Domnul merge-n frunte luminat mereu

De lumina dalbă sufletului său.

Nimeni nu mai poate domnului să urme.

Căpitanii roagă pasul să-și înturne.

Câțiva turci văzându-l repede-l atacă.

Mândrele lui arme furia-i împacă.

Unul dintre dânșii care mai trăiește

Își ridică lancea. Domnul se sfiește.

El apucă lancea cu-ambele lui mâini

Așteptând s-ajungă bravii lui români.

Amândoi cu mâna cruda lance țin.

Turcii către dânșii cu turbare vin. 

Dar ca două valuri pe mări furtunoase

Iată vin Buzeștii cu săbiile scoase.

Ei ucig străinul și pe domn îl scap

Și toți trei s-aruncă în al oștii cap.