Adèle de Boigne — Memorii — Viaţa la Versailles

Capitolul II Viaţa la Versailles

Șederea Ia tara. — Hautefontaine. — Prăseaţi. — Esclimont. — Prinţesa de Rohan-Guemene. — Curtea fiicelor lui Ludovic al XV-lea. — Doamna Adelai'de. — Doamna Louise. — Doamna Victoire. — Bellevue. — Viaţa prinţeselor la Versailles. — Supeu la Madame. — Culcatul regelui. — Ducesa de Narbonne. — O istorioara despre Masca-de-Fier. — O istorioara despre domnul de Maurepas. — Vicontele de Segur. — Marchizul de Crequi. — Contele de Maugiron. — Ducesa de Civrac.

De sâmbătă şi până duminica, persoanele care-şi părăseau cercul lor obişnuit, ca sa vina să-şi îndeplinească îndatoririle, la Versailles, unde mai stăteau şi ca vai de lume, duceau o viaţă cumplit de plicticoasa. Ea nu era însa deloc lipsita de interes pentru cei care locuiau tot timpul acolo; cu alte cuvinte, exista o viaţă de castel unde lucrul cel mai important era bârfa. Cei mai multi dintre curteni, în loc sa fie preocupaţi de soarta tarii, se dădeau de ceasul morţii ca sa afle de ce-a fost îndepărtat domnul de Malesherbes sau de ce a fost adus domnul de Calonne. Dar minţile luminate, cum era şi mintea tatălui meu, se interesau de cu totul alte lucruri decât despre un scandal privind muzica sau despre ruptura dintre Jean-Jacques Rousseau şi maresala de Luxembourg, fapte care constituiau pe atunci marile evenimente ale societăţii. Nimeni nu se gândea la politica generala. Iar daca, din întâmplare, o făcea, atunci însemna ca era preocupat de un interes personal au al grupului din care făcea parte. Guvernele străine ne erau tot atât de necunoscute, cum ar fi de pilda, astăzi, cel al rhineiToti îl găseau pe tata cam pedant pentru faptul ca era reocupat de unele probleme politice ale Europei şi citea ngura gazeta care mai consemna astfel de evenimente.

Noamna Adelaide chisir îl întreba într-o zi:

— Domnule de Osmond, e adevărat ca primeşti La Gazette de Leydel

— Da, doamna.

— Ai o citeşti?

— Da, doamna.

— E de necrezut!

În ciuda acestui „de necrezut”, doamna Adelaide sfârşi prin a tine foarte mull la tata. În ultimii ani care au precedat Revoluţia, el era tot timpul la ea, fara sa fie în slujba acesteia. Contele Louis de Narbonne, cavalerul ei de onoare, prieten intim cu tata, era încântat ca voia să-i tina locul, fara titlul oficial şi fara remuneraţie, loc pentru care el era prea comod ca sa se deranjeze. Mama era şi ea un fel de favorita. V-am mai spus ca ma alăptase; în loc să-i dea un concediu în timpul alăptării, doamna Adelaide îi îngădui sa ma aducă la Bellevue. Trebui sa i se dea un apartament separat pentru tot acel tapaj pe care-l face de obicei un copil foarte mic. Tata se dusese la regimentul lui. Doamna Adelaâde dorea ca, pe timpul verii, mama sa stea la Bellevue. Dar fie ca se plictisea, fie ca instinctul ei de femeie obişnuită cu Curtea o făcea sa fie circumspecta, nu primi, aşa ca stabilirea ei acolo nu avu loc decât mai târziu.

În timpul primilor ani de şedere a părinţilor mei la Versailles, ei îşi fragmentau vara între reşedinţele ducelui de Orleans – Sainte-Assise şi Raincy – între Hautefontaine, care aparţinea arhiepiscopului de Narbonne, Prăseaţi, aparţinând episcopului de Metz şi Esclimont, reşedinţa mareşalului de Laval.

De fapt, n-am dreptate când spun ca Hautefontaine aparţinea arhiepiscopului de Narbonne, fiindcă palatul era al nepoatei sale, doamna de Rothe, fata surorii sale, lady Forester, văduva după. Generalul de Rothe; fusese o femeie foarte frumoasa, avea o fire despotica şi făcea, cu cinste, onorurile casei tuturor invitaţilor unchiului sau, alături de care trăia de multa vreme într-o intimitate pe care nici măcar nu se mai deranja s-o ascundă. Arhiepiscopul avea opt sute de mii de livre; Ia doi ani o data, se ducea la Narbonne unde petrecea cincisprezece zile şi unde prezida Statele, 1 la Montpellier vreme de şase săptămâni. In tot acest timp, ducea o viaţă pe picior mare, evident bisericeasca, dând dovada de o mare capacitate administrativa în prezidarea Statelor. Dar, în ziua în care isprăvea, îşi vâra hârtiile în portofel şi nu se mai gândea la ele decât la viitoarea adunare a Statelor, după cum nu se mai gândea nici la problemele diecezei sale.

Hautefontaine era reşedinţa lui obişnuită. Doamna de Rothe era stăpâna, dar arhiepiscopul ţinea casa. Îşi însurase nepotul, pe Arthur Dillon, fiul lordului Dillon, cu domnişoara de Rothe, singura fiica a nepoatei sale. Era o tânără foarte frumoasa, foarte la moda, doamna de onoare a reginei şi avea o legătură pe care i-o ştia toată lumea, cu printul de Guemene, care-şi petrecea viaţa la Hautefontaine. Instalase, într-un sat din împrejurimi, un echipaj de vânătoare pe care-l avea împreuna cu domnul de Lauzun şi cu arhiepiscopul care se folosea, în acest scop, de numele nepotului sau Arthur.

La Hautefontaine era aproape întotdeauna lume; se mergea la vânătoare de trei ori pe săptămână. Doamna Dillon era o buna muziciana; printul de Guemene îi aducea acolo pe cei mai renumiţi virtuozi ai secolului. Aveau loc concerte excelente, se juca o comedie buna, aveau loc curse de cai, în sfârşit, cei de acolo se distrau de minune.

Tonul era atât de liber, încât mama mi-a povestit ca se simţea uneori atât de încurcata, încât pur şi simplu îi dădeau lacrimile. In primii ani ai căsătoriei sale, fusese adesea tinta sarcasmelor şi glumelor încât de multe ori se simţise destul de nefericita; dar patronajul arhiepiscopului se dovedi a fi deosebit de preţios pentru tânăra pereche pe care nimeni nu mai cuteza s-o ia peste picior. Un foarte bătrân vicar, care se

1 E vorba de Statele Generale alcătuite din aristrocratie, cler şi burghezie.

Ria şi el în acel medini atât de vesel, văzând-o într-o zi foarte trista, îi spuse:

— Doamna marchiza, nu fi necăjită, eşti deosebit de frumoasa şi stârneşti invidii. Până la urma te vor ierta totuşi, r) ar daca vrei sa trăieşti liniştită, ascunde-ţi dragostea pentru otu'l dumitale. Dragostea conjugala este singurul lucra pe care nu-l tolerează nimeni aici!

Fiecare era libei sa se manifeste cum voia; dar cu o numita buna-cuviinţă de care nimeni nu se lăsa înşelat. Existau astfel nişte protocoale bine stabilite şi trebuia sa fii o doamna de un rang rmtlt prea mare sau sa ai o situaţie cu totul speciala ca sa cutezi sa nu le iei în consideraţie. Doamna Dillon nu făcea parte din niciuna dintre aceste categorii, iar pe deasupra continua să-şi mai păstreze şi bunele maniere, îmi aduc aminte că-mi spunea adesea:

— Când am ajuns la Hautefontaine, eram sigura ca stăpâna casei era iubita ducelui de Guemene, dar după şase luni am început sa ma îndoiesc.

În general, în aceasta societate, gesturile erau cu atât mai caste, cu cât vorbele erau mai îndrăzneţe. Un bărbat care ar fi pus mâna pe spatele unui fotoliu ocupat de o femeie, ar fi părut de o grosolănie fara pereche. Trebuia sa fii foarte intim cu cineva ca să-] poţi oferi braţul, la plimbare, şi asta nu se întâmpla nici măcar la tara. Niciodată nu-i ofereai unei femei nici mâna, nici braţul ca s-o conduci la masa. Niciodată un bărbat n-ar cuteza s-a se aşeze pe aceeaşi sofa pe care stătea o femeie, în schimb putea debita în fata ei orice trăsnăi, unele de-a dreptul ruşinoase.

La Hautefontaine – din respect pentru firea stăpânei castelului – trebuia sa te duci la slujba în fiece duminica dimineaţa. Nimeni nu-şi lua însa cu sine cartea de rugăciuni, ci cărţi de citit, unele adesea scandaloase; am dat toate aceste amănunte în legătură cu Hautefontaine, pentru ca le cunosc la perfecţie. Nu pretind c a toţi arhiepiscopii din Franţa duceau o viaţă asemănătoare, ci doar ca se putea trai şi asa, fara sa te cobori câtuşi de putin în ochii oamenilor. Toţi clericii care aveau în ei ceva măreţ, plin de strălucire, care erau la moda, la garnizoana. Dar pe măsură ce slujba al lasa să-i alunece printre degete pletele încât până la urma nu reteza decât

— Ei şuviţe, în momentul în care ceremoUiil cavaler se aşeză în genunchi pentru A episcopala şi fu foarte mirat ca în loc izare sa audă spunându-i-se încet, pe un oate uniforma, apoi vino repede la mine; easca cu ciocolata, apoi vom merge sa ca. Luzie şi demna de intrare în materie.

Monii ciudate, redata cu mult umor de. Oi de ani, mi s-a părut ca evoca într-un zant moravurile din tinereţea sa. Semene, guvernanta copiilor Franţei, nu la Versailles fara o hârtie scrisa în egelui. Ea nu cerea niciodată aceasta înd se ducea la Hautefontaine.

: ît de strălucitoare şi de putin episcopala tea doamnei Dillon şi de afacerile, tot iepiscopului. Acesta se trezi înglodat în urilor sale uriaşe, aşa ca Hautefontaine Bia vreme înainte de Revoluţie. Mama,

: ea atât de des acolo, după ce ma avu pe

0 nu erau acceptaţi copiii; aşa cerea miliei.

Mta episcopului de Metz, era situata

1 mare oraş. Episcopul, care era frate cu e îndrăgostise de nepoata sa, marchiza ctisea de moarte copleşind-o cu atenţiile SL ca marchiza nu consimţea să-i facă a stea în acea splendida reşedinţa decât însoţească; iar ea era foarte dispusa sa în perioada în care garnizoana tatei a <-urte^ care erau maj elevaţi şi mai distinşi, se duc regula^tate ja Hautefontaine unde erau primiti cu bpisc°F>ui de Montpellier (nu-i stiu decât numele de era singurui care – prin înalta lui virtute – îi mai putin arhiepiscopului; iar când acest episcop urmar^ f-f^o”-f*0. – v. r CAI Cd luaied. <lm caleasca, arhiepiscopul avea grija sa celorlalţi vânători:

— Domnilor, va rog sa va abţineţi şi sa nu înjuraţi l^ar de îndată ce-l cuprindea ardoarea vânătorii i*' primul^ care uita recomandarea şi înjura cum îi venea la ^ în general, prelaţii noştri nu erau singurii din Eu ^ care şti^u sa fie sj bădărani, dar şi extrem de politicoşi. Iar ^ mi-a pOvestit acum câteva zile, în legătură cu acest Iu/6 contele Theodore de Lameth: ^ i sa se bucure de beneficii ecleziastice consistent i de Malta trebuiau sa suporte tonsura. *” ' '

L muici acceptau cu greu aceasta ceremonie, pentru ca aceşti cavaler^ răpeau clerului o parte considerabila din bunurile sale. Tţ^^. Ocjore de Lamemj flmcj cavaler de Malta şi capitan de cavaler-j, e^ în vârsta de douăzeci de ani, avea şansa şi dorinţa de^a ot-jt^g astfel de beneficii. Ceru deci sa fie tuns, dar

1I”amPina mari dificultăţi. Aflându-se în garnizoana la atrasbck^jj-g^ discuta treaba asta în Germania şi obţinu – contra unei suj-^g modeste – ca episcopul de Paderborn să-i accepte cererea pe care compatrioţii sai i-o refuzaseră, în ajunul zilei rixate t-6ntru tonsura, el debarca la Paderborn. Vinul de Cnamp ^gne^ vorbele mai decoltate însufleţiră nespus de mult masa. Y^ doua zi; căpitanul de cavalerie se prezenta la biserica, în uniiQ>%rma sa^ învăluit într-o mantie aşezată în aşa fel încât sa lase sa j se vacja epoletul, contra-epoletul şi mânerul spadei; jpOaieie acelei mantii ample le ţinea pe brat. Pletele pe care le purtase până atunci împletite într-o coada, acum îi atârnau pe umeri. Îl găsi pe episcop în fata altarului, mconju^rat de o mulţime de clerici. Ceremonia avu loc cu multa f^. Ornpâ s; grandoare. Episcopul ţinea într-o mâna uij foarfec^; mare; iar în cealaltă pletele neofitului. Tânărul tremura^ ^ cacj se vedea tuns de aşa maniera, încât nu rnai se reîntoarc; vom bea împreuna o vânam o capra salbati.

Frumoasa conc Istorisirea acestei cere un om de optzeci şi d mod deosebit de amu;

Prinţesa de Gue putea sa nu doarmă întregime de mâna r favoare decât atunci cAceastâ viaţa at_ fu întrerupta de moar-mai încurcate, ale arh ~ datorii, în ciuda venit: fu abandonat cu puţi:” oricum, nu se mai duc: mine, pentru ca aco] spiritul burghez al fân Prăseaţi, resedi chiar la porţile acestu mareşalul de Laval, s. de Laval, pe care o pli ai cadourile sale; ass= hatârul de a se duce s.

Daca mama voia s-o facă acest lucru, mai se afla în Lorena.

La garnizoana. Dar pe măsură ce slujba _il lasa să-i alunece printre degete pletele încât până la urma nu reteza decât -: rei şuviţe, în momentul în care ceremo-l cavaler se aşeză în genunchi pentru a episcopala şi fu foarte mirat ca în loc ttare sa audă spunându-i-se încet, pe un >aţe uniforma, apoi vino repede la mine; easca cu ciocolata, apoi vom merge sa ca.

Luzie şi demna de intrare în materie.; monii ciudate, redata cu mult umor de _oi de ani, mi s-a părut ca evoca într-un zant moravurile din tinereţea sa.

Semene, guvernanta copiilor Franţei, nu la Versailles fara o hârtie scrisa în – egelui. Ea nu cerea niciodată aceasta =ând se ducea la Hautefontaine. ~ât de strălucitoare şi de putin episcopala zrtea doamnei Dillon şi de afacerile, tot iepiscopului. Acesta se trezi înglodat în icurilor sale uriaşe, aşa ca Hautefontaine ama vreme înainte de Revoluţie. Mama, r=; ea atât de des acolo, după ce ma avu pe Io nu erau acceptaţi copiii; aşa cerea miliei.

Îinta episcopului de Metz, era situata i mare oraş. Episcopul, care era frate cu se îndrăgostise de nepoata sa, marchiza _ctisea de moarte copleşind-o cu atenţiile aL ca marchiza nu consimţea să-i facă: a stea în acea splendida reşedinţa decât însoţească; iar ea era foarte dispusa sa.. ales în perioada în care garnizoana tatei foarte frumoasa, avea o fire despotica şi făcea, cu cinste, onorurile casei tuturor invitaţilor unchiului sau, alături de care trăia de multa vreme într-o intimitate pe care nici măcar nu se mai deranja s-o ascundă. Arhiepiscopul avea opt sute de mii de livre; la doi ani o data, se ducea la Narbonne unde petrecea cincisprezece zile şi unde prezida Statele, 1 la Montpellier, vreme de şase săptămâni, în tot acest timp, ducea o viaţă pe picior mare, evident bisericeasca, dând dovada de o mare capacitate administrativa în prezidarea Statelor. Dar, în ziua în care isprăvea, îşi vâra hârtiile în portofel şi nu se mai gândea la ele decât la viitoarea adunare a Statelor, după cum nu se mai gândea nici la problemele diecezei sale.

Tonul era atât de liber, încât mama mi-a povestit ca se simţea uneori atât de încurcata, încât pur şi simplu îi dădeau lacrimile, în primii ani ai căsătoriei sale, fusese adesea tinta sarcasmelor şi glumelor încât de multe ori se simţise destul de nefericita; dar patronajul arhiepiscopului se dovedi a fi deosebit de preţios pentru tânăra pereche pe care nimeni nu mai cuteza s-o ia peste picior. Un foarte bătrân vicar, care se

1 E vorba de Statele Generale alcătuite din aristrocratic, cler şi burghezie.

Fia şi el m ace' mediu atât de vesel, văzând-o într-o zi foarte arista, îi spuse:

— Doamna marchiza, nu fi necăjită, eşti deosebit de f lllOasa şi stârneşti invidii. Până la urma te vor ierta totuşi, nar, daca vrei sa trăieşti liniştită, ascunde-ţi dragostea pentru Otul dumitale. Dragostea conjugala este singurul lucru pe are nu-l tolerează nimeni aici!

Fiecare era liber sa se manifeste cum voia; dar cu o anumită buna-cuviinţă de care nimeni nu se lăsa înşelat. Cxistau astfel nişte protocoale bine stabilite şi trebuia sa fii o doamna de un rang mult prea mare sau sa ai o situaţie cu totul speciala ca sa cutezi sa nu le iei în consideraţie. Doamna pillon nu făcea parte din niciuna dintre aceste categorii, iar pe deasupra continua să-şi mai păstreze şi bunele maniere, îmi aduc aminte că-mi spunea adesea:

— Când am ajuns la Hautefontaine, eram sigura ca stăpâna casei era iubita ducelui de Guemene, dar după şase luni am început sa ma îndoiesc.

În general, în aceasta societate, gesturile erau cu atât mai caste, cu cât vorbele erau mai îndrăzneţe. Un bărbat care ar fi pus mâna pe spatele unui fotoliu ocupat de o femeie, ar fi părut de o grosolănie fara pereche. Trebuia sa fii foarte intim cu cineva ca să-i poţi oferi braţul, la plimbare, şi asta nu se întâmpla nici măcar la tara. Niciodată nu-i ofereai unei femei nici mâna, nici braţul ca s-o conduci la masa. Niciodată un bărbat n-ar cuteza sa se aşeze pe aceeaşi sofa pe care stătea o femeie, în schimb putea debita în fata ei orice trăsnăi, unele de-a dreptul ruşinoase.

La Hautefontaine – din respect pentru firea stăpânei castelului – trebuia sa te duci la slujba în fiece duminica dimineaţa. Nimeni nu-şi lua însa cu sine cartea de rugăciuni, ci cărţi de citit, unele adesea scandaloase; am dat toate aceste amănunte în legătură cu Hautefontaine, pentru ca le cunosc la Perfecţie. Nu pretind ca toţi arhiepiscopii din Franţa duceau o yiata asemănătoare, ci doar ca se putea trai şi asa, fara sa te cobori câtuşi de putin în ochii oamenilor. Toţi clericii care aveau în ei ceva măreţ, plin de strălucire, care erau la moda, la Curte, care erau mai elevaţi şi mai distinşi, se duceau cu regularitate la Hautefontaine unde erau primiti cu onoruri. Episcopul de Montpellier (nu-i stiu decât numele de familie) era singurul care – prin înalta lui virtute – îi mai impunea putin arhiepiscopului; iar când acest episcop urmarea vânătoarea din caleasca, arhiepiscopul avea grija sa le spună celorlalţi vânători:

— Domnilor, va rog sa va abţineţi şi sa nu înjuraţi azi.

Dar de îndată ce-l cuprindea ardoarea vânătorii, el era primul care uita recomandarea şi înjura cum îi venea la gura.

În general, prelaţii noştri nu erau singurii din Europa care ştiau sa fie şi bădărani, dar şi extrem de politicoşi. Iată ce mi-a povestit acum câteva zile, în legătură cu acest lucru, contele Theodore de Lameth:

Ca sa se bucure de beneficii ecleziastice consistente, cavalerii de Malta trebuiau sa suporte tonsura. Episcopii Franţei acceptau cu greu aceasta ceremonie, pentru ca aceşti cavaleri răpeau clerului o parte considerabila din bunurile sale. Theodore de Lameth, fiind cavaler de Malta şi capitan de cavalerie, în vârsta de douăzeci de ani, avea şansa şi dorinţa de a obţine astfel de beneficii. Ceru deci sa fie tuns, dar întâmpina mari dificultăţi. Aflându-se în garnizoana la Strasbourg, discuta treaba asta în Germania şi obţinu – contra unei sume modeste – ca episcopul de Paderborn să-i accepte cererea pe care compatrioţii sai i-o refuzaseră, în ajunul zilei fixate pentru tonsura, el debarca la Paderborn. Vinul de Champagne, vorbele mai decoltate însufleţiră nespus de mult masa. A doua zi, căpitanul de cavalerie se prezenta la biserica, în uniforma sa, învăluit într-o mantie aşezată în aşa fel încât sa lase sa i se vadă epoletul, contra-epoletul şi mânerul spadei; poalele acelei mantii ample le ţinea pe brat. Pletele pe care le purtase până atunci împletite într-o coada, acum îi atârnau pe umeri, îl găsi pe episcop în fata altarului, înconjurat de o mulţime de clerici. Ceremonia avu loc cu multa pompa şi grandoare. Episcopul ţinea într-o mâna un foarfece mare, iar în cealaltă pletele neofitului. Tânărul tremura, caci se vedea tuns de aşa maniera, încât nu mai uteza sa se reîntoarcă la garnizoana. Dar pe măsură ce slujba Q prelungea, episcopul lasa să-i alunece printre degete pletele tânărului, în aşa fel încât până la urma nu reteza decât vârfurile a doua sau trei şuviţe, în momentul în care ceremonia se isprăvi, proaspătul cavaler se aşeză în genunchi pentru a primi binecuvântarea episcopala şi fu foarte mirat ca în loc de aceasta binecuvântare sa audă spunându-i-se încet, pe un ton cât mai solem:

— Du-te de-ţi scoate uniforma, apoi vino repede la mine; vorn bea împreuna o ceaşcă cu ciocolata, apoi vom merge sa vânam o capra sălbatică.

Frumoasa concluzie şi demna de intrare în materie. Istorisirea acestei ceremonii ciudate, redata cu mult umor de un om de optzeci şi doi de ani, mi s-a părut ca evoca într-un mod deosebit de amuzant moravurile din tinereţea sa.

Prinţesa de Guemene, guvernanta copiilor Franţei, nu putea sa nu doarmă la Versailles fara o hârtie scrisa în întregime de mâna regelui. Ea nu cerea niciodată aceasta favoare decât atunci când se ducea la Hautefontaine.

Aceasta viaţă atât de strălucitoare şi de putin episcopala fu întrerupta de moartea doamnei Dillon şi de afacerile, tot mai încurcate, ale arhiepiscopului. Acesta se trezi înglodat în datorii, în ciuda veniturilor sale uriaşe, aşa ca Hautefontaine fu abandonat cu putina vreme înainte de Revoluţie. Mama, oricum, nu se mai ducea atât de des acolo, după ce ma avu pe mine, pentru ca acolo nu erau acceptaţi copiii; aşa cerea spiritul burghez al familiei.

Frascati, reşedinţa episcopului de Metz, era situata chiar la porţile acestui mare oraş. Episcopul, care era frate cu mareşalul de Laval, se îndrăgostise de nepoata sa, marchiza de Laval, pe care o plictisea de moarte copleşind-o cu atenţiile ai cadourile sale; aşa ca marchiza nu consimţea să-i facă hatârul de a se duce sa stea în acea splendida reşedinţa decât mama voia s-o însoţească; iar ea era foarte dispusa sa acest lucru, mai ales în perioada în care garnizoana tatei Se afla în Lorena.

Episcopul era extrem de bogat şi avea întotdeauna masa pusa pentru toată garnizoana din Metz şi pentru toţi ofiţerii superiori care treceau pe acolo, în drum spre regimentele lor. Aceasta casa ecleziastico-militara era mult mai severa şi mai ordonata decât cea din Hautefontaine. Totuşi, pentru a pastra amprenta timpului, toată lumea ştia ca stareţa mănăstirii din Metz şi episcopul nutriseră sentimente foarte vii, unul fata de celalalt, de-a lungul anilor, şi ca aceasta legătură, foarte veche, acum nu mai era bazata decât pe respect.

Prietenia dintre mama şi marchiza de Laval o obliga adesea sa se duca şi la Esclimont, la socrul ei, mareşalul. Acolo totul era foarte calm, caci toţi duceau o adevărată viaţă de familie. Bătrânul mareşal îşi petrecea timpul făcând muzica – evident detestabila – pentru care avea o adevărată patima. Sotia sa, buna şi indulgenta, desi exagerat de cucernica, se ocupa cu tapiseria. Marchiza de Laval1, abia ieşită din mănăstirea de fete Sfânta Maria, nimerise în aceasta casa liniştită. aşa ca se apropie foarte mult de mama simţind fata de ea un devotament fara margini, ca de altfel şi fata de tata cu care era ruda, fericita sa regăsească la ei principii pe care ea le aprecia, adică mai putina plictiseala şi rigoare a moravurilor decât la Esclimont.

La Versailles, casa cea mai frecventata de părinţii mei era casa prinţesei de Guemene, care-i copleşea cu bunăvoinţă ei; de altfel, tata era un fel de ruda cu ea. Prinţesa era o persoana ciudata; avea mult spirit, dar îl folosea ca sa se cufunde în sminteala ei de „iluminata”. Era tot timpul înconjurata de o haita de câini, fata de care avea un adevărat cult, pretinzând ca, prin intermediul lor, era în legătură cu spiritele superioare. In toiul unei discuţii, unde dădea dovada de mult spirit şi judecata, se oprea brusc şi cădea într-un fel de extaz. Uneori, le istorisea prietenilor sai apropiaţi ceea ce, chipurile, aflase, simţindu-se foarte ofensata daca vreunul cuteza sa râdă. Într-o zi, mama nimeri peste ea în baie, unde plângea cu hohote.

1 Mai'ie-Loitise-Mauricette de Montmorency-Luxembourg, marchiza de Laval, fusese nasa Adelei de Osmond, devenita mai târziu contesa de Boigne.

— Nu va simţiţi bine, doamna prinţesa?

— Nu, fata mea, sunt groaznic de mâhnita şi de obosita câci m-am bătut toată noaptea… Uite, pentru copilul asta efericit (şi-l arata pe Delfin), dar n-am putut învinge şi mi 1-au luat; sunt sigura ca nu se mai poate face nimic pentru el… şi ca va împărtăşi soarta celorlalţi.

Mama, obişnuită cu aberaţiile prinţesei, nu dădu atenţie vorbelor sale. Dar mai târziu, amintindu-şi de ele, mi le-a spus şi mieRegina venea destul de des la doamna de Guemene, dar totuşi mai putin decât la doamna de Polignac. Doamna de Guemene era o doamna de un rang mult prea mare pentru a se niultumi cu rolul unei favorite. Datoria ei era sa doarmă în odaia Delfinului, în acest scop, îşi aranjase un apartament în care patul fusese aşezat în fata unei oglinzi unde se vedea odaia micului print. Când ceea ce se numea „schimbatul”, adică înfăşatul în prezenta medicilor, avusese loc dimineaţa, se trăgeau nişte perdele groase peste oglinda şi doamna de Guemene putea dormi liniştită. Cum treaba asta se făcea foarte târziu, doamna de Guemene avea timp suficient sa citească ori sa scrie. Avea o cantitate uriaşă de pietre scumpe pe care nu le purta niciodată, dar pe care îi plăcea sa le împrumute cu ostentaţie. Nu exista ceremonie la Curte la care sa nu apară giuvaerurile doamnei de Guemene.

Vara, mânca adesea în căsuţa ei de pe avenue de Paris, unde erau aduşi şi copiii regelui, într-o zi, în timp ce pleca astfel, escortata de gărzi, un oarecare se mira în gura mare ca se făcea atâta deranj pentru un tanc în scutece. Dar doamna de Guemene îi răspunse:

— Nimic nu e prea mult când o persoana ca mine e guvernanta lui.

Madame, fiica regelui, desemnata sub titlul de „La petite Madame”, avea o figura atât de trista, încât intimii regelui îi spuneau „Serioasa Mousseline”.

Contesa de Guemene a suportat, cu un curaj demn de admirat, răsturnările soartei şi anume falimentul cu totul neaşteptat al soţului ei, printul de Guemene. Părinţii mei s-au dus s-o vadă într-un vechi castel pe care tatăl ei, printul de Soubise, i-l închinase. Trăia într-o mediocritate vecina cu sărăcia, dar li se păru – daca e cu putinţă aşa ceva – mult mai demna şi mai impunătoare decât în pompa de la Versailles. A fost foarte mişcată de aceasta vizita, mai ales ca nu se mai înghesuia nimeni s-o viziteze.

Regina, grăbită să-i dea slujba ei doamnei de Polignac, se arata mult mai severa decât în alte împrejurări. aşa ca demisia doamnei de Guemene a fost acceptata cu bucurie, fiind chiar zorita de regina, cu destula brutalitate, sa se retragă cât mai repede. Mama – care-i purta o dragoste filiala – a fost cumplit de supărată şi n-a pus niciodată piciorul în casa doamnei de Polignac.

Curtea mica a doamnelor cărora li se zicea „Mesdames”] era o Curte aparte, numita „Vechea Curte”, unde rânduielile se păstrau cu stricteţe. Prinţesele petreceau toată vara la Bellevue unde nepoţii şi nepoatele lor se succedau fara întrerupere ca sa ia masa cu ele, de cele mai multe ori pe neanunţate, caci curierul venea doar cu câteva minute înaintea lor. Când era vorba de curierul lui Monsieur sau de cel al lui Ludovic al XVIII-lea, mesele erau mai îngrijite şi mai copioase. Pentru ceilalţi, nu se comanda nimic special, nici chiar pentru rege, care avea o pofta zdravăna de mâncare, dar care nu era totuşi chiar atât de gurmand ca fratele sau. La Bellevue, familia regala mânca laolaltă cu toţi cei ce se aflau acolo, adică cu persoanele din slujba prinţeselor, cu familiile lor şi cu alti comeseni; în general, între douăzeci şi treizeci de persoane. Madame Adelai'de, cea mai destoinica şi mai spirituala dintre fiicele lui Ludovic al XV-lea, era comoda şi destul de superficiala, aşa ca nu era greu sa trăieşti alături de ea, desi era de o trufie fara margini. Daca sosea vreun strain şi-i spunea „alteţa regala”, se încrunta, îl chema pe cel care-l introdusese pe ambasador, ba uneori chiar şi pe ministrul afacerilor externe şi-i bombănea îndelung despre neglijenta de necrezut de care dăduse dovada. Ea voia sa fie

1 Fiicele lui Ludovic al XV-lea.

Si nu admitea ca o fiica de rege sa fie luata drept o alteţă regala oarecare.

Îi era groaza de vin, de care nu se atingea niciodată, iar ersoanele care stăteau lângă ea, la masa, trebuiau sa se „toarcă cu Spatele ca sa soarba o înghiţitură din pahar. Nepoţii sai aveau întotdeauna grija de acest lucru. Daca uitau, nu zicea nimic, dar nu mai puteai şedea alături de ea, la masa, caci una din doamnele sale de onoare venea sa te poftească sa te aşezi mai încolo. Menajându-i unele susceptibilităţi, şi mai ales pe cea de a nu scuipa pe jos – fapt care o făcea sa devina aproape brutala – te simţeai foarte bine în compania ei.

Doamna Adelaâde era cea mai mare1 dintre cele cinci prinţese, fiicele lui Ludovic al XV-lea. Nu voise sa se mărite, preferând sa rămână „fiica Franţei”, conducând Curtea, până la moartea tatălui ei. Fusese prietena şi sfătuitoarea Delfinului, fratele ei, şi memoria sa proverbiala îi fusese acestuia totdeauna de mare ajutor. Una dintre surorile sale, doamna Infanta, domnea în mod destul de trist, în Parma; o alta, doamna Louise, era carmelita. Dintre toate cele cinci prinţese, ea era cea mai mondena, îi plăceau grozav distracţiile, era foarte gurmanda, foarte preocupata de toaletele sale, simţea nevoia sa inventeze mereu câte ceva în materie de moda, avea o imaginaţie deosebit de fecunda şi o foarte mare predispoziţie către cochetărie. Astfel, când regele intrase în odaia doamnei Adela'ide ca s-o anunţe ca doamna Louise fugise în toiul nopţii, primele ei vorbe au fost: „Cu cine?”

Cele trei surori ramase la Paris nu-i iertară niciodată Louisei faptul ca se ascunsese de ele şi chiar daca se mai duceau uneori s-o vadă, o făceau fara placere şi fara nici o prietenie. Moartea acesteia nu le mâhni deloc. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu doamna Sophie. Doamnele Adelaâde şi Victoire o regretară profund şi prietenia dintre cele doua surori ar fi devenit şi mai tandra daca cele doua doamne de onoare, de Narbonne şi de Civrac, nu s-ar fi străduit din răsputeri sa le despartă, fara însa sa izbutească.

1 Autoarea se înşală. Adelaâde de France (1732 – 1800), născută ia Versailles, cra de fapt a treia fiica a lui Ludovic al XV-lca.

Doamna Victoire avea prea putin spirit, în schimb era de o mare bunătate. Ea e cea care a rostit – cu lacrimi în ochi -în timpul unei discuţii în care se vorbea despre suferinţele nefericitului norod care n-avea pâine: „Dar, pentru Dumnezeu, nu s-ar putea resemna sa mănânce cozonac?”

La Bellevue, unde trăiau toţi laolaltă, se adunau pentru masa, la ora doua, iar la cinci fiecare se retrăgea în odaia lui unde rămânea până la opt când se reîntorceau cu toţii în salon; după cina, seara se prelungea după cum se amuzau mai mult ori mai putin; uneori, după-masa se juca loto. V-ar veni greu sa credeţi ca la acest joc, foarte rar socotelile erau exacte şi ca, într-o astfel de reuniune simandicoasa, multe persoane se pretau la tot felul de escrocherii. Existau, între alţii, un episcop, cel mai strângător dintre toţi, o maresala bătrâna, în sfârşit, destula lume pentru ca mama sa se hotărască sa joace mereu pe aceleaşi numere, în aşa fel încât toată lumea sa ştie dinainte pe ce anume juca. După loto, prinţesele şi doamnele lor de onoare treceau în salon, unde fiecare era liber sa facă ce voia.

La Versailles, era cu totul alta viaţă. Mesdames ascultau slujba, fiecare la ea acasă: doamna Adelai'de în capela, iar doamna Victoire, în oratoriul ei. Apoi îşi petreceau dimineaţa împreuna, fie la una, fie la cealaltă, luând masa de prânz numai ele doua. La ora şase, jocurile de noroc aveau loc la doamna Adelai'de; atunci toată lumea le făcea curte. Adesea asistau, la aceste jocuri, mai toţi prinţii şi prinţesele. La ora noua, toată familia regala se aduna pentru cina la Madame, sotia lui Monsieur. Nu luau parte la aceasta masa decât numai cei din familie şi nimeni nu lipsea, decât foarte rar; pentru asta, îţi trebuia nişte motive foarte serioase, altfel regele se supără. Nici măcar domnul conte de Artois, pe care masa asta îl plictisea cumplit, nu cuteza sa lipsească, în timpul mesei, se comentau bârfele de la Curte, se discutau diverse interese familiale, te simţeai foarte destins şi adesea foarte vesel, caci odată scăpaţi de atmosfera care-i apasa, prinţii erau oameni ca toţi oamenii. După masa, fiecare se ducea într-ale sale. Regele se ducea la culcare. Ceea ce se numea „culcare” avea loc, în e seara, la ora noua şi jumătate. Bărbaţii de la Curte se, au în fosta odaie a lui Ludovic al XlV-lea (care nu era

3 a în care dormea Ludovic al XV-lea). Cred ca oricine se ezenta putea intra în acea odaie. Regele venea dintr-o alta daie, urmat de slujitorii sai. Avea parul strâns şi nu mai purta

; ci ordine, nici medalii. Fara sa dea atenţie cuiva, intra sub arcada patului; preotul de serviciu primea din mâinile unui valet de camera, cartea de rugăciuni şi un sfeşnic mare, cu doua lumânări. Acesta îl urma pe rege dincolo de arcada, îi întindea cartea şi-i ţinea sfeşnicul în timpul rugăciunii care era foarte scurta. Apoi regele se întorcea în partea cealaltă a odăii, plina de curteni; preotul întindea sfeşnicul primului valet de camera. Acesta îl înmâna persoanei desemnate de rege şi care-l ţinea tot timpul cât dura culcatul. Ţinutul sfeşnicului era o mare cinste; în toate saloanele Curţii, prima întrebare pusa persoanelor care veneau de la culcatul regelui era: „Cine a ţinut sfeşnicul?” şi alegerea – aşa cum se întâmpla pretutindeni şi în toate timpurile – era foarte rar aprobata.

Regelui i se scoteau, rând pe rând, haina, vesta, apoi cămaşa; rămânând gol până la mijloc, începea sa se scarpine şi sa se frece, ca şi cum ar fi fost singur şi nu în prezenta Curţii, ba adesea chiar în prezenta unor străini de marca. Primul valet de camera întindea cămaşa de noapte persoanei celei mai îndreptăţite s-o primească, adică vreunuia dintre prinţii de sânge daca se aflau de fata; acesta era un drept şi nu o favoare. Când era o persoana foarte intima, regele făcea adesea diverse mici sotii: se făcea ca n-o primeşte, se pitea în vreun colt, se lasa fugărit prin odaie, însoţind aceste glume de nişte hohote zdravene de râs care indispuneau persoanele ce ţineau într-adevăr la el. Cămaşa odată îmbrăcată, îşi punea halatul de casa; în aceeaşi clipa, trei valeţi îi scoteau centura ai pantalonii îi cădeau peste pantofi; cum într-o atât de ndicola postura, nu putea pasi ca lumea, îl apuca iar cheful de a°tii şi începea a-şi târî picioarele, împiedicându-se în Pantaloni şi făcând din nou înconjurul odăii. Culcatul regelui nu se înscria într-un anume timp: uneori putea dura câteva minute, alteori, aproape un ceas. Asta depindea de persoanele care se aflau de fata. Când nu existau „releveuri”, adică persoane menite sa însufleţească discuţia şi care se pricepeau cum să-i vorbească regelui, culcatul nu dura mai mult de zece minute. Dintre aceşti „releveuri”, cel mai abil era contele de Coigny; el avea întotdeauna grija sa descopere ce carte anume citea regele şi se pricepea sa conducă în aşa fel discuţia încât sa scoată în evidenta exact ceea ce trebuia. aşa ca sfeşnicul i se înmâna foarte des, iar prezenta lui îi ofusca pe toţi cei care doreau ca „culcatul” sa fie foarte scurt.

Când regele era prea satul, se târa către fotoliul pe care i-l aşezau în mijlocul odăii, şi se trântea greoi, în el, ridicându-şi picioarele; imediat doi paji se aşezau în genunchi şi-l descălţau lăsând să-i cada pe podea pantofii, cu un zgomot care ţinea de eticheta. In momentul în care uşierul auzea acest zgomot, deschidea usa, rostind: „Domnilor puteţi pleca!” Fiecare îşi lua tălpăşiţa şi ceremonia se isprăvea. Doar persoana care urma sa tina sfeşnicul putea sa mai rămână, daca avea de adresat vreo rugăminte regelui. aşa se explica şi atenţia deosebita cu care era privita aceasta bizara favoare. După ce toată tevatura asta se termina, fiecare îşi vedea de ale sale: unii plecau la Paris, alţii se îndreptau către saloanele unde rămăseseră femeile, episcopii, oamenii care încă nu fuseseră prezentaţi regelui şi unde partidele de joc fuseseră întrerupte.

Regina, ieşind de la Madame, se ducea la doamna de Polignac, iar sâmbăta, la doamna de Lamballe; Monsieur se ducea la doamna de Balbi; Madame, în odaia ei, cu cameristele sale; contele de Artois, în mulţimea de la Versailles sau la târfele din Paris; contesa de Artois în odaia ei, cu vreunul din ofiţerii de garda; si, în sfârşit, cele doua Mesdames, fiecare la doamnele lor de onoare.

Doamna de Civrac avea grija de salonul doamnei Victoire ca sa fie plin cu curteni de mâna întâi. Doamna de Narbonne nu făcea nimic altceva decât sa se întreţină cu invitaţii, caci firea ei aroganta nu-i îngăduia nici un fel de 'eleniiUnii pamfletari de pe vremea aceea au scris ca A rnnul conte de Narbonne ar fi fost fiul doamnei Adelaâde; l crul era fals şi absurd, dar adevărul e ca prinţesa făcuse eiitru el nişte sacrificii enorme. Aceasta doamna de Narbonne, tat de dominatoare, îndura toate capriciile contelui Louis. Când acesta făcea câte o boacănă sau pierdea bani serioşi la iocurile de noroc, doamna de Narbonne tuna şi fulgera, în special împotriva doamnei Adelai'de, nimeni nemaiizbutind să-i intre în voie. După câteva zile, biata prinţesa se vedea obligata să-şi răscumpere, cu bani grei, liniştea. Iată deci cum îşi procura domnul de Narbonne sumele uriaşe, fara cea mai mica bătaie de cap, sume pe care le cheltuia cu atâta usurinta1. Doamna Adelai'de simţea greutatea jugului si, din când în când, ofta amar. Într-o seara, mama o conduse în apartamentul ei, dar acolo nimeriră peste doamna de Narbonne mai îmbufnata ca niciodată; doamna Adelai'de jura ca a doua zi nu se va mai întoarce în apartamentul ei; tot legănându-se cu aceasta idee, alcătui un adevărat roman imaginându-şi ce avea sa spună doamna de Narbonne despre felul cum procedase, despre firea ei etc.

— Nu spui nimic, doamna de Osmond? Într-adevăr, ai dreptate! Sunt slaba, ce vrei, sunt o burbona, simt nevoia sa fiu călăuzita, dar nu sunt trădătoare!

— N-o bănuiesc pe doamna nici măcar de indiscreţie, dar stiu ca mâine veţi fi mult mai indulgenta ca de obicei cu doamna de Narbonne ca sa va răzbunaţi pentru aceasta vaga infidelitate de azi.

— Vai! Din păcate, vad ca ai dreptate!

1 E vorba de contele Louis ile Narbonne-Lara, născut la Colorno, în ducatul de Parma, în 1755; fiul ducelui de Narbonnc-Lara, gentilomul camerei ducelui de Parma, Filip de Bourbon (fiul lui Filip al V-lca de Anjou) şi al ducesei de Narbonnc-Lara, doamna de onoare a ducesei de Parma – doamna Elisabeta de Franţa, fiica lui Ludovic al XV-lca. La moartea acestei prinţese, doamna de Narbonne s-a înapoiat în rranta şi a devenit doamna de onoare a prinţesei Adelai'de, alta fiica a lui Ludovic al XV-lca. Regalist constituţional, contele Louis de Narbonne a fost ministru de război, ln 1791, a emigrat în 10 august a aceluiaşi an, iar în 18 brumar s-a înapoiat în Franţa S'„ raliindu-sc lui Bonapartc, a ocupat diverse posturi înalte până în 1813, când a mwit (n. ed.fr.).

Într-adevăr, a doua zi, o explicaţie provocata de prinţesa se solda cu o noua cerere de bani; cum vedea banii, doamna de Narbonne era fermecătoare toată seara. Prinţesă, încercând să-şi ascundă slăbiciunea, îi spuse mamei – în timp ce se retrăgea – ca doamna de Narbonne îşi ceruse scuze pentru ca tunase şi fulgerase, în ajun; nu mai adauga cum anume o calmase, dar toată lumea cunoştea secretul acestei comedii. Contele Louis era primul care râdea de toată tărăşenia şi asta simplifica lucrurile; fiindcă, în acea epoca, orice viclenie, orice viciu, orice laşitate, daca erau acceptate făţiş şi mărturisite într-o forma spirituala, se bucurau de indulgenta tuturora.

Prinţesa trebuia condusa de la doamna de Narbonne la ea acasă, la castel, de către doamna sa de onoare care era de serviciu în ziua aceea. De multe ori se dispensa de ea, mai ales când se făcea frig pentru ca doamna de onoare mergea pe jos, în timp ce prinţesele circulau, în mod obişnuit, pe coridoare şi în anticamere, în lectica. Acele scaune capitonate, purtate de valeţi, erau foarte elegante, aurite şi cu emblemele respective pe ambele parti. Cele ale duceselor erau acoperite de catifea rosie, iar valeţii purtau livrelele casei din care făceau parte; celelalte doamne aveau valeţi de meserie, dar care purtau livreaua regelui, numiţi în termenii Curţii „purtătorii albaştri”.

Timp de aproape un an, doamna Adelai'de luase obiceiul ca de îndată ce venea de la doamna de Narbonne să-i primească la ea pe mama şi pe tata. Simţea nevoia de discuţii mai serioase. Dar doamna de onoare fu avertizata, prinţesa fu muştruluita şi-i mărturisi cinstit mamei ca nu mai cuteza s-o cheme la ea.

Într-una din acele discuţii, apucase să-i mărturisească tatei eşecul suferit după ce-şi manifestase curiozitatea în legătură cu Masca-de-Fier. Îl rugase pe fratele ei, Delfinul, să-i ceara regelui toate amănuntele în legătură cu aceasta taina, şi sa i le spună şi ei. Delfinul îl întrebase pe Ludovic al XV-lea, dar acesta îi răspunsese:

— Fiule, am să-ţi spun daca tii cu tot dinadinsul, dar jură-te, aşa cum m-am jurat şi eu, ca nu vei divulga nimănui aceasta taina!

Delfinul îi mărturisi ca nu dorea sa afle acel secret decât ca sa i-l poată împărtăşi surorii sale Adelaâde, aşa că-i spuse ca renunţă. Regele îi răspunse ca proceda cu atât mai bine cu cât acel secret – pe care nu-l putea dezvălui fiindcă fusese pus sa jure – nu prezentase niciodată vreo importanta deosebita şi ca după atâta vreme nu mai suscita nici un interes. Adaugă apoi ca de altfel nu existau decât doi oameni în viaţa care-l cunoşteau: el şi domnul Machault. Apoi prinţesa îi istorisi tatei cum ajunsese domnul de Maurepas ministru.

La moartea lui Ludovic al XV-lea, fetele sale, care-l îngrijiseră tot timpul cât fusese bolnav de vărsat, trebuiau conform inexorabilei etichete, sa fie despărţite de noul rege. Acesta, căruia tatăl sau îi recomandase întotdeauna sa tina seama de sfatul mătuşii sale Adelai'de, îi scrisese ca s-o întrebe cui sa încredinţeze grija acelui regat care-i căzuse în braţe. Doamna Adelai'de îi răspunse ca tatăl sau n-ar fi ezitat să-l cheme pe domnul de Machault.

Un nou bilet al regelui: Ce trebuia sa hotărască în legătură cu funeraliile? Care era eticheta? Cui sa se adreseze? Răspunsul doamnei Adelai'de: Nimeni nu era mai potrivit în ceea ce privea eticheta şi tradiţiile ca domnul de Maurepas care trebuia sa se ocupe de toate acele amănunte. Curierul pentru domnul de Machault încă nu plecase. Domeniul domnului de Machault se afla la trei leghe dincolo de Pontchartrain, iar drumul până acolo era groaznic de prost. Curierul fu rugat ca, în trecere, sa lase şi o scrisoare domnului de Maurepas.

Bătrânul curtean, plictisit de surghiunul lui, sosi imediat. Regele îl aştepta cu nerăbdare; îl pofti în cabinet şi în timp ce discutau, fura înştiinţaţi ca se adunase Consiliul. Obiceiul cerea ca fiecare ministru sa fie anunţat de uşier. Daca aceasta formalitate nu era îndeplinita, nu puteai lua parte la Consiliu. Uşierul, vazându-l pe domnul de Maurepas atât de intim cu noul rege şi ştiind ca fusese chemat, îl privi ezitând; regele, desi tulburat, nu spuse nimic; domnul de Maurepas saluta ca şi cum ar fi fost şi el invitat la Consiliu. Regele intra în sala fara a cuteza să-şi ia rămas bun de la el. Domnul de Maurepas îl urma, lua parte la Consiliu, şi cârmui Franta timp de zece ani. Când, după câteva ceasuri, sosi domnul de Machault, locul fusese ocupat. Regele îi spuse câteva banalităţi, îi adresa câteva complimente şi-l lasa sa plece. Doamna Adelaâde se necăji, plânse, dar şi ea şi nepotul ei erau Bourboni – cum zicea ea – şi n-aveau destula energie, nici pentru a rezista în fata voinţei altora, nici pentru a se asocia pe deplin cu aceştia.

Daca Thoiry ar fi plecat la vreme din Pontchartrain, poate ca n-ar mai fi existat revoluţie în Franţa. Domnul de Machault, care era un om înţelept, s-ar fi priceput sa scoată la iveala părţile bune ale lui Ludovic al XVI-lea, nu ca Maurepas, curtean spiritual, dar uşuratic şi imoral, în mâinile căruia îşi încredinţase soarta. Asta nu înseamnă ca Maurepas n-ar fi fost omul care sa convină cel mai bine gusturilor şi nevoilor de moment.

Am spus ca, în acea epoca, daca aveai spirit, treceai peste orice. Spiritul juca pe atunci rolul pe care-l joaca astăzi talentul. Am sa va istorisesc câteva din anecdotele pe care le-am auzit povestite de mama, care desi împinse până la ipocrizie, astfel de fapte nu păreau altceva – chiar după o bucata buna de vreme – decât o spirituala maliţie!

Vicontele de Segur, onul cel mai la moda în acea vreme, făcea unele versuri frumoase, când se afla în societate, aşa ca era privit ca un bărbat cu mari calităţi. Domnul de Thiard, impacientat, şi poate gelos pe succesele sale, făcu la rândul sau o piesa în versuri în care îl sfătuia pe contele de Segur să-şi trimită lucrările la cofetar, dovedind – spunea el – ca avea exact atâta spirit cât încăpea într-o bomboana. Domnul de Segur se prefăcu a râde de aceasta recomandare, dar hotărî sa se răzbune. Cunoştea, în Normandia, pe o oarecare doamna Z., o femeie deosebit de frumoasa, care locuia în castelul ei, trăia cât se poate de decent alături de soţul ei, bucurându-se de o destul de mare consideraţie, în ciuda amiciţiei sale cu domnul de Thiard, despre care se spunea ca ar fi fost mult „rea intima şi care dura de vreo câţiva anişori, caci se părea că domnul de Thiard o iubea cu patima. Vicontele de Segur, al cărui tata era ministru de război, ceru ca regimentul din care făcea parte sa fie mutat în orăşelul vecin cu frumosul castel al doamnei Z.; îşi juca la perfecţie rolul, se prefăcu îndrăgostit nebuneşte de ea si, după ce-i făcu o curte asidua, care dura mai multe luni, izbuti s-o determine să-i cedeze. Biata doamna de Z… se trezi însărcinată; bărbatul ei lipsea din ţinut, domnul de Thiard, aşijderea. Atunci îl anunţa pe viconte de necazul păţit, în ajun, încă îi mai făcea declaraţii înfocate; acum el o privi de sus, îi spuse că-şi atinsese scopul şi ca putin îi pasa de ea. Ca nu voise decât sa se răzbune pe domnul de Thiard şi să-i arate ca era în stare sa facă şi alte lucruri decât stihuri dulcege. Îi sărută mâna, se întoarse pe călcâie şi doamna de Z., nu mai auzi niciodată de el. Într-adevăr, vicontele pleca imediat la Paris, istorisindu-şi isprava oricui voia să-l asculte.

Doamna de Z., făcută de ruşine în ochii soţului, dezonorata în ochii celor din provincie, certata cu domnul de Thiard, muri Ia naştere. Domnul de Z… fu nevoit sa recunoască acea copila nefericita, pe care-o vom întâlni mai târziu în societate (sub numele de doamna Leon de Z…) şi a carei înclinare către intriga o făcea demna de tatăl ei. Niciodată vicontele de Segur n-a băgat de seama ca o asemenea aventura – cu care se lauda în gura mare – ar fi şocat pe cineva.

Ai acum iată alta, de alt gen:

Domnul de Crequi dorea cu ardoare o slujba la Curte aşa ca în acest scop făcea la rându-i curte doamnei şi domnului de Maurepas. Una dintre slugărniciile sale era sa foca în fiece seara o partida de cărţi, cu bătrâna şi extrem de Plicticoasa doamna de Maurepas, care-l susţinea cu însufleţire;

^neînţeles ca domnul de Maurepas fu sensibil la rugăminţile

*^lei sale. Chiar în ziua în care obţinu slujba, domnul de requi veni la doamna de Maurepas. Doamna de Flamarens, ePoata doamnei de Maurepas, care făcea onorurile casei, îi oferi domnului de Crequi, ca de obicei, cărţile de joc. Acesta se înclina în fata ei şi-i spuse pe un ton de gheata:

— Va rog sa ma scuzaţi, dar eu nu joc niciodată!

Ai într-adevăr, nu mai juca cu doamna de Maurepas. Aceasta josnicie, manifestata astfel, nu jigni pe nimeni şi nimeni nu râse cu mai multa pofta decât bătrânul ministru.

Domnul de Maugiron era colonelul unui superb regiment, dar îi era groaza sau mai curând sila de tot ce era cazon, iar pe de alta parte, nici nu era prea curajos, într-o zi, când grenadierii Franţei – unde slujise la început – atacară în nişte împrejurări deosebit de periculoase, domnul de Maugiron se vârî între ei şi lupta cu atâta dârzenie încât fu remarcat de toată lumea. A doua zi, la masa, ofiţerii din regimentul sau îl felicitară.

— Domnilor, ati văzut ca atunci când vreau, le spuse el, pot sa ma comport ca oricare dintre dumneavoastră. Dar lucrul acesta mi se pare atât de neplăcut şi mai ales atât de prostesc, încât va făgăduiesc ca nu se va mai întâmpla niciodată. M-aţi văzut în toiul focului; sa va aduceţi bine aminte de acest lucru, fiindcă e pentru ultima oara!

Ai într-adevăr, se tinu de cuvânt. Când regimentul lui trecea la atac, el se dădea deoparte, le ura succes ofiţerilor sai şi le striga cât putea de tare:

— Uitaţi-vă la imbecilii aia care tin sa fie ucişi!

Cu toate astea, domnul de Maugiron nu era un ofiţer slab; regimentul sau era ţinut în perfecta ordine, se descurca de minune, în toate împrejurările şi acest colonel bizar era – culmea – foarte iubit şi foarte preţuit. El e cel căruia nevastă-sa – o femeie foarte spirituala – i-a scris acea faimoasa scrisoare: „/scriu fiindcă nu stiu ce sa fac şi închei fiindcă nu stiu ce să-ţi spun.

Sassenage de Maugiron, foarte supărată ca sunt supărată. „

La o astfel de scrisoare, nu se putea sa nu răspunzi la fel de spiritual.

Mareşalul de Noailles se comportase foarte urât în război şi reputaţia lui, în ceea ce privea curajul, devenise cam uspectâ. Într-o zi ploioasa, regele îl întreba pe ducele de Ayen daca mareşalul va veni la vânătoare.

— Oh, nu cred, sire, tata se teme de apa ca de foc!

Aceste vorbe avură mare succes.

Am ţinut sa relatez câteva fapte ca sa va daţi seama ca în acele vremuri – despre care ni se spune ca erau mult mai morale ca ale noastre, în acele vremuri în care se zice ca societatea era un tribunal în care toată lumea îşi punea în lumina meritele – tupeul şi mai ales neruşinarea erau suficiente pentru a evita sentinţele pe care probabil ca societatea le-ar fi dat împotriva unor nedreptăţi afişate însa cu mult mai mult cinism.

Am mai spus ca doamna de Civrac era doamna de onoare a doamnei Victoire. Viaţa ei e un adevărat roman pe vâre nu ma pot abţine sa nu vi-l povestesc.

Domnişoara Monbadon, fata unui notar din Bordeaux, împlinise vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Era înalta, frumoasa, spirituala şi mai ales ambiţioasă. Fu ceruta în căsătorie de un nobil de tara, din vecinătate, care se numea domnul de Blagnac. Omul era sărac, necioplit, incapabil să-i aprecieze calităţile, dar râvnindu-i cu ardoare averea modesta pe care urma s-o moşteneasca de la tatăl ei. Persoana care se ocupa de aceasta căsătorie, scoase în evidenta spiţa aleasa a domnului de Blagnac, care se trăgea din familia de Durfort. Domnişoara de Monbadon porunci sa se aducă actele viitorului soţ si, după ce le cerceta cu atenţie, se mărita cu domnul de Blagnac. Vârând încă câteva hârtii în portofelul în care vârâse pergamentele genealogice ale soţului ei, se urca în diligenta, împreuna cu acesta, şi sosi la Paris. Prima vizita i-o făcu lui Cherin; îi întinse hârtiile şi-l ruga sa le examineze cu mare atenţie. După câteva zile se înapoie sa le ia şi fu asigurata ca soţul ei se trăgea din ramura Durfort-Lorge. Ea ceru sa i se elibereze un certificat şi începu a-şi spune Blagnac de Civrac. Scrise bătrânului mareşal de Lorge, cerându-i o întrevedere, şi spunându-i – cu modestie – ca era doar în trecere prin Paris. Credea ca soţul ei avea onoarea de a fi neam cu el. Oricât de Putin s-ar fi înrudit, ar fi fost totuşi o atât de mare cinste, o atât de mare fericire, încât nu voia sa se reîntoarcă în obscura ei provincie, înainte de a şti acest lucru. Daca îndrăznea sa pretindă a cere sa fie primita de doamna mareşal, recunoştinţa ei sigur ca ar fi fost fara margini. Maresala se lasa înduioşată de aceste vorbe mieroase, fara ca totuşi sa recunoască înrudirea asupra căreia nu mai insista. Doamna de Civrac fu deci poftita să-i facă o vizita unde se purta cu multa politeţe. Obţinu îngăduinţa de a reveni ca să-şi ia rămas bun şi reveni. Plecarea fu întârziata, aşa ca doamna mai veni o data. Până la urma nu mai pleca deloc. Foarte curând maresala o îndrăgi; aşezată pe un mic taburet, la picioarele sale, ea lucra la aceeaşi tapiserie şi încet, încet, deveni o obişnuită a casei. Soţul ei încă nu-şi făcuse apariţia, într-o zi, ea auzi vorbindu-se, cu destul dispreţ, în casa mareşalului, despre situaţia celor din corpul de garda; îşi ridica brusc capul, cu o înfăţişare mirata. Când ramase singura cu familia Lorge, spuse:

— Domnule mareşal, mi-e teama ca din pricina ignorantei noastre provinciale sa nu parem vinovaţi în ochii domniei voastre, fiindcă una din rudele domniei voastre face parte din corpul de garda… Deci slujba asta e nepotrivita, nu-i asa?

Domnul de Lorge îi răspunse prietenos, dar îşi declina politicos orice urma de înrudire.

— Dumnezeule, spuse ea, nu pricep nimic din toate astea, dar am sa va aduc actele soţului meu.

Într-adevăr, aduse acele acte care erau în perfecta regula, precum şi certificatul eliberat de Cherin. Generalul nu mai avu ce spune şi de altfel nici nu ţinea neapărat sa spună ceva.

Soţul fu scos din corpul de garda, plasat într-un regiment şi trimis în garnizoana. Sotia capăta un mic apartament la mezaninul palatului de Lorge. Mareşalul n-avea băieţi. Mareşalul de Duras avea unul singur, care promitea încă de pe atunci sa fie o pramatie. Doamna de Blagnac, însărcinată, începu a fi corcolita: taburetul se preschimba în fotoliu, în curând nu i se mai spuse decât doamna de Civrac, cel de al doilea titlu al ramurii de Lorge. În sfârşit, după numai câteva n; se înscăunase atât de bine în casa mareşalului, încât te'a dispune de orice, păstrând întotdeauna măsura şi un ofund respect atât fata de domnul cât şi fata de doamna de LorgeFamilia Duras împărtăşea şi ea simpatia pe care o inspira.

Când se alcătui Curtea doamnei Victoire, i se dădu o slujba oarecare; dar în curând, deveni favorita ei şi fu numita doamna de onoare; cu acest prilej, fu făcută ducesa de Civrac. Păstrase întotdeauna cele mai bune relaţii cu soţul ei pe care-l copleşea cu tot felul de dovezi de consideraţie, dar care era prea bădăran pentru a putea trage foloase de pe urma lor. Până la urma, reuşi să-l numească ambasador la Viena, unde avu bunul simt sa moara la scurta vreme după numire. Asta a fost singura dovada de inteligenta pe care a dat-o în toată viaţa sa. A lăsat-o pe nevastă-sa cu trei copii: un băiat – care a devenit mai târziu duce de Lorge şi a moştenit averea familiei Durfort, şi doua fete: viitoarele doamne de Donissan şi de Chastellux.

Doamna de Civrac era pe cât de spirituala pe atât de abila; caci, de îndată ce se văzu bogata, vru, la rându-i sa devina şi ea protectoarea cuiva. ai astfel deveni protectoarea oraşului Bordeaux. Toţi cei sosiţi din Bordeaux găseau sprijin la ea, iar ea izbuti astfel sa schimbe situaţia propriei sale familii. Monbadonii deveniră astfel, încet, încet, „domnii” de Monbadon. Nepotul ei căpătă o slujba, ajunse colonel şi sfârşi prin a deveni aproape curtean. După aceste succese, în apogeul măreţiei sale, doamna de Civrac se duse la bai, în Pirinei.

Totul îi reuşise acestei doamne, numai ca ea era extrem de lacoma. Desi foarte bolnava, izbuti sa aranjeze căsătoria fiului ei, ducele de Lorge, cu domnişoara de Polignac a carei mama era pe atunci atotputernica, punând doar o singura condiţie: slujba de capitan al gărzilor pentru băiatul ei care era încă foarte tânăr. Când lucrurile erau ca şi aranjate, doamna de Gramont, la fel de intriganta ca şi ea, dădu totul peste cap. Aceasta se bucura în ochii reginei de meritul de a fi fost exilata de Ludovic al XV-lea, din pricina unui răspuns insolent dat doamnei Du Barry. Pretenţiile sale erau susţinute şi de familia Choiseul; regina îl prefera pe fiul doamnei de Gramont, aşa ca balanta înclina în favoarea acestuia. Doamna de Civrac afla pe neaşteptate ca tânărul de Gramont, sublocotenent în nu stiu ce regiment, sosise la Versailles, ca fusese făcut duce de Guiche, capitan al gărzilor şi ca fusese anunţată căsătoria acestuia cu domnişoara de Polignac. Doamna de Civrac se înfurie atât de tare încât sângele i se urca la cap si, în patruzeci şi opt de ore muri de o boala care în nici un caz nu trebuia sa aibă un deznodământ atât de rapid. Doamna Victoire, foarte necăjită de aceasta pierdere, făgădui mamei – pe patul de moarte – s-o numească pe fiica sa, doamna de Chastellux, doamna de onoare în locul ei. Cealaltă fiica, doamna de Donissan, fusese numita, mai demult, prima camerista a doamnei Victoire.

Aceasta doamna de Donissan, care mai trăieşte şi azi şi care are optzeci şi doi de ani, este mama doamnei Lescure. Amândouă s-au bucurat de o trista celebritate în timpul răscoalelor din Vandeeă, la care au luat parte activa, desi erau femei. Doamna de Lescure, devenita mai apoi doamna de la Rochejaquelin, istoriseşte de altfel, în Memoriile sale, acele triste evenimente, vorbind pe larg despre acea nefericita campanie.