Capitolul I Originea familiei mele.

Bunicul: aventura lui din tinereţe.         — Însuratoarea bunicului.         — Trimiterea fiilor sai în Europa.         — Fraţii bunicului.         — Eticheta de la Curte.         — Tinereţea tatei.         — Familia mamei.         — Însurătoarea tatei. Mama capăta un loc la Curte.         — Părinţii mei se stabilesc la Versailles.         — Naşterea mea.         — Vechile obiceiuri de la Curte.         — Regele Ludovic al XVI-lea.         — Regina.         — Doamna de Polignac.         — Monsieur, conte de Provence.         — Monseniorul, conte de Artois.         — Madame, contesa de Provence.         — Madame, contesa de Artois.         — Doamna Elisabeth.         — Prinţii de Chio.

Gianoni, în cartea sa Istoria Neapolelui, te va îndemna sa ai foarte mari pretenţii în legătură cu familia ta; Moreri te va lamuri în legătură cu drepturile tale de a te socoti urmaşul acelor fericiţi aventurieri normanzi, cuceritorii cetăţii La Pouille, drepturi tot atât de întemeiate cum sunt majoritatea celor mai vechi familii. Catedrala din Salisbury adăposteşte rămăşiţele unuia dintre arhiepiscopii sai, un Osmond de care ne leagă, de asemenea, unele amintiri, iar contele de Sommerset are ca blazon o pasare în zbor, care e şi blazonul tau şi pe care 1-a moştenit de la seniorul de Osmond, compatriot cu Wilhelm Cuceritorul. Acest blazon a fost dăruit de ducele Normandiei guvernatorului sau, tot un Osmond, care-l scăpase din mâinile răzbunătoare ale lui Louis d'Outremer.

Ramura engleza s-a stins de multa vreme, dar numele de Osmond e cunoscut în acesta tara şi-l întâlnim tot timpul atât la poeţi cât şi în romane. Ramura normanda a sărăcit prin partajele egale; fiii cei mari ai ultimelor trei generaţii, care au precedat generaţia tatălui meu, n-au avut decât fete şi încă într-un număr atât de mare, încât s-au văzut nevoite sa se mărite cu oameni destul de scăpătaţi. Astfel, una dintre surorile bunicii, stareţa la Remiremont, se zice ca i-ar fi răspuns domnului de Saint-Croix, soţul surorii sale, când acesta a întrebat-o daca nu regretase niciodată ca nu se măritase:

— Nu, cumnate, caci domnişoarele de Osmond au obiceiul de a contracta căsătorii mult prea proaste!

Iată cam tot ce-ţi pot spune despre familia noastră. Daca, în epoca în care ai fi păşit în lume, te-ar fi interesat, într-o oarecare măsură, aceste ramuri nobiliare, ai fi regăsit mult mai uşor urmele acelor timpuri îndepărtate precum şi unele amănunte intime a ceea ce s-a petrecut în decurs de o suta de ani. De altfel, eu nu ma prea pricep sa istorisesc astfel de lucruri. N-am dat niciodată o prea mare importanta neamului din care te tragi; ca fata, sigur ca nu mi-a fost contestata originea; dar ca femeie, n-am mai avut nici un drept la ea şi poate ca aceasta situaţie foarte clara m-a împiedicat sa ma ocup tot atât de mult de ea, cât m-am ocupat de altele. Nu vreau să-ţi istorisesc decât amănuntele care-mi vin în minte, legate de ceea ce am aflat sau am văzut personal, fara pretenţia unei continuităţi, ci doar ca pe nişte povestiri care te vor interesa datorita legăturilor pe care le-am avut cu persoanele pe care le voi aduce în discuţie: va fi ca un fel de sporovăială, căreia însa sinceritatea îi va conferi un preţ deosebit.

Bunicul a fost marinar. Desi foarte tânăr, comanda – în timpul războiului din 1746 – o corveta, aşa ca i s-a încredinţat sarcina de a escorta un convoi de vase de la Rochefort la Brest. O furtuna înfricoşătoare a împrăştiat vasele şi 1-a mânat pe al sau tocmai în Martinica, unde a poposit foarte descumpănit. Bunicul a găsit întreaga colonie într-o serbare care nu se mai isprăvea, unde ospafurile şi jocul de artificii se ţineau lant. De îndată ce debarca, bunicul fu întrebat daca adusese nişte scrisori pentru alteţa sa. U

— Ce alteţă? K

— Ducele de Modena.

— N-am auzit vorbindu-se de nici un duce de Modena. Dar chiar atunci veni cineva să-l caute, din partea ducelui; fu condus în apartamentul pe care guvernatorul îl cedase unui bărbat deosebit de frumos, împodobit cu ordine şi cordoane şi având o înfăţişare impunătoare.

— Cum se face, cavalere de Osmond, ca n-ai nici o scrisoare pentru mine? Deci nu vasul dumitale e cel care trebuia să-mi fie trimis!

Bunicul îi explica pe îndelete, cum plecase din Rochefort îndreptându-se spre Brest, şi cum întâmplarea îl adusese în Martinica.

Printul îl copleşi cu atenţii apoi îi porunci sa plece de îndată cu scrisorile sale. Dar corveta nu mai era în stare sa străbată din nou marile. Din fericire, în port se afla o mica goeleta. Printul îi încredinţa bunicului comanda acelui vas, îi îngădui să-şi abandoneze corveta si, arătându-i o scrisoare prin care îl ruga pe domnul de Maurepas să-l numească pe bunicul, căpitanul vasului, îi explica pe îndelete ca era, prin alianţă, var primar cu regele. Ii cedase acestuia Modena, ceea ce constituia de fapt un secret, iar regele îi oferise în schimb suveranitatea insulei Martinica, bineînţeles ca nu voise sa consimtă la acest schimb decât după ce-şi văzuse noua reşedinţa: era foarte mulţumit de ea şi-l expedia pe bunicul cu ratificarea tratatului aşteptat la Versailles cu o atât de mare nerăbdare, încât aducătorul unei vesti atât de bune putea nădăjdui orice fel de favoruri. Adăugă, în post-scriptum-ul scrisorii sale ca cerea, în plus, pe lângă numirea de comandant de vas a cavalerului de Osmond, şi crucea Saint-Louis. Bunicul îi vorbi de un vas al cărui comandant urma sa fie schimbat.

— Acest vas ţi-ar plăcea?

— Desigur!

— Ei bine, te fac comandantul lui. Am să-i scriu lui Maurepas acest lucru!

Ducele de Modena era înconjurat de o adevărată Curte şi de o casa princiara pe care le adusese cu sine: un mare şambelan, un mare scutier, valeţi de camera etc. Toată colonia, începând cu guvernatorul şi până la cel din urma negru, erau la ordinele sale; bunicul, care atunci când sosise, fusese foarte neîncrezător, până la urma se lăsa convins ca un om care împărţea astfel grade şi decoraţii nu putea fi decât un adevărat suveran. Pleca deci, întinzând la maximum pânzele vasului; cu riscul de a se îneca, străbătu cât putu de repede oceanul, se arunca într-o barca de îndată ce zări ţărmul Franţei, apoi încaleca pe un căluţ de posta şi – fara sa fi apucat să-şi traga sufletul măcar o clipa – sosi la Versailles, la domnul de Maurepas. Cum ministrul tocmai ieşise, el nu voi sa părăsească palatul fara sa fi stat de vorba cu dânsul; atunci, un valet îl pofti într-un cabinet, ca să-l aştepte pe stăpânul sau. Un alt valet – bătrân – vazându-l atât de agitat şi de arătos, îi dădu ceva de mâncare; bunicul înfuleca totul, apoi, doborât de oboseala, se aşeză într-un fotoliu şi adormi buştean.

Ministrul se întoarse, dar slugile uitaseră de cavalerul de Osmond. Seara, dezbrăcându-şi stăpânul, valetul îi vorbi acestuia despre un tânăr ofiţer de marina care era foarte grăbit să-l vadă. Domnul de Maurepas nu aştepta nici o veste de la nimeni. Valetul întreba de el, începu a-l cauta şi până la urma îl găsi dormind în fotoliu. Tânărul se trezi tresărind, se apropie de ministru şi-i întinse un pachet mare.

— Monseniore, iată tratatul semnat!

— Ce tratat?

— Cel din Martinica. Printul de Modena m-a trimis cu el încoace!

— Printul de Modena? Ah, încep sa înţeleg; du-te şi te culca, odihneşte-te ca lumea, noaptea asta, şi vom sta de vorba mâine dimineaţă.

Ministrul râse cu hohote, crezând ca tânărul ofiţer nu se trezise de-a binelea şi că-şi continua, cu glas tare, visul; dar, pe măsură ce citea acele scrisori stranii, avu el, la rându-i, impresia ca visează; toate autorităţile de pe insula credeau acelaşi lucru iar „printul” însuşi îi scrisese cum nu se poate mai serios, sub numele lui de împrumut. Scrisoarea pe care i-o arătase bunicului se afla şi ea în pachet.

A doua zi dimineaţa, domnul de Maurepas îl primi din nou, cu multa bunăvoinţă, pe bunicul, care afla ca ducele lui de Modena era un aventurier ce vroise probabil sa scape cât mai repede de el. În rest, nu părea chiar atât de nemaipomenit ca un băiat atât de tânăr să-şi fi însuşit o părere ce se înstăpânise atât de solid în întreaga colonie; aşa ca-l ierta pentru vina de a-şi fi părăsit corveta. Vasul pe care i-l făgăduise „alteţa sa” fusese între timp încredinţat altcuiva, dar, ţinând seama de recomandarea „varului sau primar”, cu atât mai mult cu cât bunicul era un foarte destoinic ofiţer de marina, regele îi încredinţă comanda unei fregate, pe care conducând-o, domnul de Maurepas nădăjduia ca va merita în curând şi crucea Saint-Louis. Bunicul, ruşinat şi dezmeticit din visele sale de mărire, se reîntoarse la Brest, foarte mulţumit totuşi ca scăpase atât de uşor după ce-şi abandonase corveta. Cât despre ducele de Modena, se legase atât de tare de onorurile pe care le uzurpase, încât nu se îndura sa părăsească insula; fu arestat în Martinica, recunoscut ca escroc şi trimis la galere.

Câţiva ani mai târziu, bunicul – aflându-se la San-Domingo – se însura cu o domnişoară de La Garenne, ruda de departe cu el (mamele lor fuseseră domnişoare de Pardieu) şi care era socotita enorm de bogata. Avea într-adevăr nişte acareturi nemaipomenite, dat atât de grevate de datorii şi într-o stare atât de jalnica, încât bunicul se văzu obligat să-şi părăsească slujba şi sa se stabilească în colonie, încercând sa facă putina ordine în toată harababura aceea. Diverse împrejurări nefericite îl obligară sa rămână acolo, aşa ca nu mai putu părăsi acel loc. De-a lungul anilor, îşi trimise, rând pe rând, cei şase băieţi, în Europa. Ultimul pe care-l trimise avu ghinion; copilul, aşezat pe un cablu răsucit pe punte, fu aruncat în mare o data cu acel cablu şi se îneca. Ceilalţi cinci ajunseră cu bine, la destinaţie. Primul a fost tatăl meu, marchizul de Osmond, apoi a urmat episcopul de Nancy, apoi vicontele de Osmond, apoi abatele de Osmond, masacrat la San-Domingo în timpul revoluţiei, apoi, în sfârşit, cavalerul de Osmond care a pierit ca locotenent de vas în războiul din America.

Toţi aceşti copii au fost primiti în mod patern de către un frate al bunicului, pe atunci conte de Lyon si, la putina vreme după asta, episcop de Comminges. Băiatul cel mai mare din generaţia bunicului, contele de Osmond, nu avu -conform obiceiului familiei – decât fete de la sotia sa, o domnişoară de Terre şi tot conform obiceiului, aceste fete se măritară foarte prost. Ele isprăviră de împărţit tot vechiul patrimoniu al familiei Osmod, între altele Menil-Froger şi Medavy, care-i aparţineau de prin anul o mie şi ceva.

Contele de Osmond era şambelan al ducelui de Orleans, bunicul regelui Ludovic-Filip, şi un foarte intim al palatului regal, mai ales al reginei-mame care-l trata cu o afecţiune de-a dreptul filiala. Memorialiştii vremii îl citează pentru firea lui cam uşuratica, ceea ce nu 1-a împiedicat totuşi sa fie foarte plăcut, foarte serviabil şi sa se afle tot timpul într-o foarte buna companie. Voi avea ocazia sa mai vorbesc despre acest strămoş. V-am spus ca era şambelan al bunicului regelui. N-ar fi putut sa fie al fiului regelui şi iată de ce: e vorba de nişte amănunte care par ridicole generaţiei noastre, dar a căror tradiţie se pierde undeva, în vechime, şi care, chiar prin acest lucru, se bucura de interes şi curiozitate. Regele Ludovic al XV-lea, îi păstrase monseniorului duce de Orleans, desemnat sub numele de „dolofanul duce de Orleans”, nepotul regelui, rangul de primul print de sânge la care nu mai avea dreptul; cum în ramura vârstnica nu mai existau decât fiii Delfinului care erau socotiţi „fii ai Franţei”, i se acorda aceasta cinste ducelui de Orleans. Or, Casa onorifica a primului print de sânge era numita şi plătită de rege, iar curtenii erau bucuroşi sa facă parte din ea. La ceilalţi prinţi de sânge, primul gentilom şi primul scutier erau singurii numiţi şi plătiţi de rege: un om de la Curte nu putea accepta decât astfel de locuri pe lângă ei. La moartea grasului duce de Orleans, fiul sau ceru vehement sa fie socotit, în continuare, primul print de sânge. Naşterea copiilor contelui de Artois fu un motiv de refuz si, Curtea fiind prea putin dispusa sa facă ceea ce dorea domnul duce de Orleans, el nu izbuti să-şi însuşească acest titlu. aşa ca se văzu silit să-şi caute alti convivi dintr-o alta clasa sociala decât cea a tatălui sau şi aceasta circumstanţă îl hotărî, sub pretextul unei reforme, sa nu-şi mai numească slujbaşii Casei sale şi s-o rupă cu orice fel de reprezentare; sigur ca acest lucru a contribuit şi el la proasta dispoziţie care 1-a aruncat mai apoi în nişte nenorociri în care şi-a găsit moartea, pe care de altfel a meritat-o din plin.

Dar sa revin la familia noastră. Bunicul mai avea şi o sora care şedea la celalalt frate al ei, episcopul de Comminges, la Altan, în Pirinei. Ea s-a măritat cu un oarecare domn de Cardaillac, om foarte stimat în ţinutul lui, proprietarul unui foarte frumos castel ce purta un nume tot atât de vechi ca şi munţii din jur. S-a stins destul de repede şi nu din vina mătuşii mele, care a născut, sărmana, şapte copii, în trei ani: prima oara, doi, a doua oara, alti doi, iar a treia oara, trei. Episcopul de Comminges se afla la Paris în timpul acestei ultime naşteri si, în clipa în care a aflat vestea, o femeie ce se afla lângă el a zis:

— Monseniore, scrieţi repede sa vi-l păstreze pe cel mai frumos!

Aceeaşi doamna de Cardaillac căzu într-o prăpastie, târâta de o şaretă încărcată cu bolovani de râu; ajunsese în fundul ei, în aceasta ciudata companie şi toată lumea credea ca fusese făcută bucăţi; dar ea nu-şi rupsese decât un picior, după care mai avu încă o droaie de copii. Tata şi unchii mei fura crescuţi cu cea mai mare grija, sub ochii episcopului de Comminges; apoi fura daţi la cel mai bun colegiu din Paris, unde se aflau sub supravegherea personala a unui preceptor, om cu mult spirit, dar care – drept orice învăţătură – nu le administra decât lovituri de picioare în pântece. aşa ca, la paisprezece ani, când tata îşi îmbraca uniforma, avu, în sfârşit, curajul, să-l anunţe pe episcop ca de şase ani era profund nefericit şi ca nu învăţase absolut nimic. De aceasta revelaţie profitară fraţii sai; cât despre el, îl urcară pe un căluţ de posta ai-l trimiseră la regimentul din Metz. Din fericire, n-a căpătat gustul cafenelelor şi în timpul primilor ani petrecuţi în garnizoana şi-a făcut singur acea educaţie pe care episcopul o Credea cu pioşenie tot pe atât de excelenta pe cât era de costisitoare.

Când împlini nouăsprezece ani, tatăl sau îi trimise, din San-Domingo, un cadou de doua mii de scuzi, în afara de venitul lui lunar, ca sa se distreze în timpul primului semestru pe care urma să-l petreacă aşa cum voia el, bineînţeles, la Paris. Cu aceşti bani, tânărul pleca la Nantes unde îşi cumpără un bilet la primul vapor ce străbătea oceanul, şi se îndrepta spre San-Domingo ca să-şi petreacă acel concediu alături de tatăl sau pe care dorea să-l şi cunoască, fiindcă părăsise casa părintească de la vârsta de trei ani. Aceasta graba de a-şi revedea familia îl făcu sa câştige pe deplin inima părintelui sau, caci tatăl şi fiul s-au adorat unul pe altul, toată viaţa lor. Cât despre bunica, ea era o creola neaoşa pentru care copiii n-au însemnat niciodată altceva decât o datorie. Anii se scurseră, tata îşi continua cariera militara, petrecându-şi iernile la Paris, la unchiul sau şi în societatea foarte intima a palatului regal unde era tratat – datorita contelui de Osmond -ca unul de-ai casei. Fu numit locotenent-colonel în regimentul de Orleans, de îndată ce vârsta îi îngădui sa profite de bunăvoinţă printului, şi doamna de Montesson, măritată cu ducele de Orleans, îl copleşi cu bunătatea ei. Consacra întotdeauna o mare parte din timpul sau liber episcopului de Comminges; în 1776 îl însoţi la băile de la Bareges. Acolo o întâlniră pe domnişoara Dillon, de care episcopul se îndrăgosti aproape tot atât de tare ca şi nepotul sau. Le pofti pe fata şi pe mama ei sa vina la Altan, castelul situat în Pirinei, reşedinţa episcopilor de Comminges, unde ţinea mortis sa oficieze cât mai repede căsătoria nepotului sau, dorind ca frumoasa domnişoara Dillon să-i facă onorurile casei, stabilindu-se, chiar în aceeaşi iarna, la Paris. Dar tata nu voi sa se însoare fara consimţământul alor sai şi ceremonia fu amânata până la primăvară.

Acum a venit rândul sa vorbesc despre familia mamei.

Domnul Robert Dillon, din familia Dillon de Roscomon, era un gentilom irlandez, posesorul unei averi frumoase; pentru a o spori, cum catolicii nu aveau voie sa se ocupe de afaceri, un frate de-al sau fu însărcinat sa vâre banii în negoţ. Domnul Robert Dillon se însura cu o moştenitoare bogata, de la care nu avu decât o singura fiica, pe lady Swinburne. Rămas văduv, se însura a doua oara cu miss Dicconson, cea mai mica dintre cele trei surori, toate frumoase ca nişte îngeri, pe care tatăl lor, preceptorul printului de Gal Ies – fiul lui lacob al! I-lea – le crescuse la Saint-Germain. Imediat după căsătorie, părinţii lor se reîntoarseră în Anglia şi se stabiliră în Lancashire, într-o foarte frumoasa regiune.

Domnul Dillon şi încântătoarea sa sotie se instalară în Worcestershire, loc unde s-a născut mama şi primii şase copii. Dar iată ca fratele, pe care Robert Dillon îl rugase sa aibă grija de afacerile din Irlanda, muri pe neaşteptate şi abia atunci văzu cât de prost îi girase afacerile. Domnul Dillon se văzu astfel obligat sa se ocupe el însuşi de ele. ai cum cele mai importante afaceri le avea în Bordeaux, se hotărî sa se mute în acel oraş împreuna cu întreaga sa familie; propunerea o încânta pe sotia sa care, crescuta în Franţa, o prefera Angliei. Domnul Dillon închirie deci o casa frumoasa la Bordeaux, cumpăra un teren prin împrejurimi şi începu sa duca o viaţă de om înstărit, până în ziua în care – ridicându-se de la masa – îşi duse mâna la cap, strigând: „Ah, biata mea nevasta şi bieţii mei copii!” după care îşi dădu sufletul. Ultimele lui cuvinte erau pe deplin justificate, caci o lăsa pe doamna Dillon, în vârsta de treizeci şi doi de ani, însărcinată pentru a treisprezecea oara, singura într-o tara străină, fara o ruda, fara nici un om apropiat, fiindcă gelozia fara margini a soţului ei n-ar fi tolerat aşa ceva. Aceasta izolare trezi – cum era şi firesc – interesul protectorilor. Afacerile sale – despre care doamna n-avea nici cea mai vaga idee – fura limpezite şi până la urma se constata ca domnul Dillon trăia doar din capitaluri care se apropiau de sfârşit şi ca sotia lui rămăsese cu treisprezece copii şi doar cu o bucata de pământ, la trei leghe de Paris, care nu-i putea aduce mai mult de patru mii de livre renta.

Doamna Dillon era încă frumoasa ca un înger, binecrescuta şi deosebit de isteaţă; copiii ei erau de o frumuseţe la fel de tulburătoare ca şi a ei. Sigur ca acest cuib al dragostei interesa diverse persoane, care începură a se ocupa de familia îndoliata. Toată lumea vru sa le vina în ajutor şi le veni atât de bine, încât bunica mea, fara să-şi fi părăsit vreodată turlele din Terrefort, îşi tinu rangul şi descoperi secretul de a creste treisprezece copii şi de a le găsi slujbe ce făgăduiau sa devina extrem de rentabile, când iată ca revoluţia puse brusc capăt acestor cariere, în epoca despre care va vorbesc, bunicii nu-i rămăsese de măritat decât o fata. E adevărat ca era deosebit de frumoasa şi de binecrescuta, dar n-avea un sfânt.

Nunta tatălui meu fiind fixata în primăvară, episcopul pleca la Paris. Odată ajuns în acest oraş, aflându-se sub farmecul acelei fete, nu-i fu deloc greu să-şi convingă nepotul ca acea căsătorie nu era avantajoasa, ca tata trebuia sa profite de numele şi de poziţia lui ca sa se însoare cu o fata cu zestre. Tânărul n-avea nici un fel de avere în Europa; cea din colonii era destul de precara, caci partajele, acolo, fiind egale, n-ar fi avut niciodată un venit suficient ca sa se însoare cu o femeie care n-avea un ban; episcopul – chiar daca i-ar fi primit Ia el

— Nu le putea acorda decât un ajutor temporar; domnişoara Dillon putea fi o fata foarte de treaba, dar din păcate, n-avea nici un fel de rude suspuse, în Franţa. Contele de Osmond mai ales – care era foarte mândru de nepotul sau, trăgând nădejde sa facă o cariera frumoasa – protesta vehement împotriva a ceea ce numea el „a i se pune latul de gât”.

Tocmai atunci veni şi răspunsul din San-Domingo. Tata

— Care habar n-avea ce se petrecuse în lipsa lui – sosi în garnizoana ca sa primească ultimele porunci ale unchiului sau, înainte de a se înapoia la Bordeaux. Abia atunci afla ca episcopul îşi schimbase părerea şi ca nu mai voia sa audă vorbindu-se despre căsătoria proiectata; de altfel şi încetase sa mai scrie la Terrefort. Urma o scena destul de violenta între tata şi episcop care-i spuse de la obraz ca tânărul menaj sa nu se aştepte sa găsească azil în casa lui. Tata îi informa imediat pe ai sai despre aceasta schimbare survenita la unchiul sau şi-i scrise şi domnişoarei Dillon despre situaţia în care se afla. Ea se angaja sa rupă orice relaţie cu el, îşi retrase făgăduiala de a se mărita cu tânărul ofiţer şi-I obliga şi pe el să-şi retragă cuvântul c-o va lua de nevasta; după ce făcu toate aceste lucruri nu mai dori altceva decât sa moara de jale, ca o adevărată eroina de roman. Tata se simţi jignit de o astfel de hotărâre împotriva căreia el n-ar fi cutezat niciodată sa se ridice, desi avantajele pe care i le-ar fi putut oferi fetei fuseseră mult diminuate de dispoziţia proasta în care se afla unchiul sau. Dar, aflând din întâmplare, de situaţia disperata în care se afla domnişoara Dillon despre care se spunea ca ar fi pe moarte – îşi dădu seama de nobleţea sentimentelor care o determinaseră sa se poarte astfel. Intre timp, primi şi răspunsul tatălui sau care îi dădea binecuvântarea şi-l sfătuia sa se însoare cu fata pe care o iubea, făgăduind să-l ajute cu tot ce avea nevoie, desi acest lucru îl obliga, fireşte, la mari sacrificii. Totodată, îl anunţa că-i trimisese câteva butoaie cu zahar care valorau douăzeci de mii de franci, bani cu care sa facă fata primelor cheltuieli ale instalării.

Înarmat cu aceasta scrisoare, tata pleca imediat calare, trecu peste orice consemn, ajunse la domnişoara Dillon si, după opt zile, tânăra îi era sotie. De îndată ce se însănătoşi pe deplin, o lua cu el la Paris, dar episcopul refuza să-i vadă. Contele de Osmond, care avusese mari obiecţii în legătură cu aceasta căsătorie pripita, se strădui pe cât putu sa diminueze inconvenientele. O prezenta pe mama, la palatul regal, aşa cum ar fi procedat cu propria sa nora, iar aceasta se impuse repede la Curte. Doamna de Montesson o plăcu în mod deosebit şi ar fi vrut s-o facă doamna de onoare a ducesei de Chartres, dar contele de Osmond refuza, în mod categoric, aceasta cinste. Nu-i convenea ca sotia nepotului sau sa fie doamna de onoare a unei prinţese care nu făcea parte din familia regala; de altfel, observase ca doamna de Montesson voia s-o acapareze, lucru cu care el nu fu de acord.

Arhiepiscopul de Narbonne (Dillon), fusese putin cam şocat de obiecţiile familiei de Osmond privind căsătoria unei fete care-i purta numele şi pe care o socotea ruda foarte Apropiata. aşa ca se comporta ca un protector foarte activ al tinerei perechi, îi pofti la el, la tara, la reşedinţa sa din Picardia, numita Hautefontaine, unde ducea o viaţă mai mult laica, decât episcopala. Mama avu, în acel loc, succese dintre cele mai mari. Era nemaipomenit de frumoasa, avea un aer de măreţie, poate putin cam dispreţuitor, şi ştia la perfecţie sa se lase adorata; dar toate acele adoraţii erau raportate cu stricteţe tatei, pe care 1-a iubit cu o dragoste pătimaşă, până la moarte. Sosirea acestei femei atât de frumoase, precum şi tot romanul legat de măritişul ei, constitui un mic eveniment la Curte într-o vreme în care nu existau alte evenimente mai importante; fu deci prezentata tuturor de către doamna de Fleury care, ca domnişoara de Montmorency, era ruda cu tata. aşa ca fu extrem de admirata.

La câteva luni după asta, arhiepiscopul de Narbonne şi contele de Osmond, uzând de influenta lor, mama fu numita doamna de onoare a doamnei Adelaâde, fiica lui Ludovic al XV-lea. Doamna ducesa de Chartres nu-şi manifesta în nici un fel – fata de ducele de Osmond – invidia fata de acest aranjament. Dar doamna de Montesson s-a simţit cumplit de ofensata de acest lucru, şi a rămas aproape certata cu părinţii mei, dar mai ales cu contele de Osmond, a cărui prietenie cu ducesa de Chartres a devenit şi mai strânsa. Era un sentiment mai mult patern despre care nimeni n-a cutezat sa bârfească, desi ducele de Chartres îl numea, în gluma, pe conte „soţul sotiei sale”. Ducele a murit la începutul Revoluţiei, cruţând-o astfel pe sotia sa de a afla multe din isprăvile şi din greşelile sale. Îmi aduc aminte de el, ca de un bărbat înalt şi slab, cu un aer foarte nobil şi purtând nişte veste foarte scumpe, dar veşnic pline de tutun, îl iubeam mult, desi el îl prefera pe fratele meu; îmi mai aduc aminte că-mi umplea întotdeauna ochii cu tutun, ori de câte ori se apleca asupra mea sa ma sărute; aşa ca luasem obiceiul să-i închid, când alergam înaintea lui, fapt care-l amuza foarte mult.

Tatei îi era grozav de sila sa stea la Curte. Ca toţi oamenii care nu erau obişnuiţi cu acest lucru, se simţea strain acolo şi totodată dezavantajat. Era, pe atunci, un bărbat cu un fizic extrem de plăcut, deosebit de manierat, un foarte bun militar, iubindu-şi mult profesia şi fiind la rându-i iubit de toţi cei din regimentul sau. Mamei îi plăceau prinţii şi avea în ea instinctul Curţii; slujba ei o silea sa petreacă o săptămână din trei, la Versailles. Aceasta despărţire era foarte grea pentru amândoi, şi modestia situaţiei lor materiale făcea ca acest dublu menaj sa fie foarte costisitor pentru punga lor. aşa ca mama îl convinsese pe tata sa se stabilească la Versailles; hotărârea era buna, având în vedere situaţia lor, dar putin obişnuită când nu aveai o slujba însemnata. Tata mi-a spus adesea ca nimic nu-l costase mai mult în viaţă şi ca acesta fusese cel mai mare sacrificiu pe care-l făcuse de dragul mamei. E sigur ca gusturile, obiceiurile, mintea lui ascuţită, firea sa independenta nu se prea împăcau cu slujba de curtean. Dar, sub Ludovic al XV-lea – în afara de unele forme de eticheta – era uşor sa trăieşti la Curte, mai ales ca regele, care era el însuşi un om de treaba, ştia sa aprecieze nişte calităţi asemănătoare cu ale sale.

Foarte curând, după instalarea părinţilor mei la Versailles, am venit şi eu pe lume. Mama mai născuse un copil, dar mort, aşa ca eu am fost primita cu o bucurie de nedescris, iertându-mi-se până şi faptul ca eram fata şi nu băiat. N-am fost înfăşata după cum era moda pe atunci în Franţa, ci îmbrăcată după moda englezeasca şi alăptata de mama, sub ochii întregii Curţi de la Versailles. aşa ca am devenit în scurta vreme păpuşa prinţilor şi a Curţii, cu atât mai mult cu cât eram foarte cuminte şi cu cât un copil – pe vremea aceea – era tot atât de rar într-un salon pe cât sunt de răsfăţaţi şi de despotici, astăzi.

Tata începu a se obişnui la Versailles si, până la urma, îi plăcu viaţa pe care o ducea acolo.

Sâmbătă seara şi duminica în ţinuta de gala, trebuia sa fie nelipsit de la Curte, unde lumea se calca pe picioare. Toţi miniştrii, toţi cei cu funcţii însemnate, adică primul capitan al gărzii de serviciu, marele scutier, guvernanta copiilor Franţei ai supraintendenta casei reginei, dădeau sâmbăta un prânz, iar duminica, o masa de seara, la care erau rugaţi sa ia parte şi cei sosiţi de la Paris. Persoanele care aveau case în jurul Versailles-ului, aproape că-şi smulgeau musafirii, unii altora. La Curte se întindea, de obicei, o masa de onoare, servita pe cheltuiala regelui, la care însa nici un om cu pretenţii nu voia sa ia parte; daca, prin cine ştie ce întâmplare, nu erai poftit în vreuna din casele despre care am vorbit, preferai sa mănânci un pui la frigare, la vreun han oarecare, decât sa te aşezi Ia acea masa privita ca „secundara”, desi la origine, ea fusese instituita de seniorii de la Curte şi până spre mijlocul domniei lui Ludovic al XV-lea, toată lumea lua parte la ea, fara nici o dificultate. Dar pe atunci slujbele nu ţineau casa, aşa ca puteai mânca la masa comuna. Acum, ea era ocupata de titularii slujbelor, fapt care constituia un fel de „subalternitate” ce te situa într-o poziţie de care era cu neputinţă sa mai scapi atâta vreme cât te aflai la Curte; „subalternii” erau toţi cei care primeau ordine de la persoane ce nu aveau titlul de „mare”. Astfel, un gentilom obişnuit, care primea ordine de la primul gentilom al camerei regelui, era un subaltern, în vreme ce primul scutier, care primea ordine de la marele scutier, era un curtean; dar scutierii care primeau ordine de la el făceau parte dintr-o clasa inferioara, despărţită de ceilalţi printr-o linie de demarcaţie cu neputinţă de trecut. De pilda, domnul de Grailly, fiind doar scutier, găsea întotdeauna închise uşile celor de la Curte.

Aceşti locuitori de mâna a doua ai castelului de la Versailles aveau o societate a lor, a carei patroana era doamna de Angivillers, sotia intendentului clădirilor. Societatea lor era foarte plăcută, foarte spirituala. Se distrau teribil, dar nici un curtean nu s-ar fi putut duce acolo, cu regularitate. Tata regreta adesea acest lucru, fiindcă în acel loc întâlneai artişti, savanţi, oameni de litere, în sfârşit, diverse persoane care nu erau curteni şi pe care afacerile sau simpla lor placere îi atrăgeau la Versailles.

Printul de Poix, îndrăgostit de una dintre cameristele reginei (aceste cameriste erau de fapt nişte doamne deosebit de frumoase, din cea mai înalta burghezie), începu a frecventa din ce în ce mai des aceasta societate, sub pretextul ca funcţia lui de administrator al Versailles-ului îl silea sa aibă dese jeeaturi cu intendentul de Angivillers. Lucrul fu socotit de orost-gust, dat totuşi câţiva tineri se strecurară şi ei o data cu gj în aceasta societate; ei dădură amănunte deosebit de satisfăcătoare despre gratia femeilor şi despre amabilitatea bărbaţilor. Poate ca, până la urma, cele doua cercuri s-ar fi apropiat, dar femeile de la Curte manifestară o opoziţie îndârjita.

Când părinţii mei se stabiliseră la Versailles, ofiţerii din garda făceau parte din cea de a doua categorie. Erau numiţi domnii albaştri”. Purtau de putina vreme uniforma şi chiar cred ca nici măcar căpitanii gărzilor n-o avuseseră înainte de Revoluţie. Umblau îmbrăcaţi în haine obişnuite şi nu se deosebeau de ceilalţi decât printr-un mare baston negru, cu mâner de fildeş. Regina Maria-Antoaneta îi pofti pe ofiţerii din garda la balurile ei şi prin asta le schimba situaţia; totuşi, ei nu luau niciodată masa împreuna cu familia regala, îmi amintesc perfect de bine ca la palatul Bellevue, ofiţerul de garda care era de serviciu nu lua niciodată masa împreuna cu prinţesele. Treaba asta era atât de riguroasa, încât domnul de l Beon, soţul uneia dintre doamnele de onoare ale prinţesei IAdelai'de, mânca la o alta masa când era de serviciu, iar a doua zi, venea sa se aşeze alături de sotia sa, la masa prinţeselor. Era totuşi o inovaţie şi aceasta lipsa de eticheta însemna, de l fapt, o mare concesie pe care o făcuseră prinţesele. Dar ceea f ce este şi mai neobişnuit e faptul ca episcopii se aflau în aceeaşi situaţie şi nu luau masa nici cu regele şi nici cu prinţii din familia regala. Nu mi s-au explicat niciodată motivele acestei excluderi.

Printre aceste etichete, exista una cu care tata nu s-a putut niciodată împaca şi despre care 1-am auzit adesea vorbind: felul cum era invitat la ceea ce se numea „supeul în cabinete”. La aceste supeuri luau parte familia regala şi vreo treizeci de persoane invitate în mod special. Mesele aveau loc în apartamentul regal, în nişte odăi atât de mici încât trebuiau sa se folosească până şi de masa de biliard, silindu-l astfel pe rege sa termine cât mai repede partida, pentru ca servitorii sa Poată pune masa.

Femeile erau anunţate cu o zi înainte; purtau cu toatele rochii vechi, demodate, cu pliuri şi cu taliile căzute: se aşezau în mica sala de comedie pe rândul de bănci care le era rezervat. După spectacol, îi urmau pe rege şi pe regina, în cabinete. Soarta bărbaţilor era mai putin plăcută. Vizavi de banca destinata femeilor, existau alte doua bănci. Curtenii – care aşteptau până ce erau poftiţi sa ia loc – se aşezau pe ele. În timpul spectacolului, regele – care se afla singur în loja sa -îsi îndrepta din când în când lornionul către cele doua rânduri de bănci şi toţi îl vedeau scriind cu un creion unele nume. Seniorii care ocupau acele bănci (asta se numea „prezentarea pentru cabinete”) se adunau apoi într-o sala vecina cu cabinetele. Imediat după asta, un uşier, cu o lumânare în mâna şi cu hârtiuţa scrisa de rege în cealaltă, întredeschidea usa şi rostea un nume; fericitul ales făcea o reverenţă celorlalţi şi intra în „sfânta-sfmtelor”. Apoi usa se deschidea din nou, uşierul rostea un alt nume şi tot aşa mereu până ce se isprăvea lista. După ce termina, uşierul trântea usa cu putere, caci aşa prevedea eticheta. La acest zgomot, cei rămaşi îşi dădeau seama că-şi făcuseră nădejdi deşarte, aşa ca plecau oarecum ruşinaţi, desi ştiau dinainte ca erau poftiţi întotdeauna mai multi musafiri decât numărul de locuri. Mama mi-a spus ca i-au trebuit ani de zile ca să-l determine pe tata sa vina şi sa se aşeze pe acele bănci şi ca, desi până la urma a acceptat sa se duca din când în când, fiind destul de des strigat, totuşi acest lucru i-a fost întotdeauna extrem de neplăcut. Caci 1-a văzut pe cutare, venind zece ani în sir, de la Paris, doar ca sa audă usa trântindu-se cu zgomot peste cea mai apriga dorinţă a sa, fara ca ea sa se fi deschis vreodată şi pentru el. Poate ca atâta perseverenta îl deranja pe rege sau poate ca se obişnuise sa vadă mereu acele chipuri, aşa cum se obişnuiesc prinţii sa adreseze veşnic aceeaşi întrebare, aceloraşi persoane.

Balurile reginei erau şi ele un lucru bine stabilit; persoanele ce-i fuseseră prezentate erau întotdeauna anunţate din vreme când aveau loc aceste baluri; venea cine voia, dar voiau foarte multi pentru ca erau foarte plăcute. De obicei, aveau loc în căsuţele de lemn ridicate pe terasa de la Versailles şi care rămâneau acolo cât ţinea carnavalul. Dar şi balurile, cu toată gratia reginei, erau tot un prilej de nepopularitate pentru Curte.

Creşterea averilor în clasa intermediara anulase toate formele şi toate obiceiurile înaltei aristocraţii si, în pofida absurdei ordonanţe care te obliga sa dovedeşti ca eşti nobil ca sa poţi fi ofiţer, toţi c are aveau parale şi educaţia corespunzătoare intrau în armata. Aristocraţia şi finanţele erau deci foarte strâns legate, atât în garnizoane, cât şi toate cercurile subţiri din Paris. Balurile de la Versailles constituiau totuşi o linie de demarcaţie şi încă una foarte precisa şi categorica. Domnul de Lusson, un bărbat tânăr şi încântător, imens de bogat, ofiţer destoinic, trăind în mod obişnuit în cea mai aleasa societate, făcu imprudenta de a se duce la unul din aceste baluri; fu alungat cu atâta duritate, încât tânărul – deznădăjduit de ridicolul cu care se acoperise, într-o vreme în care ridicolul era raul cel mai rau dintre toate relele – când ajunse la Paris, se omori. Faptul păru normal celor de la Curte, dar odios înaltei burghezii.

Finanţele n-au furnizat numai victime balurilor date de regina. Domnul de Chabannes, care se trăgea dintr-o familie ilustra, frumos, tânăr, bogat, făcându-şi debutul la Curte, avu ghinionul de a aluneca, dansând şi neghiobia de a striga, cazând: „Jesus-Maria!” Nu s-a mai putut ridica niciodată după acea cădere. Porecla de „Jesus-Maria” i-a rămas, spre disperarea lui, pentru vecie. A luat parte la războiul din America, a săvârşit fapte de vitejie, s-a acoperit de glorie, dar s-a întors în Franţa tot „Jesus-Maria”, cum plecase. aşa ca ducele de Guines a avut dreptate sa le spună fetelor sale, în ziua în care le-a prezentat la Curte:

— Amintiţi-vă ca în tara asta viciile n-au nici o urmare, dar ca ridicolul ucide!

Domnul de Lafayette nu pieri totuşi sub povara poreclei de „Gilles cel Mare”1 pe care domnul de Choiseul i-a dăduse după ce se întorsese din America. Ea inspira, dimpotrivă, atâta

1 Erou de comedie din secolul a! XVIIl-lea care făcea de obicei pe prostul. 37

— Entuziasm încât cei din jur îşi asumară sarcina să-i asigure succesul în fata doamnei de Simiane, căreia el îi adusese unele omagii înainte de a pleca. Respectiva doamna era socotita drept cea mai frumoasa femeie din Franţa şi nu avusese niciodată nici o aventura. Toată lumea se strădui s-o arunce în braţele domnului de Lafayette, aşa încât, la câteva zile după reîntoarcerea acestuia, aflându-se împreuna într-o loja, la Versailles, începu a se cânta o arie din nu stiu ce opera, arie intitulata „Nu poţi fi cruda cu dragostea învăluită-n lauri”, consacrata lor, care le arata limpede simpatia şi aprobarea publicului.

Am auzit-o pe mama povestind ca surorii sale, preşedinta de Lavie, făcând o călătorie la Paris, i se procurase o bancheta ca sa asiste, ca o simpla spectatoare, la balul reginei; regina se apropiase şi-o întrebase pe mama cine era acea frumoasa persoana.

— E sora mea, doamna.

— A vizitat sala de bal? O întrebase regina.

— Nu, doamna, e doar o simpla spectatoare, a răspuns mama, pentru ca încă nu v-a fost prezentata!

— Trebuie sa i-o arăţi, aşa ca eu şi cu regele ne vom retrage în alta odaie.

Într-adevăr, regina îl lua pe rege de brat şi-l duse în alta camera, în vreme ce mătuşa mea vizita sala.

Regina nu voise sa fie extrem de îndatoritoare, dar preşedintele de Lavie lua lucrurile cu totul altfel. Era un om de moda veche, foarte mândru de nobleţea sa, un personaj burdu-hanos din Bordeaux unde, ca preşedinte al parlamentului, se bucura de o stima deosebita; fu indignat când auzi ca regele şi regina trebuiseră sa iasă din salon, pentru ca sotia sa sa poată intra. Se înapoie deci la Bordeaux, clocotind de mânie si, desi fu numit deputat, continua sa se arate foarte rebel, cu toate ca umilirea nobilimii de către Curte îi surâdea grozav. Vanităţile ranite fac întotdeauna mult mai multi duşmani decât ai crede.

Eticheta adoptata la serbările extraordinare şi în călătorii, ni se pare incredibila astăzi. Trebuia sa te înscrii din vreme, adică şi bărbaţii şi femeile se duceau la primul gentilom al camerei regelui şi-şi scriau numele, cu propria lor mâna, pe o lista, din care erau aleşi invitaţii, eliminându-i pe cei care nu urmau sa fie poftiţi, acest refuz fiind, evident, extrem de neplăcut. Doamna Delfina1 a vrut sa reintroducă aceasta eticheta în timpul Restauraţiei, pentru spectacolele şi aşa destul de rare, de la Curte. Dar s-a izbit de refuzul categoric al tuturor şi nimeni n-a mai vrut sa fie constrâns sa se duca sa se înscrie pe lista ca sa obţină un refuz. Tuturora li s-a părut ca e mult mai putin dezagreabil sa nu se mai înscrie decât sa fie respinşi.

În ceea ce priveşte călătoriile, eticheta varia după reşedinţele respective. La Rambouillet, unde regele nu se ducea decât numai pentru câteva zile şi însoţit doar de bărbaţi, erai primit ca un simplu particular bogat, perfect servit şi scutit de orice cheltuiala. La Trianon, unde regina nu făcea decât vizite scurte, însoţită de puţine persoane, lucrurile se petreceau la fel. La Marly, erai bine găzduit, aveai şi mobila şi hrana necesara. Invitaţii erau repartizaţi la diverse mese, date de prinţi şi de prinţese, în pavilioanele lor, pe cheltuiala regelui. Pe urma, se înapoiau în salonul cel mare unde se aduna toată Curtea.

La Fontainebleau, invitaţii nu căpătau decât o odaie goala, unde nu se afla nimic în afara de cei patru pereţi. Trebuia să-şi procure ei singuri mobila, lenjerie şi de-ale gurii. Adevărul e ca – aşa cum toţi miniştrii şi toţi cei cu funcţii mari îşi aveau casele lor, cum toţi prinţii aveau masa întinsa pentru cei care-i însoţeau – găseai întotdeauna pe cineva care sa te poftească atât la masa de prânz, cât şi la cea de seara. Dar nimeni nu se arata preocupat de locul unde urma sa stai. Când castelul era plin – şi o foarte mare parte din el se afla într-o stare atât de jalnica încât era de nelocuit – invitaţii sau mai curând „admisii”, caci şi aici trebuia sa te înscrii, erau distribuiţi prin oraş; în acest caz, numele lor era scris cu creta, pe poarta, ca sa se ştie unde stăteau. Nu stiu daca aceste locuinţe erau plătite, dar avantajele pe care aceste călătorii le

1 E vorba de Maria-Tereza, ducesa de Angoulcme, fiica lui Ludovic al XVI-lea ai care n-a devenit Delfina decât după moartea lui Ludovic al XVII-lea.

Aduceau celor de la Fontainebleau erau destul de mari, din moment ce locuitorii nu se plângeau de aceasta servitute. Toată lumea ştia ca nicăieri Curtea Franţei nu se arata mai darnica decât la Fontainebleau. Pe scena micului teatru al castelului se reprezentau cele mai îngrijite premiere şi se ştia aproape sigur ca cele mai încâlcite intrigi ministeriale se descâlceau la Fontainebleau, continuându-se astfel, cel putin aparent, tradiţia istorica a acestei frumoase reşedinţe. Ultima călătorie a avut loc în 1787. În ciuda inospitalitatii aparente, aceste călătorii costau foarte scump Coroana; regele, întotdeauna gata să-şi sacrifice propriile sale gusturi, desi aceasta reşedinţă îi plăcea mult, renunţa sa mai vina, pentru ca îl costa prea mult.

Acestui rege de treaba îi era foarte greu să-şi învingă timiditatea, care se manifesta uneori sub forma unor libertăţi cam nelalocul lor, rezultatul obişnuinţelor din copilăria sa, fapt care-l dezavantaja grozav fata de cei care nu vedeau în el decât aceasta scoarţă grosolana. Având cea mai buna intenţie de a fi îndatoritor fata de câte cineva, înainta către el până când omul, tot dându-se îndărăt, ajungea sa se izbească de perete; daca nu-i venea în minte sa spună nimic – şi faptul se întâmpla destul de des – regele izbucnea în hohote puternice de râs, se întorcea pe călcâie şi pleca. Cel care îndura aceasta scena în public suferea cumplit si, daca nu era un obişnuit al Curţii, pleca furios, convins ca regele voise să-i joace un renghi şi să-l înjosească, în intimitate, regele se plângea amar de felul în care fusese crescut. Spunea ca singurul om pe care-l ura era ducele de La Vauguyon1 şi cita în sprijinul acestui sentiment linguşelile josnice adresate lui şi fraţilor lui de către acest curtean netrebnic. Monsieur nutrea totuşi mai putina sila fata de memoria ducelui de La Vauguyon. Domnul conte de Artois era de aceeaşi părere cu regele. Era, prin firea lui vesela, prin gratiile, poate chiar şi prin superficialitatea sa, răsfăţatul familiei, şi făcea boacăna după boacăna. Regele îl muştruluia, îl ierta şi-i plătea întotdeauna datoriile. Singurul

1 La Vauguyon (1706 – 1772) a fost locotenent-gcncral şi preceptorul celor trei fii ai Delfinului.

Lucru pe care nu-l putea înlătura era lipsa de respect care începea a se face simţită atât asupra lui cât şi a reginei.

Regele nu juca niciodată decât table şi numai pe câţiva scuzi; într-o zi, îi spuse unui jucător înrăit:

— Cred ca joci cu atâta patima, fiindcă probabil jocul te amuza; de altfel joci pe banii dumitale, pe când eu joc pe banii altora!

În vreme ce el vorbea astfel, domnul conte de Artois şi regina jucau pe nişte sume atât de mari, încât erau obligaţi sa admită în societatea lor pe oamenii cei mai viciaţi din Europa care sa joace cu ei. Din pricina acestui obicei nenorocit – o adevărată patima şi pentru unul şi pentru celalalt – li s-au tras toate necazurile care i-au scurtat reginei viaţa.

Cine ar fi cutezat s-o acuze pe regina Franţei ca s-ar fi vândut pentru un coli er, daca n-ar fi apucat s-o vadă în jurul unei mese încărcată cu monezi de aur şi de argint, străduindu-se cu orice preţ sa le câştige de la supuşii sai? Sunt convinsa ca în adâncul inimii sale nu punea nici un preţ pe mormanul acela de bani. Dar când joci, tii cu tot dinadinsul sa câştigi. Acum va veţi întreba: daca reginei nu-i plăcea jocul, atunci de ce juca? Ah, fiindcă avea o alta pasiune: cea a modei. Se înzorzona ca sa fie la moda, făcea datorii ca sa fie la moda, juca cu patima ca sa fie la moda, era spirituala ca sa fie la moda, era cocheta ca sa fie la moda. A fi cea mai frumoasa femeie la moda i se părea titlul cel mai demn de râvnit. Acest lucru, nedemn de o regina, a fost pricina tuturor păcatelor sale, care au fost totuşi exagerate.

Reginei îi plăcea sa fie înconjurata de cei mai tineri şi mai arătoşi bărbaţi de la Curte. Le accepta omagiile aduse femeii, cu mult mai multa placere decât cele aduse reginei. De unde puteai trage concluzia ca un tânăr uşuratic era tratat cu mult mai multa bunăvoinţă şi simpatie decât un bărbat serios şi folositor tarii. Invidia şi gelozia stăteau tot timpul la pânda ca sa calomnieze aceste fapte. Cea mai de condamnat era, desigur, îngăduinţa pe care regina o manifesta fata de aceasta hoarda de tineri imprudenţi de a-i vorbi regelui fara respectul cuvenit şi de a-i lua în râs glumele grosolane. Prea marea dorinţa de a plăcea o făcea sa săvârşească şi greşeli de alta natura care îi aduceau o sumedenie de duşmani. Se bucura de mult credit, era încântata sa ştie ca-l are, şi-i plăcea sa uzeze de el; nu se amesteca însa niciodată serios în afaceri, şi acest credit nu era folosit decât ca un mijloc de succes în societate, îi plăcea sa dispună de slujbe şi avea prostul obicei de a promite aceeaşi slujba mai multor persoane. Nu exista regiment al cărui colonel sa nu fi fost numit, la cererea reginei, dar curn făgăduia un post vacant la zece persoane, va daţi seama că-şi făcea noua duşmani si, de obicei, cel numit se dovedea a ft un ingrat. Cât despre poveştile scornite de pamfletari în legătură cu amorurile sale, eu socot ca au fost simple calomnii. Părinţii mei – care vedeau şi ştiau tot ce se petrecea în Palat – mi-au spus ca toate acele bârfeli n-au avut nici o baza. Regina n-a iubit decât un singur bărbat şi anume pe contele de Fersen, un suedez frumos ca un înger şi foarte distins, care venise la Curtea Franţei. Regina a fost cocheta cu el, aşa cum era cu toţi străinii, fiindcă „asa cerea moda”. El însa s-a îndrăgostit sincer şi pătimaş de ea; regina s-a ţinut o vreme tare, apoi 1-a obligat sa se îndepărteze de ea. Tânărul a plecat în America, a rămas acolo doi ani, în timpul cărora a fost atât de bolnav încât s-a înapoiat la Versailles îmbătrânit cu zece ani, şi cu marea lui frumuseţe aproape pierduta. Se pare ca aceasta schimbare a impresionat-o mult pe regina; oricare vor fi fost motivele, prietenii ei intimi nu s-au îndoit ca 1-ar mai fi respins pe conte. Tânărul nutrea fata de ea un devotament fara margini, o afecţiune pe cât de sincera pe atât de respectuoasa şi de discreta; nu trăia decât pentru ea şi se comporta în aşa fel încât s-o compromită cât mai putin posibil. aşa ca aceasta legătură, desi cunoscuta, n-a iscat nici un scandal. Daca prietenii reginei ar fi fost şi ei tot atât de discreţi şi tot atât de dezinteresaţi ca domnul de Fersen, viaţa acestei nefericite regine ar fi fost poate mai putin calomniata. Se pare ca doamna de Polignac a fost geniul ei rau. Nu ca ar fi fost o femeie rea, dimpotrivă, era indolenta şi prea putin spirituala. Dar se afla sub influenta cumnatei sale, contesa Diana, ambiţioasă, lacoma, cu moravuri îndoielnice, care voia sa acapareze toate favorurile pentru ea şi pentru familia ei; tiranizata de iubitul ei, contele de Vaudreuil, om pe cât de uşuratic pe atât de imoral, voia ca prin intermediul reginei sa vâre mâinile până la coate în banii Statului. Contesa îi făcea deci scene cumnatei sale când cererile sale sufereau unele întârzieri. Atunci regina îşi găsea favorita plângând şi încerca imediat să-i sece izvorul acelor lacrimi, în ceea ce privea propria sa avere, doamna de Polignac se mulţumea – fara sa ceara nimic – sa primească, cu nonşalanţă, favorurile pregătite de intrigile contesei Diana, încât îi mai şi lauda dezinteresul. Ea credea tot ce-i spunea şi o iubea în mod sincer, încrederea în ea a fost fara margini timp de câţiva ani.

Numirea domnului de Calonne i-a impus reginei unele restricţii; era unul dintre intimii doamnei de Polignac şi regina nu voi ca un membru din Consiliul regelui sa fie cooptat în Consiliul ei. N-a spus cu glas tare ce gândea, dar coteria, preferând sa aibă un controlor general la dispoziţia sa, interveni pe lângă contele de Artois. Datorita lui, domnul de Calonne fu numit, în ciuda silei pe care o simţea regina fata de el. ai cum îşi manifesta făţiş nemulţumirea, relaţiile dintre ea şi doamna de Polignac se răciră, cu toate încercările pe care le făcu domnul de Calonne de a le reîncălzi, într-o zi, în timp ce ea îi adresa o rugăminte, de Calonne îi răspunse:

— Daca ceea ce doreşte regina e posibil, lucrul e ca şi făcut; daca nu e posibil, înseamnă ca se va face!

În ciuda unor cuvinte atât de „guvernamentale”, regina nu 1-a iertat niciodată.

Daca îşi avea inconvenientele ei, aceasta dorinţă de a plăcea avea şi avantaje: caci o făcea uneori pe regina sa fie deosebit de agreabila; de îndată ce-şi uita rolul ei de „femeie la moda”, de care era preocupata tot timpul, era plina de naturaleţe şi de demnitate. Cred ca n-ar fi fost prea greu s-o determini sa fie cât mai naturala, daca bineînţeles cineva ar fi avut curajul să-i vorbească despre acest lucru. Dar cei din jurul ei nu făceau decât sa confirme versurile unui poet englez: „AII who approach them, their own ends pursiie. „' în sânul familiei sale, regina era foarte iubita, caci era foarte îndatoritoare, preocupata tot timpul sa aplaneze micile scandaluri care izbucneau întruna. Din păcate, era o confidenta mult prea indulgenta a contelui de Artois, care-i mărturisea toate prostiile săvârşite, înduplecându-l pe rege să-l ierte, rege pe care poate 1-ar fi iubit daca „moda” i-ar fi îngăduit acest lucru.

Monsieur2, curtean ambiţios şi viclean, n-o iubea pe regina. Prevedea ca, în ziua în care ea va deveni mai putin superficiala, se va lăsa stăpânită de acea autoritate la care aspira el, aşa ca se temea sa nu se compromită dacă-şi va manifesta prea vădit aceasta dorinţă. Nu se vâra în afacerile politice, tocmai ca sa se bucure de reputaţia unui om fara pata, şi pentru a se putea amesteca atunci când socotea el ca era util.

Contele de Artois3 dimpotrivă, trudea cu râvna la totala sa compromitere, care avea să-l duca de râpa nu numai pe el, ci şi familia, ba chiar şi tara. N-avea decât inclinările şi cusururile tinerilor din vremea sa, dar el le etala pe cea mai înalta treapta, ca sa le vadă oricine. Iar rangul – aceasta banala calitate a oamenilor de lume – nu i le putea acoperi îndestul.

La atacul Gibraltarului4, unde a avut fantezia sa asiste, a dat dovada de o atitudine atât de deplorabila, încât generalul care comanda oastea s-a văzut nevoit sa trimită vorba bateriilor engleze sa nu mai traga fiindcă printul începuse a vizita lucrările de apărare. S-a spus ca acest lucru s-a făcut fara ştirea sa, dar astfel de treburi se afla întotdeauna când vrei sa se afle. Aţiu ca s-au făcut reproşuri domnului de Maillebois, care ar fi răspuns: în 1755.

1 Toţi care vorbesc cu ci, urmăresc telurile lor proprii.

2 E vorba de Louis-Stanislas-Xavicr conte de Provencc, născut la Vcrsailles

3 Născut la Versaillcs în 1757. 'S

4 Care a avut loc în 1782, în timpul războiului din America.

— Socot ca acest lucru e mai important decât strâmbătura printului!

Ridicolul simulacru. al duelului sau cu ducele de Bourbon a constituit o noua dovada a unei comportări pe care conduita sa n-a făcut decât s-o confirme din plin.

Madame, sotia lui Monsieur1, avea mult spirit şi o anumită gratie, în ciuda urâţeniei sale care era de pomina, în primii ani, se împăcase foarte bine cu Monsieur. Dar, după ce el s-a îndrăgostit de doamna de Balbi, aproape ca nici nu mai dădea pe la Madame carcase consolase sa rămână doar în compania cameristelor sale şi – îndrăznesc s-o spun – a băuturii, dar într-o asemenea măsură, încât toată lumea observase acest lucru, Sora ei, contesa de Artois, era şi mai urâta decât ea, de o prostie proverbiala, morocănoasa şi dizgraţioasă, care se răzbuna pe uşuraticul şi necredinciosul ei bărbat, înselându-l {ara jena, cu ofiţerii din garda palatului. O sarcina, care păru tuturor cam suspecta şi care se solda cu o fata ce muri de mica, îl determina pe contele de Artois sa nu se mai apropie de nevastă-sa, fiindcă nu mai voia să-şi sporească familia care era acum alcătuită din doi băieţi. In ciuda acestei precauţii, o noua sarcina a contesei de Artois o sili pe aceasta să-i mărturisească reginei păcatul, pentru ca ea sa solicite indulgenta regelui şi a cumnatului ei. Regina, foarte tulburata de aceasta mărturisire, îl chema pe contele de Artois, se închise cu el în odaie şi o lua pe departe înainte de a ajunge la subiect. Cumnatu-său stătea în picioare, în fata ei, cu pălăria în mâna. Când auzi despre ce e vorba, izbi cu pălăria în podea, îşi puse mâinile în solduri si, râzând cu hohote, striga:

— Ah! Bietul om, bietul om, îi plâng de mila, caci e destul de pedepsit!

— Ei, spuse regina, daca iei lucrurile asa, îmi pare rau din pricina bătăilor de inima pe care le-am avut până ce ai ' Maric-Joscphinc-Louisc de Savoia, fiica regelui Victor-Amedcu al lll-lca ai sora a trei dintre ultimii regi din ramura vârstnica: Victor-Emanucl I, Carol-tmanucl al IV-lca şi Carol-Fclix. O alta sora, Maria-Tcrcza, era contesa de Artois (n. ed. fr.) venit încoace! Du-te la rege şi spune-i ca o ierţi pe contesa de Artois! T

— Ha! Ha! Sa ai bătăi de inima pentru aşa ceva! Ah, bietul om, bietul om!

Regele fu mai sever, şi presupusul vinovat fu imediat expediat în colonii. Dar, aşa cum îi spunea doamna Adelaâde mamei, istorisindu-i aceasta întâmplare, regele ar fi trebuit sa trimită toată compania în colonii; contesa de Artois pleca de îndată la bai, după câte îmi amintesc, iar după asta nu s-a mai vorbit despre nici un copil.

Doamna Elisabeth1 n-a jucat nici un rol la Curte înainte de revoluţie. După revoluţie aproape ca a meritat titlul de martira. Casa ei era alcătuită cum nu se poate mai neconvenabil. Contesa Diana de Polignac, care era scandalul personificat, îi era doamna de onoare şi i-o mai vârâse pe gât şi pe doamna de Canillac, cea care prilejuise duelul dintre contele de Artois şi ducele de Bourbon. Prietenia ei cu contele de Artois era cunoscuta, dar toată lumea ştia ca era complet dezinteresata, îl iubea doar pentru el, desi n-avea nici o avere şi trăia într-o strâmtoare vecina cu sărăcia; cu toate acestea nu accepta nici cel mai mic cadou de la el. Exista o anumită distincţie în toată aceasta comportare, dar asta nu însemna ca puteai s-o pui lângă o tânără prinţesa, desi nu era deloc o persoana imorala.

Înclinarea pe care o avea Curtea Franţei către străini a fost exploatata într-un mod destul de ciudat de doi greci iluştri, izgoniţi din partea lor de vexaţiunile musulmane. Printul de Chio şi fiul sau, printul Justiniani, descendenţi în linie directa din împăraţii Orientului, veniră sa ceara ospitalitate lui Ludovic al XV-lea, la începutul domniei sale. El le-o acorda, cu măreţie şi nobleţe, aşa cum se cuvenea unui rege al Franţei. Aşteptând răspuns la reclamaţiile pe care le făcuse la serai, ca sa i se restituie bunurile, printul de Chio fu rugat sa accepte o pensie consistenta, iar printul Justiniani intra în slujba Franţei, fiind numit comandantul unui regiment de elita.

1 Născută în 1764; sora lui Ludovic al XVI-lea; a murit pe eşafod, în 1794. 46

Cei doi prinţi trăiau astfel de câţiva ani, din mărinimia regala; erau bine primiti în cele mai selecte cercuri din Paris şi Versailles. Accentul lor precum şi o nota de ceva^strain în nianierele lor, le asigurară cel mai deplin succes, într-o zi, când luau masa poate pentru a suta oara, la contele de Maurepas, acesta îl văzu pe printul de Chio, aşezat lângă el, pălind şi tremurând.

— Nu va simţiţi 'bine, prinţe?

— N-am nimic, o să-mi treacă…

Dar indispoziţia lui spori în aşa măsură, încât trebui sa se ridice de la masa şi să-l cheme pe fiul sau ca să-l însoţească. Domnul de Maurepas petrecuse zece ani de exil pe domeniul sau din Châteauneuf, în Berry. Când plecase de acolo, lăsase casa în paza unui paznic şi a unuia dintre valeţii sai; acesta din urma, venit din întâmplare la Versailles, servise la masa şi se afla a doua zi în odaia stăpânului sau când acesta îi porunci sa se duca şi sa afle cum se mai simţea printul de Chio. Domnul de Maurepas îl văzu pe valetul sau înăbuşindu-şi râsul, şi uitându-se la ceilalţi valeţi.

— Ce te face sa râzi, Dubois?

— Domnul conte ştie bine cine e… printul de Chio.

— Ai ce te face sa te amuzi astfel?

— Ah, domnul conte îşi bate joc de mine… Doar îl cunoaşte bine!

— Cred şi eu, din moment ce-l vad în fiece zi.

— Ei cum, şi domnul conte nu 1-a recunoscut? E cu neputinţă!

— Ei, haide, ma nelinişteşti cu enigmele tale! Spune ce ai de spus!

— Pai, domnule conte, printul de Chio e Gros-Guillot al nostru!

— Cine e Gros-Guillot asta?

— Nu pot crede ca domnul conte nu-şi mai aduce aminte de Gros-Guillot… Venea destul de des sa lucreze la castel… Gros-Guillot care locuia în căsuţa aia alba de lângă pod… Iar fiu-său… Nu cred ca domnul conte 1-a uitat pe micul Pierre, care era atât de drăguţ şi de isteţ, cel pe care doamna contesa îl punea să-i tina frâul măgarului… Ah, vad, în sfârşit, ca domnul conte îşi aduce aminte! Eu i-am recunoscut imediat, iar Gros-Guillot m-a recunoscut şi el.

Domnul de Maurepas îl ruga pe valet să-şi tina gura; dar, odată cercetările pornite se descoperi imediat ca moştenitorii imperiului din Orient erau, de fapt, doi ţărani din Berry care-i păcăliseră pe regele Franţei, guvernul şi Curtea, vreme de câţiva ani. Cum le-o fi trecut aceasta idee prin minte, de unde veneau şi încotro s-or fi îndreptat? Asta n-am mai aflat şi nu cunosc decât acest episod din viaţa celor doi aventurieri atât de isteţi.