Domnul și boierii șed în lata sală —

Toți bătrâni ce poartă părul alb cu fală.

În acele timpuri un boier român

Se stima pe atâta cât era bătrân,

Căci pe cât în vârstă el înaintase

În mai multe lupte încă se-nsemnase.

Solii de la Carol dau regala carte.

Despre cele scrise domnului fac parte

„Dacă Severinul încă nu predai

Și vasal de astăzi mie nu te dai,

Cu oștire mare voi veni la tine

Să te pui în lanțuri pentru-a ta rușine!”

Iată cum răspunde domnul generos

— „Ce dureri apasă sufletul frumos,

Cât, uitând cu totul regală mărire,

Se coboară astfel prin a lui gândire?

Inimile zboară către bucurie,

Dar mai iute încă zboară spre mânie;

Iar cel ce domnește popoli pe pământ,

Își lumină calea numai de cuvânt.

Un domn se mărește prin înțelepciune.

Patimile-n sânu-i vin din slăbiciune!

Orice domn se află patimii robit,

L-al măririi templu nu va fi primit. 

Voi lua-n vedere toate câte-mi scrie;

Pân-atunci, voi mergeți, fiți-mi oaspeți mie,

În repaos fraged inimile dați

Și cât viața-i tristă, de puteți, uitați!”