Noi te lăsăm, o, patrie,

O, țară de suspine!

Vom trece viața-n lacrime,

Înstrăinați de tine! 

Sub greutatea lanțului

Al nostru braț s-abate; 

Prin mărăcini picioarele

Se-mlădiu sângerate. 

Și când ne las puterile,

Când inima slăbește,

Sub lovitura biciului

Virtutea noastră crește. 

Dar dorurile corpului

Uităm cu toții-ndată

Când umbra dulce-a patriei

Prin lacrimi ni s-arată. 

Astfel cânt moldavii de tătari robiți,

Astfel cânt pe cale abătuți, zdrobiți.

Întâlniră cete ruse și române

Ce-au scăpat din spada hoardelor păgâne.

Dar moldavii cată robii-a libera...

Capu-oștirii ruse le vorbește-așa

— „De-ți lovi tătarii după cum vă place,

Are să se strice noua noastră pace.”

— „Cum nu ne vom bate, doamne, când zărim

În robie soațe, fiice ce dorim?”

Astfel strig românii și pe lângă dânșii

Ordele turbate văd trecând cu prinșii.

Braha stă, privește... O femeie trece

Cu picioare goale, noată-n huma rece,

Cu vesminte rupte, perii revărsați,

Brațele sub lanțuri, ochii-i lăcrimați.

Tinerica prinsă către dânsul cată.

Strigă cu durere, cade leșinată.

Braha recunoaște pe soția sa. 

Își cheamă vitejii, p-al sau cal zbura.

Sare peste rânduri, fărâmă ș-ucide.

Rușii nu cutează calea-i a închide.

Apoi dă năvală și fărâmă amar,

Pân' la cea din urmă viață de tătar.

Liberă toți prinșii și p-a lui consoartă

O primește-n brațe; însă, vai! e moartă!...