P-un gonaci în spume, Manta cel bătrân

Trece sub vedere corpul său român.

Peste barba-i albă, pletele-argintoase,

Razele de soare scânteiesc voioase.

Apoi generalul, mândru d-ai lui ani,

Zice-aceste vorbe către căpitani

— „Sabia străină pleacă frunți plecate;

Când inima-i slabă, brațele-s legate.

Mulți roșeau în viață mândru-a mai gândi

În străbuna țară fericiți a fi;

Căci robia lungă sufletu-njosește

Tot atât cât corpul dureros zdrobește!

Cât sub arme dalbe popolul a stat,

Chiar la zile rele fost-a respectat.

Numai cu-arma-n mână d-azi românu-n lume

Va putea fi liber și fălos în nume.

Vulturul cel mândru căruia s-a smuls

Aripile, zace de dureri pătruns,

Dar când crește aripa-i, își apucă zborul,

Sparge cu mândrie vânturile, norul.

Astfel și românul astăzi rearmat,

Locul său în lume liber și-a luat.” 

Cum în vijelie frunza cea stricată

Zace pe sub arbori tristă, răsturnată,

Se dobor străinii peste câmpul lat.

Mustafa dă fuga de puțini urmat.