Într-a nopții pace ei sărbătoresc

Până când în aer stelele albesc.

Dar atunci în sala cea de sărbătoare

Coperit de rane un ostaș apare

— „Hanul cu tătarii vin p-acest pământ

Și îl schimbă-n doliu și în trist mormânt!” 

Astfel zice bravul și sub răni s-abate.

Domnul îl sarută și cu bunătate

Zice: — „Mergi d-alină nobilul tău chin

P-al meu pat molatic în repaos lin!” 

Danțul urmă cursu-i: muzicile sună.

Ștefănică-vodă dănțuie c-o jună.

— „Dulce copiliță! Ștefan îi zicea,

Vrei să-ți dau coroana și cu viața mea?”

— „De voiești, o, doamne, dulce să-mi fii mie,

Lasă desfătarea, mergi la bătălie!” 

Domnul stă pe gânduri, pare rușinat.

Cheamă căpitanii... Toți a-ncălecat.

Zboară la Coroba, pe tătari lovește,

Îi fărâmă crâncen și pe mulți robește.

D-acolo se-nturnă către mândra sa

Și cu-a lui coroană îi dă mâna sa.