Într-o sală mare, cu lumini puține,

Intră căpitanii, nobilă junime.

Nu sunt de părerea sfatului domnesc

Actul de-nchinare îl disprețuiesc.

Vor ca să lovească armia maghiară

Și să spele pata ce-ar pica pe țară.

La lumini de candeli ce se-ngân ușor,

Ana-doamna vine în mijlocul lor.

Ochii săi se lasă peste adunare,

Străbătuți de dalbă, nobilă-nfocare.

Păru-i spice d-aur din togă scăpând,

Sânu-i alb ca crinul îi sărută blând.

Generoasa doamnă astfel le vorbește

— „Știți că totd-auna, cela ce domnește

Are mari răspunderi, mari împiedicări,

Și-n înțelepciune cată cugetări.

Domnu-nchină țara ca s-o mântuiască

D-armia străină ce va s-o robească.

Așteptând să vie timpul priicios.

Astfel, prin furtună un pilot mintos

Strânge pretutindeni vălurile sale

Și cu vijelia merge p-a lui cale.

Însă numai domnul e răspunzător

La străini de faptă-i; nu al său popor.

Să spălăm noi hula ce ne-apasă foarte,

Printr-o generoasă și frumoasă moarte!

Să lovim străinii, prin strâmtori adânci!...

Să-mbătăm de sânge vulturii din stânci!” 

Astfel zice doamna. Căpitanii vor

Și toți jur să moară pentru țara lor.