Pe o vale-ntinsă, luna de prin nori

Varsă valuri d-aur peste luptători.

Unii-n somnul dulce sufletele lasă,

Alții-nșeală timpul bând voioși la masă,

Alții-nfrână caii, spăl armele lor

Sau revarsă-n noapte doine dulci de dor. 

Dar Vlăduță-vodă stă sub cort și spune

Vorbe de mirare doamnei sale june

— „Fiecine cată tronul domnitor

Și străinu-i face mână d-ajutor.

Poate că să-nvingem armia maghiară,

Însă vom aduce pacea dulce-n țară?

Noi neavând putere, turcii-ntărâtăm

Și cu chipu-acesta tara o trădăm!” 

Zice... Cum un șarpe ce, călcat, se-nalță,

Doamna, turburoasă, capul său realță.

Arde-n frumusețe, viață și mânie,

Ca un arc în ceruri printre vijelie!... 

Ochii-i plini de lacrimi și langor ceresc,

Într-un râu de patimi se re-nviețuiesc

— „Când al nostru suflet înrobit se-nchină,

Orice cuget nobil ni se pare crimă.

Forța sufletească, foc dumnezeiesc,

Să nu se măsoare pe lut omenesc!

Vulturii ce-atacă tauri cu turbare

Măsură curajul cu-a lor turmă mare?

Tu-ți ascunzi cu-aceasta slăbiciunea ta;

Moartea nu se cade spaima ție a-ți da!

Cela ce de moarte se codește foarte,

Poartă-n al său suflet semn amar de moarte.

Astfel muritorul ce-anii grei insult,

La numirea morții tremură mai mult.

Să dorească viața robul ce roșește,

Când să fie liber inima-i gândește!

Cei bravi nu vor viața când pe muritori

Ea nu varsă dulce drăgălașe zori!

Fenixul, se zice, când îmbătrânește,

Se-nconjoară-n flăcări și se-ntinerește.

Astfel nasc românii chiar prin moartea lor,

Căci ei sunt din neamul celor ce nu mor.” 

Zice. Cerul nopții luce sub lumină.

De discursul doamnei, domnul se-ndivină.

Dă semnal de luptă... bate pe maghiar

Și cu moarte-l sparge până la hotar.