În umbrosul spațiu se revarsă zori.

Turcii dorm p-o coastă însmălțată-n flori.

Dar oștenii noștri și cu domnul june

Către cer înălță sfântă rugăciune.

Domnul cheamă capii și-astfel le-a vorbit

— „Voi, cu care-n viață crud am suferit,

V-aduceți aminte vechea vitejie!

Umbrele străbune, astăzi cu mândrie

Vă privesc sub arme p-ăst fălos pământ.

Azi mărirea veche iese din mormânt.

Nu vă fie teamă despre-a lor mulțime,

Ce de vitejie fuge cu rușine!

Astfel cum un arbor crește mai frumos

Când abați din ramuri cele de prisos,

Astfel și poporul pentru-a fi ferice

Trebuie să facă dalbe sacrifice.

Astăzi toată lumea către cer se-nchină

Să triumfe mândru cauza creștină.

Dacă vom învinge pe apăsători,

Dorurile țării s-or preface-n flori,

Soarele măriei va luci d-aice

Peste venitorul patriei ferice.

Dacă ne vor bate, d-astăzi pe pământ

N-om avea scăpare nici chiar în mormânt.

Limbile străine, cu disprețuire

Pe români numi-vor în nefericire.

Următorii noștri, abătuți de dor,

Vor roși de viața părinților lor. 

Însă vom învinge... Cu săbiile-n mână

N-a supus străinul patria română.

Ceea ce nu speră, nu-i demn să merite

Fructele speranței cele dobândite.”

Zice. Toți de fală seamănă-mbătați.

Domnul trece podul cu puțini armați.

Patru pași de frunte cearcă să-i poprească,

Dar românii treier armia turcească.

Astfel mândrii vulturi către vânturi zboară,

Despicând curentul care-i împresoară.

Precum două râuri peste câmpul lat

Se-ntâlnesc adesea pe comunul pat,

Astfel se-mpreună, râură, se frânge

Al ambelor armii spumegosul sânge.

Ei pătrund la corturi... Într-a lor iuțime

Se înturnă. Tunul bate cu asprime.

Pe tot frontul oștii lupta s-a întins;

Peste tot turbarea sufletele-a-ncins.

Inima română însă nu răcește

Dorul biruinței o însuflețeste.

Turci mai mulți s-adună... prin români fac cale.

Oastea noastră pierde tunurile sale.

Ca torent ce cură după vijelii.

Află bariere peste lungi câmpii,

Își oprește cursul, geme, se lățește,

Apoi cum abate lanțul ce-l oprește.

Fuge peste luncă, gros spumând, turbat,

Urlă, greu îneacă câmpul depărtat.

Astfel otomanii se revărs nainte,

Oripeunde calcă, seamănă morminte,

De creștine corpuri luncile-s velite;

Brățele sunt rupte ș-armele zdrobite. 

Însă pretutindeni bravii ce s-abat,

Sprijină cu pieptul vântul cel turbat.

Dar Mihai așteaptă corpu-ajutător...

Va veni-nainte de pierirea lor?

Soarele-i aproape sceptrul a-și depune.

Domnul îngenunche, face rugăciune

— „Doamne, ce-ești în ceruri, blând, ascultător,

Fii cu bunătate pentru-al tău popor.

Iar de cere soarta prada sa cu-asprime,

Cruță astă țară și lovește-n mine!”