Ana, jună doamnă, printre dânșii vine,

Ca dorința dulce printre vise line.

Ea desface vălu-i: raze de mândrețe,

Prin flori de junie, îi lucesc pe fețe.

Căutatu-i dulce, dar umbrit de dor

Ca un foc de soare o vedem prin nor.

Zeul ce inspiră frageda junie

Cu frumoase gânduri de mărinimie,

Varsă-n fața-i dulce foc dumnezeiesc,

Iar în vorbă-i grații ce pe toți răpesc. 

Iată cum vorbește: — „Mâna voastră scrie

Pentru țara voastră moarte și robie.

Însă mâna voastră nu s-a veștejit,

Inimile-n lacrimi nu vi s-au topit!

Nu! Căci peste toate mintea omenească

În faptele noastre trebui să domnească!

Dar sub vorba mintei, mândre domnitor,

Oamenii îmbracă slăbiciuinea lor! 

Doamne! Voi, mai-marii capi ai țării noastre!

Căutați în fundul inimilor voastre

Cugetări și lacrimi pentru-acest pământ

Ca flori rătăcite pe un vechi mormânt!

Rupeți legătura care ne supune

Și prepară țării ani d-amărăciune.”

Zice. Două lacrimi genele-i stropesc

Și ca roua lină p-al ei chip lucesc. 

Sub aceste vorbe cu care-i răspunde,

Bucuria-i dulce domnul îi ascunde

— „Tu, ce jos în lume fraged am iubit,

Suflete prea gingaș, mie prea dorit,

O, femeie rară! Dulcea ursitoare

Nu ți-a dat în parte griji apăsătoare,

Ci prin frumusețe și-ani desfătători,

Lacrimile noastre să le schimbi în flori.

Lasă-ne dar nouă grijile străine

Și petrece-n casă zile dulci și line!” 

Timpuri de virtute și de fapte mari!

Suflete străbune, nobile și rari!

Ați trecut ca frunza ce de vânt răpită,

Lângă tristul arbor cade veștejită.

Dar stejarul mândru încă se-nvelește

Cu cununa-i verde care ne răpește.

Iar tu, Românie, totul ce dorești,

Tot ce perzi odată, nu mai dobândești!

Să cătăm în noaptea timpurilor stinse

Faptele sublime, numele ne-nvinse!

Căci tot ce mai poate, sub al nostru dor,

Să ne mai consoale, e lumina lor. 

Astfel sub povara vârstei ce-l zdrobește,

Cu trecutu-i dulce, cel bătrân trăiește,

Și încins în lanțuri, robul cel străin

Anii libertății cântă dulce, lin.