Către domnul Petru tânăra sa fată

Într-o zi purcede tristă, dolorată.

Își ridică vălul cu aur țesut.

Ca o auroră chipu-i a părut.

Ochii-umbriți de gene râur lacrimi line,

Râură tezauri de grații divine. 

Vorba-i ca murmura aurei ușori

Printre rozioare, delicate flori.

Părul ei ce noaptea fața-i împrumută

În ridente bucle sânul ei sărută. 

— „O, mărețe doamne, fii ascultător.

Au venit cazacii, prad, robesc, omor.

Fii cu bunăvoie pentru-această țară!

Scoală-te și sparge ceata lor barbară!”

— „Fiică, nu deschide sânu-ți frăgior

Grijilor ce farâm omul pieritor.

Inima fecioarei sub dureri s-abate

Ca sfioasa floare prin furtuni turbate.

Cel ce-ți dete viața ție ți-a lăsat

Lumea cu dulci raze, unde necurmat

Grijile-ncunună cugetele line

Cu florile d-aur viselor senine.

Te îmbată dulce de cerești visări

Și ne lasă nou negrele vegheri!”

— „Dar când omul uită drepturile-i sfinte,

Nu-i iertat femeii să-i aducă-aminte?” 

Zice: ochii pleacă dulci și lăcrimați,

Domnul îi sărută perii săi curați

Și cu dalbe lacrimi: — „O, preadulce fiie!

Îi vorbește domnul; Voia ta să fie!” 

De trei ori din ceruri rumenele zori

Au deschis spre lacrimi ochii muritori.

Dar a treia dată lupta se precumă.

Inamicul fuge și moldavii-i urmă.

Taie și fărâmă pe cazaci cu dor,

Prinde în robie pe hatmanul lor.