul de Blacas voi să-şi atragă de partea lui oamenii mai putin distinşi ai tarii. Mai moderat, mai putin exclusivist decât alti emigranţi reîntorşi o data cu regele, departe de a-i face tatălui meu vreun reproş ca nu lua parte la treburile publice, îl socotea dimpotrivă, devotat, înţelept, cunoscând şi judecând sănătos situaţia din Franţa, de zece ani de când se reîntoarse în tara. Ar fi vrut grozav de mult sa şi-l apropie, dar tata, nevrând sa se amestece în nimic, îi era sincer devotat domnului de Talleyrand, aşa ca primi cu răceală avansurile domnului de Blacas. Nu trecea zi în care acest domn sa nu-şi manifeste făţiş simpatia fata de mine, anunţându-mă ca tata va fi numit la cutare sau cutare minister. Eu nu-mi făceam nici un fel de probleme, fiind convinsa ca n'ci o funcţie nu-l va determina pe tata să-şi vândă libertatea. Nici nu va puteţi închipui cât am fost de mirata când, într-o zi, ata veni sa ne spună ca i se propusese sa fie numit ambasador vjena. Văzându-ne însa – pe mama şi pe mine – din cale-ara de supărate, la auzul acestei vesti, ne linişti, spunându-ne nu va accepta decât ambasada de la Londra. Din moment ftii-arn dat seama ca exista totuşi o slujba pe care tata n-o la? A' am mtLles °a va accepta orice, daca nu cumva până

1114 nu va ajunge sa solicite chiar el vreuna. I-am spus mamei ca nu mai era cazul sa ne amestecam, ca sa nu-l jignim; ea fu întru totul de acord cu mine, cu atât mai mult cu cât dorea din tot sufletul, pentru el, o „ambasada mare”.

Cardinalul Consalvi încerca să-l determine pe tata sa nu renunţe la aceasta idee. Avea un mare respect pentru talentele probitatea, sagacitatea sa, şi dorea din toată inima să-l vadă într-o funcţie mare. Cum erau cam de aceeaşi vârsta, cardinalul nu admitea ca tata sa se oprească la funcţia de ambasador.