Ștefănică-vodă intră-n Românie.

Radul, domnul țării, cum aude-i scrie

„Fiul meu cel tânăr, ce păs furtunos

Turburat-a oare sufletu-ți frumos,

Cât să tacă glasul sângelui frăției

Și să calci cu moarte fiii României?

Șerpii între dânșii încă nu s-omor,

Nu-nvenin cu moarte cei din neamul lor.

Pentru ce românii, fii ai ceeași mume,

Mult mai rău ca șerpii face-vor în lume?

Bărbăția-i mândră când un crud străin

Poartă în sânul țarii moarte, pradă, chin,

Căci atunci pe popol dalba-i rază luce

Ș-ale sale bunuri le revarsă dulce!

Astăzi șase popoli țara ne-mpresor,

Către noi cu moarte și robie vor!...

Numai prin unire vom scăpa de soartă,

Iar prin dezbinare țara noastră-i moartă.

Dar tu vrei prin arme ca să ne fărami

Și, zdrobindu-ți frații, servi ai tăi tirani.”

Astfel Radul scrie vorbe dulci și line.

P-a lui față cură lacrime divine.

Apoi merge-n cortul domnului bătrân

Care îi deschide sânul de român.