Domnul trece noaptea singur în veghere.

Inima-i răpită fuge spre durere,

Până somnul dulce cu-aripa-i d-eben

Vine de-i îmbată sufletul său demn.

Printre vise vede o fantasmă dulce.

Fața-i ca lumina florilor străluce,

Ca torent sub soare râură-ai săi peri;

Ochii-i plini de lacrimi seamăn rupți din ceri.

Vălu-i alb ca crinul grațios se-ndoaie,

Brâu-i strălucește c-arcul cel de ploaie.

Ea vorbește... — „Cerul binevoitor

Preursește țării splendid viitor;

Însă tu pieri-vei fără bucurie,

Cei străini preda-vor țările c-urgie,

Ce prin ani de chinuri să vă curățiți

Suferința-nalță popolii robiți

Fierul vechi prin flăcări astfel tinerește.”

Zice și dispare... Domnul se trezește.