Soarele-apusese. Lupta tot urma;

Dar împinși, românii, spatele-nturna.

Iar Mihai Viteazul la ai săi cuvântă

— „Un român de moarte nu se înspăimântă.

Ce vor face oare slabele femei,

Dacă voi dați dosul, o, vitejii mei.”

Zice și soldații, rușinați, se-nturnă...

Domnul pasă-n frunte; toți cu fală-l urmă.

Vede comandantul Mustafa-pașa,

Prin bravură cată lupt-a precurma.

Chiar ca semizeii din antichitate,

El îl cheamă-n luptă și fălos combate.

Oștile-n mirare privesc și s-adun.

Caii lor resaltă, armele răsun.

Se fărâm pe zale far' să verse sânge.

Domnul schimbă-ndată spada-i ce se frânge.

Pașa trage-atuncea paloșul tăios.

Fierul sparge zaua domnului frumos.

Pașa se doboară sub o lovitură

Și cu viața pierde sângele pe gură.

Turcii cu dezordin repede s-avânt.

Cei mai mulți dintr-înșii aflu-al lor mormânt.