Capitolul IV Reîntoarcerea în Franţa

Poziţia tatei, în 1790. — O aventura în timpul unei călătorii în Corsica. — Aederea la Tuileries. — Întâlnirea cu regina. — Plecarea celor doua Mesdames. — Fuga la Varennes. — Ludovic al XVI-lea nu e de acord cu emigrarea. — Acceptarea Constituţiei. — Tata îşi da demisia. — Comportarea regelui fata de el. — Plecarea din Franţa şi sosirea la Roma. — Abatele de Osmond măcelărit la San-Domingo. — Vicontele de Osmond intra în oştirea prinţilor.

În luna ianuarie 1790, tata s-a reîntors în Franţa. După rei luni, am venit şi noi. Am uitat sa va spun ca plecase din arniata, în 1788, pentru a îmbrăţişa cariera diplomatica.

Probabil ca fusese colonel în regimentul Barrois, de infanterie, în garnizoana din Corsica1, fiindcă se ducea acolo în fiece an. Una din aceste călătorii prilejui o întâmplare putin importanta atunci, dar care a devenit interesanta mai târziu. Tata se afla la Toulon, la domnul Malouet, intendent de marina şi prietenul sau, aşteptând ca vântul să-şi schimbe direcţia şi să-i îngăduie sa se îmbarce, când fu anunţat un gentilom corsican care dorea să-l vadă. Omul fu poftit sa intre. După câteva politeţuri reciproce, gentilomul îi mărturisi ca dorea sa se înapoieze cât mai repede cu putinţă, la Ajaccio, având în vedere ca singura feluca aflata în port fusese închiriata de tatăl meu. Îl ruga deci sa îngăduie patronului să-I ia şi pe el.

— Lucrul e destul de dificil, domnule, caci feluca e a mea, dar voi fi cât se poate de bucuros sa va ofer un loc.

— Dar, domnule marchiz, eu nu sunt singur, ci cu fiul meu şi cu bucătăreasa.

— Ei bine, domnule, vom găsi un loc şi pentru ei. Corsicanul se pierdu în mulţumiri. După câteva zile vântul îşi schimba direcţia, dar în tot acest răstimp, corsicanul veni să-l vadă pe tata. În sfârşit, se îmbarcară. Când se servi masa, la care tata îşi pofti oaspeţii – câţiva ofiţeri din regimentul sau precum şi pe corsican – ruga un ofiţer, pe domnul de Belloc, să-l poftească şi pe tânărul îmbrăcat în uniforma acolii Militare, care şedea deoparte şi citea. Acesta refuza. Domnul de Belloc, iritat, veni şi-i spuse tatei:

— Simt dorinţa să-l arunc peste bord pe ipocritul ala mic, care are o mutra atât de antipatica! Îmi dai voie, colonele?

— Nu, zise tata râzând, nu-ţi dau voie şi nu sunt de aceeaşi părere cu dumneata! Băiatul are caracter şi sunt convins ca va face cariera!

1 Numit colonel în regimentul de infanterie Barrois. la l ianuarie 1784, cavaler de Saint-Louis, în 23 aprilie 1786, marchizul de Osmond a fost rugat sa se ocupe de afacerile refugiaţilor olandezi în Franţa (29 martie 1788). La cererea ministrului de externe, care 1-a asigurat din partea regelui ca, daca va rămâne în armata, va fi avansat la gradul de aghiotant, marchizul şi-a dat demisia din armata, în aprilie 1788. Mai târziu, în iunie 1789, a fost numit ministru în Olanda (n.a.).

Ace! „mic ipocrit” era viitorul împărat Napoleon. Iar cred ca mi-a istorisit aceasta întâmplare de cel putin zece ori.

— Ah, daca domnul colonel mi-ar fi îngăduit atunci să-i fac vânt peste bord, adăugă el oftând, n-ar fi întors azi toată lumea cu susul în jos!

A doua zi după sosirea la Ajaccio, domnul Buonaparte-tatal, însoţit de toată familia sa, veni să-i facă tatei o vizita ca să-i mulţumească. Din acea zi, au început relaţiile sale amicale cu Pozzo di Borgo. Tata îi întoarse vizita doamnei Buonaparte. Locuia la Ajaccio, într-o căsuţă dintre cele mai frumoase din oraş, pe poarta căreia era scris cu cochilii de melc: „ Trăiască Marbeuf”. Domnul de Marbeuf fusese protectorul familiei Buonaparte. Gurile rele spuneau ca doamna Buonaparte îi fusese chiar mai mult decât recunoscătoare. Când a vizitat-o tatăl meu, încă mai era o femeie foarte frumoasa; a găsit-o în bucătărie, fara ciorapi, cu un simplu jupon, pus peste cămaşa, ocupata sa facă dulceţuri, în ciuda frumuseţii sale, i se păru demna de ocupaţia ei.

După ce i s-a încredinţat o treaba în legătură cu olandezii refugiaţi în 1788, tata a fost numit ministru la Haga şi mai deţinea încă aceasta slujba când am fost nevoiţi sa plecam în Anglia. O cearta între printul de Orania şi ambasadorul Franţei a determinat Curtea de la Versailles sa nu mai trimită decât un ministru în Olanda, desi olandezii voiau ambasador. Aceasta tracasare îl împiedica pe tata să-şi ia postul în primire. Se înarma deci cu atât de multa răbdare, cu cât spera ca până la urma sa obţină totuşi rangul de ambasador.

Locuitorii din Versailles, necăjiţi într-un fel de lipsa Curţii, începuseră a-i duce dorul. Efervescenta se mai potolise ai acum regretau tristele zile din octombrie. După ce mama s-a reîntors, a fost primita cum nu se poate mai bine tocmai de către cei care o atacaseră cel mai violent, când plecase; cu toate acestea, n-am rămas prea mult la Versailles. Am început Prin a ne petrece vara la Bellevue; în iarna următoare, am {ocuit într-un apartament din Pavilionul Marsan, la Tuileries. Lrrii aduc foarte clar aminte de o scena petrecuta în vara aceea. N-o mai văzusem pe regina, de foarte multa vreme. Dar iată ca venise şi ea la Bellevue, escortata de garda naţională. Socot ca încă de pe atunci regina era prizoniera, fiindcă cei care-o păzeau n-o scăpau o clipa din ochi. Fapt e ca am găsit-o pe terasa, înconjurata de cei din garda naţională. Regina n-a mai revenit la Bellevue şi a fost ultima oara când am mai văzut-o de aproape; mai târziu, n-am zărit-o decât de departe, la Tuileries. Îmi amintesc ca era îmbrăcată într-o rochie de pânza de in, alba, brodata cu crengi de liliac; pe cap avea un val şi o pălărie mare de pai ale carei panglici late ce fluturau erau legate într-un nod mare în partea unde se înnoda şi valul. Biata femeie, habar n-avca ce soarta groaznica o aştepta! Fiul ei, cel de al doilea Delfin1, care o însoţise la Bellevue, se juca în nisip, împreuna cu fratele meu. Gărzile naţionale se amestecau în jocurile lor, dar cei doi copii erau mult prea mici ca sa fie deranjaţi de acest amestec. Eu rămăsesem lângă regina, care ma ţinea de mâna. Mi s-a spus mai târziu ca regina se simţise obligata sa le explice gărzilor ca primul Delfin – care murise – ma iubise foarte mult, ca ea nu ma mai văzuse de la moartea copilului şi ca aşa se explica faptul ca nutrea atâta simpatie fata de mine.

Departe de a se potoli, Revoluţia deveni din ce în ce mai ameninţătoare. Regele, care plănuia sa părăsească Parisul, dorea sa le îndepărteze mai întâi pe mătuşile sale. Ele cerură Adunării Generale îngăduinţa – pe care de altfel o şi obţinură – de a pleca la Roma. Dar înainte de a pleca, mai rămaseră o vreme la Bellevue.

Tata fusese numit, între timp, ministru la Petersburg, în locul domnului de Segur (1790). In raportul sau, fostul ministru arata ca aceasta alegere fusese făcută la cererea expresa a împărătesei Ecaterina. Tata fu de acord cu numirea, dar tinu, mai înainte de a-şi lua în primire noua slujba, să-şi vadă sotia şi copiii plecaţi din Franţa.

În ajunul plecării prinţeselor, tata auzi întâmplător ca nu vor fi lăsate sa plece. Oratori demagogi predicau o adevărată

1 E vorba de Ludovic al XVII-lca, născut în 1785 şi mort la Temple, în 1795.

Ruciada împotriva castelului Bellcvue, de unde urmau sa le smulgă pe cele doua bătrâne şi sa le aducă la Paris; alţii susţineau ca nu puteau lua prea multi prizonieri, ca n-aveau ce face cu ei etc. Etc. Mulţimea, instigata, şi începuse a se îndrepta spre Bellevue. Tata se întoarse repede la Tuileries, îi porunci valetului sau, despre care v-am vorbit şi care se numea Bermont, să-şi puna cizmele, şi-l trimise la prinţesa de Tarent, care locuia în foburgul Saint-Germain şi cu care era foarte bun prieten, rugând-o să-i dea lui Bermont un cal şi să-l trimită – prin câmpia de la Meudan – la Bellevue, ca sa le spună prinţeselor sa plece imediat. Ordinul prevedea ca urmau sa fie ridicate la ceasurile patru dimineaţa; or, atunci abia era zece noaptea. Slugile prinţeselor începură sa murmure, caci multe dintre ele ar fi dorit sa nu mai plece nicăieri. Bermont se îndrepta spre grajduri: nici o trăsură nu era gata. Se întoarse la doamna Adelaâde, îi spuse ca nu mai avea nici o clipa de pierdut, ca el însuşi auzise cu urechile sale urletele coloanei care înainta de cealaltă parte a Senei, în sfârşit, prinţesele consimţiră sa se urce în trăsură domnului de Thiange, care se afla, din întâmplare, în curte. Atunci se deciseră şi slugile sa fuga şi trasurile plecară una după alta. Nici nu ieşise bine ultima, pe poarta de la Meudon, ca poarta dinspre Sevres fu luata cu asalt de mulţimea dezlănţuită, care se năpusti în castel şi-l prada. Prinţesele însa apucaseră sa scape. Mai târziu, unii 1-au acuzat pe contele Louis de Narbonne ca le ajutase sa fuga; fiind cavalerul de onoare al doamnei Adelaâde, ar fi trebuit s-o însoţească, dar el preferase sa rămână la Paris. Prinţesele fura arestate pe drum. Dar, eliberate în urma unui decret al Adunării Naţionale, îşi continuară călătoria. Ne-o începurăm şi noi pe a noastră, care decurse fara incidente, ajungându-le în cele din urma pe prinţese, la Torino. Stabilita la Roma, mama petrecu câteva luni de mare nelinişte din pricina pericolului la care era expus tata. În sfârşit, în primăvara anului 1793, veni şi el la Roma, după fuga neizbutita a regelui, la Varennes. Iată ce '-am auzit istorisind în legătură cu acest lucru:

Regele îşi făcuse planul sa se îndepărteze de Paris, şi sa se retragă într-un oraş întărit a cărui garnizoana să-i fie fidela.

Domnul de Bouille, comandant în Est, primi sarcina sa pregătească un oraş, apoi sa dea ordinul de plecare. Tata era la curent cu acest plan. Sub pretextul ca se ducea să-şi ia în primire slujba din Rusia, trebuia sa părăsească Parisul, sa se oprească la frontiera, să-l întâlnească pe rege acolo unde s-ar fi aflat atunci, sa primească ultimele porunci de la el pentru a redacta o scrisoare sau un manifest pe care urma să-l duca imediat Curţilor din Nord, explicându-le totodată situaţia regelui care – scăpat din mâinile răzvrătiţilor – făcea apel la toţi cei ce-i erau fideli, în Franţa. Regele cerea mai ales Curţilor străine sa nu recunoască alta autoritate decât a sa şi sa nu trateze cu prinţii emigraţi. Caci între Tuileries şi contele de Artois şi începuseră cele mai crâncene neînţelegeri.

Tata îl zori pe domnul de Montmorin să-l trimită mai repede, dar lenea proverbiala a acestui ministru, cunoscuta de altfel de toţi, îi întârzie plecarea. Tata nu cuteza sa plece fara instrucţiunile sale, de teama sa nu iste bănuieli. Ziua fixata pentru fuga regelui se apropia, în sfârşit, i se făgădui ca scrisorile de acreditare vor fi gata a doua zi.

Tata tocmai se plimba pe Champs-Elysees, când văzu trecând trăsura reginei, reîntorcându-se de la Saint-Cloud. Regina se apleca peste portiera şi-i făcu un mic semn cu mâna. Atunci nu-l înţelese, dar îl pricepu a doua zi, când valetul sau îl informa ca familia regala plecase. Planul fusese devansat cu patruzeci şi opt de ore pentru ca printre femeile de serviciu aflate în slujba Delfinului fusese introdusa una noua care nu le inspira încredere. Tata n-o mai văzuse pe regina după ce ea luase aceasta hotărâre, aşa ca nu mai avu cum s-o avertizeze; pe de alta parte, nici nu putea pleca fara instrucţiunile ministrului, îşi dădu imediat seama ca misiunea sa eşuase, aşa ca nu se mai gândi decât cum sa facă să-l întâlnească pe rege despre care auzise ca s-ar afla la Montmedy. Acest plan nu-l împiedica sa alerge, cu diverse alte treburi, toată dimineaţa. Ajuns la Montmedy, găsi întreg oraşul stupefiat. Demagogii erau speriaţi; regaliştii nu cutezau să-şi manifeste sentimentele. Toţi tăceau mâlc şi nimeni nu reacţiona în nici un fel. Dar iată ca sosi un curier aducând vestea ca regele fusese arestat; dintr-o data, oraşul fu năucit <je strigatele şi de vociferările antimonarhiştilor. Iacobinii îşi recăpătară cutezanţă, iar monarhiştii se ascunseră.

De la fereastra Pavilionului Marsan, tata zări escorta care aducea înapoi la castel – trecând prin gradina – întreaga familie regala. Le-a trebuit un ceas şi jumătate ca sa intre de pe podul turnant, în castel, în fiece clipa, poporul oprea trăsura pentru a-i copleşi cu ocărî pe cei dinăuntru, nianifestându-şi intenţia de a izgoni gărzile şi de a-i înşfăcă pe prizonieri, în sfârşit, cortegiul intra în castel, fara sa fi curs nici măcar o picătură de sânge; caci daca s-ar fi vărsat un singur strop, mai mult ca sigur ca cei din trăsură ar fi fost măcelăriţi până la unul. De îndată ce putu ajunge până la rege, tata se şi înfiinţa la castel. Regina îi povesti ce se întâmplase, fara sa acuze pe nimeni, nedând vina decât pe soarta. Amănuntele aflate astfel chiar din gura reginei, prin intermediul tatălui meu, cât şi de la cei care mi le-au povestit mai pe urma, m-au determinat sa le aştern pe hârtie, exact aşa cum s-au petrecut.

Trăsura reginei fusese comandata de doamna Sullivan (care urmase după doamna Crawford) trăsura pe care domnul de Fersen o folosise pentru una dintre prietenele sale, baroana de Crafft. Tot pe numele aceleiaşi baroane, regina şi suita sa obţinuseră un paşaport în perfecta regula şi un permis pentru caii de posta. Trăsura fusese vârâta cu multe zile înainte în remiza doamnei Sullivan. Ea îşi asuma sarcina de a vârî înăuntru toate cele necesare familiei regale. Ar fi fost de dorit ca cei care locuiau ia Tuileries sa se împrăştie, dar ei nu vroiau sa se despartă. Desi pericolul era foarte mare, ei ţineau sa scape, sau sa moara împreuna. Monsieur şi Madame, care consimţiră totuşi sa plece separat, ajunseră fara piedici, la destinaţie. Adevărul e ca n-au făcut altceva decât sa treacă granita prin locul cel mai apropiat. Regele, neputând părăsi Franţa, nu avea la dispoziţie decât un singur drum. Desi slujitorii sai luaseră toate precauţiile, ultima dădu greş. Berlina baroanei de Crafft urma sa fie ocupata de rege, de regina, de doamna Elisabeth, de copii şi de baronul de Viomesnil. Pe capra, se aflau doua gărzi, îmbrăcate în livrele. Cum doamna de Tourzel nu fu informata despre plecare decât în ultima clipa, încerca sa facă uz de drepturile sale de a nu-l părăsi nici o clipa pe Delfin. Argumentul era argument, aşa ca doamna de Tourzel lua locul domnului de Viomesnil, în trăsură. Din acea clipa, familia regala nu mai avu cu sine nici o persoana care sa fie în stare sa ia pe loc o hotărâre daca se ivea ceva neprevăzut. Nu mai rămăseseră decât cei doi soldaţi din corpul de garda care, oricât ar fi fost ei de devotaţi, nu-şi puteau totuşi asuma o astfel de răspundere. Aceasta situaţie fu cunoscuta mult prea târziu, pentru a se mai putea remedia ceva. Ziua şi ora plecării odată sosite, regele şi regina se retraseră ca de obicei şi se culcară. Dar se sculară imediat, se îmbrăcară cu hainele ce le fuseseră pregătite din timp şi plecară singuri din Tuileries. Regele o ţinea de brat pe sotia sa; trecând prin fata porţii păzite, o catarama i se agata în ceva şi el fu gata sa cada. Santinela îl ajuta sa nu se prăvale şi se interesa daca nu cumva se rănise. Regina se crezu pierduta. Dar izbutiră sa treacă.

Traversând Piaţa Carrousel, se întâlniră cu trăsura domnului de Lafayette; făcliile purtate de oamenii acestuia ' luminară din plin perechea regala. Domnul de Lafayette scoase capul pe fereastra; cei doi fura siguri ca vor fi recunoscuţi, dar trăsura îşi continua drumul, în sfârşit, ajunseră în coltul Pieţii Carrousel. Domnul de Fersen îi urma de departe; grăbi pasul şi deschise portiera unei trasuri de piaţă unde se aflau doamna de Tourzel şi copiii. Delfinul fusese îmbrăcat într-o rochie de fata. Asta a fost singura deghizare la care au recurs. O aşteptară câteva minute pe doamna Elisabeth. Ieşirea ei din Palat întâmpinase dificultăţi. O garderobiera devotata o ţinea de brat. Marchizul de Briges făcea pe vizitiul trăsurii. Contele de Fersen se urca la spate. Trecură cu bine bariera. Dar berlina nu se vedea nicăieri, aşa cum se înţeleseseră. Aşteptară mai bine de un ceas. În sfârşit, îşi dădură seama ca încurcaseră locul întâlnirii, fiindcă cel propus la început fusese schimbat şi uitaseră să-l previna pe domnul de Briges. Cum nu puteau trece de bariera, se văzură nevoiţi sa facă un lung ocol pentru a ajunge acolo unde se găsea berlina. Ii aştepta într-adcvar, dar pierduseră o mulţime de timp. Fugarii se vârâră repede, în ea. In acea clipa, domnul de Fersen întinse unuia din cei doi soldaţi de garda pistoalele sale pe care îi era gravat numele şi care au fost mai apoi descoperite la Varennes.

Nici o întâmplare neprevăzută nu-i făcu sa zăbovească; plătiţi bine, dar fara exagerare, vizitiii merseseră repede. Vazându-l pe Charles de Damas la postul sau, călătorii se mângâiară cu ideea ca plecarea lor întârziata nu va avea nici o urmare neplăcută; aproape ca începuseră a se crede în siguranţă. Se făcuse foarte cald, iar Delfinul suferea din pricina zăpuşelii. Atunci ridicară jaluzelele – care fuseseră coborâte – si, ajungând la statia de posta din Sainte-Menehould, uitară sa traga storurile din partea unde stăteau regele şi regina, fata în fata. Chipurile lor, şi mai ales cel al regelui, erau foarte cunoscute. Regele zări un om sprijinit de roata trăsurii, iar acel om îl privea cu o atenţie ciudata. Se apleca, prefăcându-se ca se joaca cu unul dintre copii şi-i spuse reginei sa traga storul, dar sa nu para grăbită. Ea făcu întocmai, dar când regele ridica din nou capul, îl zări din nou pe omul cu pricina, sprijinit acum de cealaltă roata a trăsurii şi privindu-l cu atenţie. Ţinea un scud în mâna şi compara chipul de pe ban cu ce! Din trăsură; dar nu scoase totuşi nici un cuvânt.

Regele şopti:

— Ne-a recunoscut! Oare ne va trada? Ma rog, cum o vrea Cerul!

În vremea asta, vizitiii isprăviră de înhămat caii. Omul continua sa se sprijine de roata trăsurii, fara sa rostească o vorba. După ce părăsiră statia de posta din Sainte-Menehould, fugarii crezură ca scăpaseră de primejdie; regele chiar zise ca ar trebui să-l răsplătească pe omul acela care îi recunoscuse şi care totuşi îşi ţinuse gura, ca nu se va lăsa până ce nu-l va găsi, fara sa bănuiască măcar că-i era sortit să-l revadă.

Ce s-o fi petrecut oare în mintea lui Druet – caci aşa se numea omul care-i recunoscuse pe cei din trăsură – în acele clipe, e greu de presupus: sa fi avut o clipa de mila, de şovăială, sau, mai curând, Sainte-Menehould nefiind decât un cătun, sa se fi temut ca nu va putea asmuţi destula lume pentru a opri trăsura? Ceea ce stiu e ca, foarte curând după asta, se urca pe un cal şi o apuca pe drumul spre Clermont, unde era seful statiei de posta şi unde socotea sa le-o ia înainte celor din trăsură. Ajunsese la doi pasi de Clermont, dar nu zări nici urma de trăsură. La un moment dat se întâlni cu diligenta care pleca din Clermont.

— Trăsura cu care te-ai întâlnit, e departe? Striga el.

— N-am văzut nici o trăsură.

— Cum se poate? Ai descrise în amănunt trăsura.

— N-a luat-o pe drumul asta, dar am văzut de sus, de pe capra, o berlina pe drumul către Varennes; poate c-o fi aia!

Druet nu se mai îndoi nici o clipa, într-adevăr, la întretăierea drumului spre Clermont cu cel spre Varennes, zări berlina. Călătorii îşi manifestară o oarecare nemulţumire pentru faptul ca, pe o porţiune atât de lunga de drum, nu exista un popas unde sa schimbe caii de posta. Plecaseră totuşi mai departe şi încă cu atâta repeziciune, încât Druet cu greu îi putu ajunge. Va daţi seama cât de alarmaţi au fost călătorii recunoscându-l pe omul ce se sprijinise de roata trăsurii, acum calare pe un cal înspumat. Făcu reproşuri severe surugiilor pentru ca merseseră atât de repede pe un drum atât de lung, le porunci sa încetinească ameninţându-i că-i va reclama sefului statiei de posta din Sainte-Menehould, apoi le-o lua înainte. Cei din trăsură nu cutezară să-i mai grăbească pe surugii; de altfel trăgeau nădejde sa evite primejdia. Un loc de popas, pregătit cu grija de domnul de Bouille, fusese plasat chiar înainte de intrarea în Varennes. Pentru asta, trebuiau sa treacă peste podul situat la ieşirea din orăşel; ziua era pe sfârşite. Popasul de posta, care trebuia sa se afle la poalele dealului din Varennes, nu era însa de găsit. Nădăjduia ca-l vor afla în deal. Dar nu fu nici acolo. Surugiii batura în geam.

— Ce facem?

— Mergeţi înainte, li se răspunse.

În sfârşit, ajunseră şi la popasul de posta, între timp, se făcuse întuneric bezna, în grajd – li se spuse – n-aveau nici măcar un cal de schimb. Aeful de posta nu le îngădui sa meargă mai departe, cu caii obosiţi, în timp ce parlamentau, regina văzu trecând câţiva dragoni purtând în spinare nişte şei de cal. Bănui ca toţi caii de posta şi detaşamentul de soldaţi, pregătiţi de domnul de Bouille, erau pe aproape; dar caii de posta se aflau într-o parte a oraşului, iar caii dragonilor, în cealaltă parte, iar între ei, podul. Slujbaşii de la popasul de posta îi siliră pe călători sa coboare din trăsură, pretextând ca se vor odihni cât timp surugiii vor hrăni şi adapa caii; de teama sa nu iste bănuieli, refuzând, coborâră şi intrară într-o casa, fara sa ştie ca fuseseră denunţaţi şi recunoscuţi. O şaretă răsturnată pe pod împiedica orice legătură cu detaşamentul de dragoni. Când suna clopotul şi când sosi ducele de Choiseul -care se rătăcise pe nişte drumuri mărginaşe pe unde fusese obligat sa ocolească din pricina masurilor ce fuseseră luate la Varennes – îi spuse regelui ca nu mai exista nici o alta posibilitate de a-l salva, decât să-l urce, împreuna cu ai sai, pe nişte cai de dârvala şi s-o ia la goana, trecând prin vad. Dar ca treaba asta nu se putea face fara violenta şi fara schimburi de focuri; regele refuza, spunând ca nu va consimţi niciodată sa se verse, din pricina lui, nici măcar o picătură de sânge francez. Nici domnul de Choiseul, nici regina nu mai insistară, desi se vedea foarte clar ca acesta din urma era de părerea celui dintâi. De altfel, îi spuse mai târziu tatei ca, din clipa în care nu găsiseră caii de schimb, înţeleseseră ca erau pierduţi şi ca nu mai exista nici o speranţă.

Ghinionul făcuse ca domnul de Bouille sa încredinţeze importantul post din Varennes fiului sau, contele Louis de Bouille, care era de o superficialitate şi de o delăsare fara pereche. Fara slăbiciunea paterna a domnului de Bouille -care încredinţase aceasta misiune unui tânăr de douăzeci de ani – probabil ca Revoluţia ar fi luat cu totul alta întorsătură. Poate ca până la urma nu s-ar fi soldat cu atâta vărsare de sânge, ci dimpotrivă, doar cu o serie de ameliorări substanţiale ale Constituţiei franceze.

Acel Druet, pe care regele, cu putin timp înainte se gândise să-l răsplătească, se înfipse, cu insolenta, în fata familiei regale şi-o înjura cum îi veni la gura. Nu-mi mai aduc aminte alte amănunte, decât de faptul ca regina pomenea mereu de Bârnave1, în timp ce erau aduşi înapoi la Paris, comparându-l pe acesta cu domnul de Latour-Maubourg2.

Am spus ca regele nu era deloc de acord cu demersurile pe care contele de Artois le făcea în numele sau. Aceasta neînţelegere nu lua sfârşit nici după ce Monsieur se întâlni cu fratele sau şi prizonierii de la Tuileries începură a se duşmăni pe fata cu şefii de la Coblentz. Regina întreţinea, cu aprobarea regelui, o corespondenta asidua cu baronul de Breteuil, aflat pe atunci la Bruxelles şi care avea ca scop sa interzică guvernelor străine de a se vârî în intrigile prinţilor. Se ascundea de doamna Elisabeth, care le dădea dreptate fraţilor ei, aşa încât, în interiorul acelui trist castel, nu mai exista nici măcar încredere. Tata era intermediarul reginei în corespondenta ei cu domnul de Breteuil; deseori ducea scrisori de-ale sale şi domnului de Mercy; uneori, când se temea sa nu atragă atenţia prin vizitele sale prea dese, scrisorile le lua Bermont. Tatei i se oferiseră şaizeci de mii de franci ca sa predea acele scrisori. Una singura din acele scrisori ale reginei 1-ar fi umplut de bani.

Situaţia familiei regale devenea din ce în ce mai greu de suportat. Până la urma regele consimţi în sfârşit sa recunoască Constituţia. Tata, desi slujitorul lui, a dezaprobat total comportarea lui Ludovic al XVI-lea care ţinea cu tot dinadinsul sa puna tot felul de piedici Constituţiei pe care abia o acceptase.

— Sire, din moment ce-aţi jurat ca veţi respecta întocmai aceasta Constituţie, îi spuse el într-o zi, trebuie sa faceţi întocmai cum ati jurat, în mod loial şi cinstit, şi sa realizaţi ce depinde de dumneavoastră!

1 Antoine Barnave (1761 – 1793), om politic francez, partizan înflăcărai al unei monarhii constituţionale, decapitat de Teroare.

— Marie-Victor-Nicolas ele Fay (1768 – 1850), vicontc, apoi marchiz de Latour-Maubourg, ministru de război al Franţei între 1819 şi 1821.

— Da, dar nu e bine întocmita!

— Ma rog, poate va cădea, dar asta nu trebuie sa se întâmple din pricina dumneavoastră!

În noua situaţie creata, tata blama deschis faptul ca regina pastra o atât de strânsa corespondenta cu cei din Bruxelles. Ea păru să-l asculte şi să-i dea dreptate. Dar începu a se ascunde de el şi-şi găsi alta persoana care să-i duca scrisorile.

Acei nefericiţi prinţi nu voiau sa urmeze sfatul nimănui, prefăcându-se totuşi ca le primesc şi le accepta, în parte, pe unele dintre ele. Rezulta deci ca purtarea lor era mai mult decât ciudata, ca putea fi lesne confundata cu trădarea în ochii duşmanilor lor şi cu laşitatea, în ochii prietenilor lor; caci nu trebuie sa uitam ca cei din Coblentz erau aproape tot atât de ostili fata de Ludovic al XVI-lea ca şi iacobinii. Misiunea pe care tata urma s-o îndeplinească la Petersburg, căzuse în urma arestării familiei regale, la Varennes. Îi ceru deci regelui îngăduinţa de a-şi da demisia din postul de la Petersburg. Acceptând Constituţia, regele nu voia sa fie slujit decât de cei pe care el îi numea „patrioţi”, adică oameni despre care ştia că-i erau devotaţi cu trup şi suflet. Tata, desi aristocrat, îl cam deranja cu părerile sale democratice, şi apoi era sigur ca până la urma avea sa plece după mama, la Roma. aşa ca regele îi accepta bucuros demisia, făgăduindu-i ca, de îndată ce lucrurile se vor linişti, va trimite să-l cheme îndărăt, la Curte, îi mulţumi pentru faptul ca n-avea de gând sa se duca la Coblentz. Regina, mai ales, insista mult sa plece în Italia.

— Dumneata eşti de-al nostru, domnule de Osmond, iar noi vrem sa te păstrăm!

Regele îşi dăduse seama de primejdia unei emigrări în Germania, dar intuise ca tata nu era deloc ispitit sa se îndrepte într-acolo. De altfel, probabil ca ar fi fost foarte prost primit, caci toţi cei aflaţi în slujba regelui erau priviti cu ochi foarte i'ai de fraţii sai, mai ales de contele de-Artois, care, în acea epoca, era un fel de sef al lor. Tata mai ramase o bucata de vreme la Paris. La ultima întrevedere pe care o avusese cu regele, acesta îi dăruise un brevet de pensie în valoare de douăsprezece mii de franci, plătiţi din caseta sa personala.

— Nu-s prea bogat, îi spusese el, iar dumneata nu eşti lacom. Poate ca ne vom revedea în vremuri mai bune când voi putea sa te răsplătesc într-un mod mult mai demn.

Starea sănătăţii mamei, care devenise alarmanta, îl hotărî, în sfârşit, pe tata sa se smulgă din acel Tuileries unde nu mai voia sa rămână, dar pe care totuşi nu se îndura să-l părăsească, în primăvara anului 1792, sosi la Roma.

La amărăciunea pricinuita de evenimentele politice, se adauga şi cea a morţii fratelui sau, abatele de Osmond, bărbat tânăr şi de mare nădejde. Se reîntorsese la San-Domingo în 1790, cu gândul sa preia proprietatea părinţilor sai şi sa pregătească un loc de retragere familiei noastre în cazul în care nu s-ar mai fi putut locui în Franţa. La începutul insurecţiei din San-Domingo, juca un rol dintre cele mai onorabile; dar într-o zi, căzu în mâinile câtorva negri care-i făcură felul.

Tata îl păstrase pe vicontele de Osmond în fruntea regimentului (de Neustrie) pe care-l comanda la Strasbourg, atâta vreme cât stătuse în Franţa. Dar, după plecarea sa, vicontele – însoţit de toţi ofiţerii din regimentul sau – se aliară cu armata prinţilor.