La senat s-adună capii cei mai bravi,

Soli germani, soli unguri, deputați moldavi,

Preoți venerabili cu păstorul mare,

Nobilă junime plină de-nfocare.

Dar Mihai cu fața nobilată-n dor,

Cel întâi se scoală și le zice lor

— „Astăzi turcii calcă drepturile sfinte,

Schimbă viața-n moarte, țările-n morminte.

D-astăzi peste fața dalbelor câmpii

Pe ruine-nalță splendide geamii.

Câmpul schimbă fața și se-mbracă-n doliu;

După dânșii urmă flăcări, moarte, spoliu.

Prin altare sfinte vasele zdrobesc;

Intră prin familii, pe copii turcesc;

Mume și fecioare rușinos insultă;

De nici o putere barbarii n-ascultă.

Suflete-njosite ce-n lume trăiesc

Ca să rușineze neamul omenesc,

În această țară calea lor arată

Și de dorul țării fierbântat se-mbată.

Neamul nostru piere; dar ce e mai rău,

Cade cu rușine pe mormântul său!

D-astăzi înainte numai cu arma-n mână

Va scăpa de moarte patria română.

Între viața sclavă ș-un mormânt fălos

Nu-întârzie-un suflet nobil, generos.

Astfel totdauna țara liberară

Vechi eroi ce-n fală se glorificară.

Inima lor mare să vieze-n noi!

Să pierim sub arme ca străbunii-eroi!” 

Astfel zice domnul. Un boier răspunde

— „Dorul țării noastre sufletu-mi pătrunde.

Vorbele-ți sunt mândre, dulce mă răpesc

Din amare gânduri unde rătăcesc!

Dar, înalte doamne! mult ar fi mai bine

Să-mblânzim pe heară prin cuvinte line.

Țara-i obosită ca un trist mormânt,

Aur, arme, brațe, doamne, nu mai sânt.

Apărarea noastră, cât de dalbă fie,

Ar scorni pe țară zile lungi d-urgie.

Inimile noastre zboară călduros

Peste-al bărbăției zid alunecos,

Dar înțelepciunea caută-a ne duce

Prin furtuni turbate către țelul dulce.”

Zice. Dar eroul astfel a vorbit

— „Înțeleaptă-mi pare vorba ce-ai grăit,

Dar de-nțelepciunea robului ce-n fiare

Tremură să piarză zilele-i amare.

Poate-al țării tale nobil, sfânt amor

A putut să-ți facă gând îndoitor?

Este-nchisă calea pacea dulce-a cere.

Turcii pleacă fruntea numai la putere;

În lumina minții orbi sunt ochii lor;

Singuri își prepară negru venitor.

Frica d-a ne pierde pare slab prepus.

Nimeni cu-arma-n mână țara n-a supus.

Ne-nvoirea noastră, setea de domnie

Inimilor sclave datu-ne-a-n sclavie.

Frații de Moldova, dalbi, leali eroi,

Gintele vecine vor veni cu noi.

Dar de-am fi chiar singuri, încă-ar fi mai bine

Să murim cu fală decât cu rușine!” 

Capul legii noastre cere-a cuvânta.

Flacără divină luce-n fața sa

— „Legea ni se calcă, țara se robește

Ș-armia română tot mai viețuiește.”

Zice și realță brațu său în sus,

Arătând pe cruce chipul lui Isus

— „Crist muri pe cruce pentru-umanitate

Și prin moarte dete lumii libertate.

Nu-i creștin acela ce nu știe-a da,

Pentru-al țării bine, pacea, viața sa!

Dincolo de moarte radios străluce

Soarele măririi eroilor, dulce.

Ochii-nțelepciunii, cei de moarte plini,

Nu pot să pătrunză dulcile-i lumini.

Astfel este omul ce-njosirea-abate

Tremură să moară pentru libertate.

Dar poporul nostru, nobil, generos,

Rupe cu-a lui viață lanțul rușinos.”

Astfel le vorbește. Domnul oaste strânge,

Luptă mare-ncepe, pe barbari înfrânge.