Capitolul IIICopilăria mea

Păpuşă. — Bunătatea regelui. — Începutul Revoluţiei. — Convocarea Statelor Generale. — Plecarea contelui de Artois. 6 octombrie 1789. — Călătoria în Anglia. — Doamna Fitzherbert. — Cataramele printului de Galles. — Aederea la tara. — Prinţesele Angliei.

Pot spune ca am fost, literalmente, crescuta pe genunchii familiei regale. ai regele şi regina ma răsfăţau grozav, într-o vreme în care, aşa cum am mai spus, copiii erau daţi la doica, apoi la înţărcat, apoi la mănăstire unde – îmbrăcaţi ca nişte nljci doamne sau ca nişte mici domni – nu apăreau decât ca sa fie dojeniţi, certaţi sau pedepsiţi, eu – cu rochiţa mea subţire de batist şi cu o clădăraie de bucle aurii ce-mi împodobeau obrăjorul frumos, eram răsfăţata tuturor. Tata se amuzase să-mi dezvolte inteligenta şi constatase ca as fi un fel de copil-minune. Căci la trei ani ştiam sa citesc la perfecţie şi debitam, atât spre placerea mea, cât şi a altora, părți întregi din tragediile lui Racine. Tatei îi plăcea sa ma ia cu el la spectacolele de la Versailles. Dar după prima piesa mă ducea la culcare, ca sa nu ma obosească, şi-mi aduc aminte ca regele ma chema uneori în loja lui ca să-i povestesc piesa pe care urma s-o vadă. La asta, adăugăm şi propriile mele reflecţii care aveau, de obicei, mare succes, în toiul remarcilor mele literare, îmi amintesc ca, într-o zi, i-am spus ca doream să-i cer o favoare si, încurajata de blândeţea lui, i-am mărturisit ca râvneam la doi din cei mai mici ţurţuri de cristal ai candelabrului ca să-mi fac din ei cercei, având în vedere ca a doua zi urma sa mi se facă gauri în urechi.

Îmi amintesc de bucuria pe care am resimţit-o într-o situaţie de aceeaşi natura. Doamna Adelaâde – care ma răsfaţa grozav – ma puse într-o zi să-i spun cum o zâna i-a dăruit unei prinţese un palat de diamant, înşirându-i toate minunăţiile ce se aflau în el si. În sfârşit, culmea fericirii, eroina găsise, într-un secreter dintr-un rubin de un roşu închis, o comoara de şase sute de franci. Doamnei Adelaâde îi veni o idee ascultându-mi povestea si, după ce se strădui s-o convingă pe mama, puse în micul meu secreter, care sigur ca nu era din rubin, o suta de monezi de câte şase franci şi o hârtie pe care scria: „ aase sule de franci pentru Adele”, atât cât primise şi prinţesa din poveste. Nu-mi mai aduc aminte daca ştiam sa număr până la o suta, dar îmi aduc perfect de bine aminte de tulburarea pe care am simţit-o când am văzut acea comoara.

Până la urma, părinţii mei petrecură întreaga vara la Bellevue; odaia mea se afla la parter şi dădea spre curte. Doamna Adelaâde făcea zilnic plimbări lungi pentru a-şi mspecta lucrătorii. Când trecea prin fata ferestrei mele, ma striga; îmi puneam repede pălăria, încâlceam fereastra şi plecam cu ea, fara dădaca. Prinţesa era întotdeauna urmata de un mare număr de valeţi şi de o trăsurică la care era înhămat un cal, pe care-l ducea de frâu un rândaş, trăsurica în care ea nu se urca aproape niciodată, dar în care eu ma urcam aproape întotdeauna, desi îmi plăcea mult sa ma tin de fusta ei şi să-i fac ceea ce numeam eu „conversaţie”. Aveam ca rival şi totodată ca prieten, un câine alb, sârmos, extrem de inteligent, care era şi el luat întotdeauna la plimbare. Când nimeream peste vreo porţiune noroioasa, doi servitori, care aveau grija de el, îl vârau într-un sac şi-l cărau astfel până dădeam iar de drum curat, în ceea ce ma priveşte, eram foarte mândra ca ştiam pe unde trebuia sa merg ca sa nu ma murdăresc de noroi ca el.

Reîntorşi la castel, îi disputam lui Vizir cuşca de catifea rosie pe care mi-o lasa cu mult mai multa placere decât fagurii de miere pe care-i zdrobea pe parchet. Adesea, prinţesa Adelaâde se aşeză în patru labe şi alerga împreuna cu noi, prin odaie, pentru a ne împăca şi pe mine şi pe Vizir ori pentru a obţine premiul dat celui care alerga mai repede. Parca o vad şi acum, înalta şi uscata, cu rochia ei violeta (asta era uniforma de la Bellevue), plisata, cu boneta cu funde şi cu cei doi dinţi mari din fata, singurii care-i mai rămăseseră. Pe vremuri, fusese o frumuseţe, acum însa era urâta. Tot doamna Adelaâde a poruncit sa mi se facă, pe cheltuiala ei, o păpuşă nemaipomenita, cu tot trusoul pus într-un coşuleţ, cu bijuterii, între care şi un ceas de Lepine1, pe care-l mai am şi acum, şi un pat de ducesa în care am dormit până la vârsta de şapte ani. Asta, ca sa va daţi seama cât de mare era păpuşă. Inaugurarea acelei jucării magnifice a fost o adevărată sărbătoare pentru familia regala, care venise sa mănânce la Bellevue. Ridicându-se de la masa, ma trimiseră sa aduc păpuşă. Cele doua canaturi ale uşii fura date în laturi şi păpuşa îşi făcu apariţia, culcata pe patul ei şi însoţită de toate accesoriile. Regele ma ţinea de mâna.

' Ceasornicarul regelui. Acest splendid ceas de aur a aparţinut, mai târziu, marchizului de Osmond care 1-a moştenit de la mătuşa sa. Ducesa Adele de Boignc.

— Pentru cine sunt toate astea, Adele?

— Sire, cred ca pentru mine.

Toată lumea începu sa se joace cu noua mea proprietate. Scoaseră păpuşă din pat şi ma varară pe mine; regina şi doamna Elisabeth se amuzau teribil, făcând patul şi întorcând, cu dibăcie, saltelele. Bietele prinţese habar n-aveau ca foarte curând (asta se petrecea în 1788), vor fi obligate să-şi facă singur6 patul! Cine le-ar fi spus acest lucru ar fi fost socotit nebun!

Succesele mele nu erau mai mici nici fata de generaţia tânără. Domnul Delfin, mort mai târziu la Meudon, ma iubea grozav, ma chema întruna sa ma joc cu el, iar domnul duce de Berry era adesea pedepsit pentru ca la bal nu voia sa danseze decât cu mine. Doamna şi domnul duce de Angouleme nu prea ma băgau în seama. Dar iată ca Revoluţia puse capăt succeselor mele la Curte. Nu stiu daca ele au acţionat asupra mea în sensul unui leac homeopatic, dar e sigur ca, fara acest debut al vieţii mele, n-aş fi căpătat niciodată nici ascuţimea de minte, nici spiritul de pătrundere care m-au făcut sa observ şi sa analizez atâtea lucruri. Evenimentele începură a deveni din ce în ce mai serioase pentru ca cei de la Curte sa mai aibă vreme sa se mai amuze de drăgălăşeniile, unui copil. Sosise anul 1789.

Tata nu lua deloc uşor gravitatea faptelor. Ceremonia adunării Statelor Generale fu solemna şi însoţită de o asemenea măreţie, încât atrase la Versailles străini din toate colturile Europei. Mama, în mare ţinută de Curte, împodobita cu bijuterii, îl anunţa pe tata sa se grăbească. Văzând ca nu apare, intra în odaia lui şi-l găsi în halat de casa.

— Grăbeşte-te, draga! Ai aşa am întârziat!

— N-am întârziat, fiindcă eu nu merg. Nu vreau să-l vad pe nenorocitul ala abdicând!

În aceeaşi seara doamna Adela'ide vorbi despre cele văzute în sala. Apoi se adresa tatei în legătură cu câteva chestiuni de amănunt. El îi răspunse ca habar n-avea.

— Dar unde erai aşezat?

— Nicăieri, fiindcă nu m-am dus, doamna!

Lî

— De ce? Nu te-ai simţit bine?

— Ba da, doamna.

— Cum, când unii au venit tocmai de la mama naibii ca sa asiste la aceasta ceremonie, dumneata nu te-ai deranjat nici măcar sa treci strada?

— Nu-mi plac înmormântările, doamna!

— Iar mie nu-mi place ca la vârsta dumitale sa te crezi mai grozav ca toţi ceilalţi!

După care, prinţesa îi întoarse spatele şi ieşi.

Nu trebuie sa tragem de aici concluzia ca tata nu voia sa facă nici o concesie. Dimpotrivă, era convins ca vremurile le cereau în mod imperios; numai ca el voia sa fie făcute după un plan bine gândit dinainte; le voia largi şi din toată inima, nu smulse cu forţa. Văzuse, cu spaima, adunându-se Statele Generale. Cunoscând într-o oarecare măsură dorinţele fiecăruia, ştia ca nimeni nu-şi fixase un punct până unde sa meargă, fie din exigenta, fie din îngăduinţa, în plus, îl cunoştea foarte bine pe Necker1 pe care-l ştia dispus să-l aşeze pe rege pe muchea unei prăpăstii, fara a intenţiona să-i dea brânci în ea, dar umflându-se în pene ca era singurul care-l putea opri la vreme sa nu cada, dovedind în felul acesta cât era de necesar.

Mânia doamnei Adelaâde se potoli repede în fata evenimentelor care începuseră sa se dezlănţuie.

Într-o zi, ma jucam cu copiii de Guiche; dar iată ca veniră sa ma ia acasă mult mai repede ca de obicei, în locul valetului care avea grija de mine, m-am trezit cu valetul tatei, care era şi omul sau de încredere. Aveam o dădacă englezoaica ce vorbea foarte prost franţuzeşte; valetul îi întinse un bileţel scris de mama. În vreme ce ea îl citea, am reintrat în odaia micilor mei tovarăşi de joaca, unde între timp totul fusese dat peste cap: copiii plângeau, iar cei mari împachetau. Ma ' Jacques Necker (1732 – l 804), financiar şi om politic de origine germana, care a devenit directorul general al finanţelor Franţei, în 1777. Înfiinţând nişte adunări provinciale menite sa stabilească impozitele, şi-a atras ura Parlamentului şi a trebuit sa demisioneze. Rechemat în 1788 şi ncmaiputând restabili situaţia financiara, convoca Statele Generale. Alungarea sa (în 11 iunie 1789) declanşează tulburările din 14 iulie 1789. A fost tatăl celebrei doamne de Stacl.

— Veliră într-o blana, valetul tatei ma lua în braţe si, în loc sa – duca la părinţii mei, ma instala împreuna cu dădaca, la un hâtrân profesor de engleza care locuia într-o cămăruţă, la etajul patru, într-un cartier îndepărtat. In noaptea următoare ma luară şi ma duseră la tara unde am petrecut câteva zile fara nici o veste de la ai mei. Eram destul de maricica pentru a suferi mult din pricina acestui exil. Era în perioada tulburărilor care avuseseră loc în iunie, la Paris, şi a plecării contelui de Artois împreuna cu copiii sai şi ai familiei Polignac. După ce m-am întors, am aflat ca cel mai mare dintre copiii familiei de Guiche plecase, iar sora sa fusese ascunsa la părinţii dădacei sale. Motivul tuturor acestor emoţii pentru noi, copiii, era zvonul care se răspândise ca poporul – când de fapt nu era vorba decât de o mâna de pungaşi – se pregătea să-i răpească pe copiii nobililor pentru a-i lua prizonieri. Eram îngrozitor de speriata de aceasta perspectiva, când iată ca avură loc evenimentele din 6 octombrie. Părinţii mei locuiau aproape de castel, dar în oraş; apartamentele care li se dăduseră la Versailles erau mult prea incomode chiar şi pentru persoanele obişnuite sa locuiască acolo. Nu stiu cine 1-a înştiinţat pe tata, în timp ce se afla la masa, despre zvonurile – de asta data mult prea întemeiate – care începuseră sa circule; se ridica de la masa şi se duse imediat la castel; mama urma sa vina şi ea, la ora la care începea jocul de cărţi la Mesdames. Dar nici nu apuca bine tata sa plece, ca străzile ce duceau spre Versailles fura inundate de o mulţime înfuriata, care striga cât o ţinea gura şi care, din când în când, mai trăgea şi cu puşca. Vorbele pe care le rosteau erau cu mult mai înfricoşătoare decât chipurile lor încruntate. Orice legătură cu castelul fu astfel întrerupta. Întunecându-se, mama se retrase într-o odaie neluminata, si, lipita de oblonul ferestrei, încerca sa afle, din frânturile de discuţii pe care le auzea, ce anume se petrecea. Stăteam pe genunchii ei şi până la urma am adormit. M-a aşezat încetişor pe sofa, ca sa nu ma trezească şi s-a hotărât sa se duca ea însăşi ca sa capete informaţii, tinându-l de brat pe valetul despre care v-am mai vorbit. Se duse rând pe rând la diversele porţi ale castelului, dar nu putu pătrunde înăuntru, în sfârşit, nimeri peste un om din garda naţională, care o recunoscu şi care-i spuse:

— Duceţi-vă acasă, doamna marchiza, nu e bine sa fiţi văzută pe străzi la ora asta! N-am voie sa va las sa intraţi înăuntru, consemnul e strict. De altfel, tot nu veţi câştiga nimic, fiindcă riscaţi sa fiţi arestata la orice poarta. Personal n-aveţi de ce va teme, dar sa ştiţi ca până dimineaţă, nu va mai rămâne nici măcar un singur soldat din garda de paza!

Aceste vorbe erau rostite la ora noua seara, înainte de a începe masacrul, iar cel care le rostise era un om blând şi potolit şi nu unul dintre răzvrătiţi. Mama nu-l recunoscu atunci pe acel om; a aflat însa, mai târziu, ca era un negustor de ciorapi. Se reîntoarse consternata acasă, după cum va puteţi închipui, totuşi mai putin speriata decât la plecare, când lumea de pe strada striga în gura mare ca avea să-i gâtuie pe toţi cei de la castel. Pe la miezul nopţii, sosi şi tata. M-am trezit, bucuroasa de a-l revedea, numai ca aceasta bucurie a fost de scurta durata. Tata venise sa ia nişte bani şi să-şi ia rămas bun de la noi. Porunci vizitiului sa puna şaua pe cai şi să-i mâne pe drumuri ocolite, până Ia Saint-Cyr, unde-l aştepta fratele sau, abatele de Osmond, care urma sa plece cu el. Amândoi îşi schimbaseră costumele de Curte cu vesminte simple de călătorie. Tata îşi încărcase pistoalele, în vremea asta, mama cosea tot aurul pe care-l găsise în casa în cele doua centuri ale celor doi bărbaţi. După o jumătate de ceas, totul fu gata şi cei doi plecară. Am vrut sa ma agat de gâtul tatei. Dar mama m-a smuls cu o bruscheţe cu care nu eram obişnuită. După ce usa s-a închis, am văzut-o pe mama cazând în genunchi, într-o izbucnire de durere care m-a uluit. Abia atunci am priceput ca ea voise să-l crute pe tata de suferinţa inutila de a fi martorul mâhnirii noastre. Aceasta lecţie a avut un asemenea efect asupra mea, încât niciodată, în viaţă, nu m-am mai lăsat prada unor demonstraţii de durere care ar fi putut spori mâhnirea sau neliniştea celorlalţi.

Mai târziu, 1-am auzit pe tata povestind ca, ajuns pe terasa de la Orangerie, unde urma sa aibă loc întâlnirea, se plimbase vreme îndelungata de unul singur; în sfârşit, îşi făcu apariţia un om învăluit într-o mantie. La început se evitară, anoi se recunoscură; era contele de Saint-Priest, pe atunci ninistru, om cu mult bun-simţ şi curajos. Continuară sa se olimbe vreme îndelungata, amândoi, dar ceasurile treceau şi nu mai venea nimeni. Neliniştiţi şi miraţi, nu ştiau ce motive S§_1 fi împiedicat pe rege sa plece în acea noapte, aşa cum plănuise, şi sa se îndrepte spre Rambouillet. Nu cutezau nici sa se înfăţişeze la Palat, în costumele lor de călătorie; nu numai ca ar fi fost contrar etichetei, dar – într-o astfel de împrejurare – s-ar fi dat de gol. Domnul de Saint-Priest, care locuia la castel, se hotărî sa se întoarcă acasă şi să-şi schimbe hainele, după care urma sa se reîntâlnească cu tata, în alt loc, mult mai departe. Tata 1-a aşteptat vreme îndelungata până când, în sfârşit, acesta şi-a făcut apariţia.

— Dragul meu Osmond, du-te să-ţi linişteşti nevasta. Regele nu mai pleacă. ai, strângându-i mâna, adăugă: Dragul meu, va pleca cu Necker! Ai regele şi monarhia s-au dus pe copca!

Plecarea regelui la Rambouillet fusese hotărâtă în taina, dar ordinele pentru pregătirea trasurilor fuseseră transmise conform formelor cerute de eticheta, aşa ca zvonul se răspândise cât ai bate din palme. Rândaşii ezitau sa înhame caii, vizitiii să-i mâne. Norodul se adunase în fata grajdurilor şi nu lasa trasurile sa iasă afara. Domnul Necker, avertizat, venise să-l convingă pe rege ca dificultăţile materiale ale transportului erau o piedica mult mai mare decât discursurile sale şi ca toată lumea se hotărâse sa rămână. A se duce la Rambouillet pe o mârţoagă, el care făcea câte douăzeci de leghe pe cel mai elegant cal de rasa, i s-ar fi părut un lucru la care nici n-ar fi cutezat sa se gândească. Ca şi la Varennes, şansele de salvare fuseseră pierdute din cauza unor principii caraghioase care pentru familia regala a Franţei deveniseră o a doua natura. Tata, obligat sa se reîntoarcă acasă pentru a-şi schimba hainele, nu se mai duse la castel în acea noapte, aşa ca nu fu de fata la grozăviile petrecute acolo.

De îndată ce regele consimţi sa fie dus la Paris, porţile castelului se deschiseră şi mama veni s-o vadă pe doamna Adelai'de. O găsi împreuna cu sora sa Victoire, în odaia de la Parter, cu obloanele trase şi cu o singura lumânare aprinsa.

După primele vorbe, mama le întreba de ce întristau şi mai mult o zi şi aşa destul de trista.

— Pentru ca, draga mea, n-ai văzut ce s-a petrecut dimineaţa, răspunse doamna Adelaâde, cu calm şi blândeţe.

Într-adevăr, dimineaţa se trăsese în toate ferestrele; nici un geam nu mai era întreg. Mama ramase lângă ele, până în clipa plecării. Voi sa le însoţească, dar refuzară amândouă cu încăpăţânare şi nu acceptară aceasta dovada de devotament decât din partea doamnelor lor de onoare – ducesa de Narbonne şi doamna de Chastellux. Conduseră astfel până la Sevres trista procesiune care-l ducea pe rege la Paris; de acolo cele doua prinţese se îndreptară spre Bellevue. Părinţii mei sosiră şi ei acolo a doua zi.

Totuşi, frământările nu se potoleau. La Versailles, agitaţia fu foarte mare, iar ameninţările împotriva mamei, cumplite. Se spunea ca doamna Adelaâde îl ducea de nas pe rege, cum voia ea, şi ca mama o ducea la rându-i de nas pe doamna Adelaâde; ca, de fapt, mama era capul tuturor răutăţilor. Invectivele deveniră atât de neruşinate, încât după trei zile, dându-ne seama de primejdia care ne păştea, am plecat în Anglia. Păstrez prea puţine amintiri despre aceasta călătorie. Nu-mi aduc aminte decât de impresia extrem de puternica pe care mi-a făcut-o priveliştea oceanului. aşa copil cum eram, am simţit pentru el un adevărat cult pe care nu 1-am trădat niciodată. Talazurile sale cenusii-verzui au avut întotdeauna, în ochii mei, un farmec pe care nici frumoasele ape albastre ale Mediteranei nu m-au putut determina să-l uit.

Am debarcat la Brighton. Întâmplarea a făcut sa ne întâlnim cu doamna Fitzherbert, care se plimba pe faleza. Cu câţiva ani mai înainte, fugind de stăruitoarele atenţii ale printului de Galles, venise la Paris. Mama, care era verişoara cu ea, o vizitase foarte des. Mai târziu, un preot catolic binecuvântând legătura ei cu printul, ea începuse a trai cu el într-o intimitate căreia amândoi se străduiau să-i dea un aspect conjugal. Locuiau – ca nişte simpli particulari – într-o căsuţă din Brighton. Părinţii mei au fost deci primiti cu multa bucurie şi găzduiţi câteva zile. Îmi aduc aminte ca, într-o dimineaţă, am fost la doamna Fitzherbert, care ne arata cabinetul de toaleta al printului; exista acolo o masa lunga, plina toată cu catarame de pantofi. Când le-am văzut, am tras un chiot; râzând, doamna Fitzherbert deschise un dulap mare care era tot atât de plin de catarame, ca şi masa. Exista câte una pentru fiecare zi a anului. aşa cerea moda din vremea aceea, iar printul de Galles era cel mai elegant dintre cei rnai eleganţi. Acea colecţie de catarame atâta imaginaţia mea de copil si, multa vreme, printul de Galles n-a reprezentat nimic altceva în ochii mei decât proprietarul tuturor acelor catarame.

Părinţii mei fura bine primiti în Anglia. Francezii nu prea calcau pe acolo, în acea vreme. Mama era o femeie frumoasa, eleganta, aşa ca familia ei o copleşi cu atenţii. Am petrecut Crăciunul la contele de Winchilses, în frumoasa lui reşedinţa din Burleigh. Mi se pare ca în acel castel se trăia pe picior mare, dar eu eram mult prea obişnuită cu reşedinţele impunătoare, ca sa ma mai mire ceva. Mama lordului Winchilses, lady Charlotte Finch, era guvernanta prinţeselor Angliei. Le-am văzut adesea, pe toate trei, la ea acasă. Erau mult mai mari decât mine şi nu mi-au plăcut câtuşi de putin. Prinţesa Amelie îmi spunea „little thing”, ceea ce ma deranja foarte tare. Desi vorbeam foarte bine engleza, încă nu ştiam ca „little thing” era de fapt o mângâiere.