Cinci columni de flăcări coperite-n fum,

Din cinci părți de lume peste țări detun.

Turcii și tătarii cad amar pe țară

Ca turbate râuri după ploi de vară.

Sunetele d-arme, tropote de cai,

Uruiri de care trec în jos pe plai.

Strigăte de fală, plângeri de durere,

De la cel ce-nvinge, de la cel ce piere,

Peste fața țării repede cobor,

Dintr-un munte într-altul leșină și mor.

Unde calcă turcii tot s-atristă foarte,

Totul ia culoarea de mormânt, de moarte.

Pe bărbați înțeapă... Junele fecioare

Cu-anii lor cei fragezi pierd a lor onoare.

Mumele cu corpul coper pruncii lor

Și-n această luptă cu durere mor. 

Radu cheamă capii ș-astfel le vorbește

— „Mehmet-bei c-oștire țara ne robește,

Dar cât al meu sânge nu va putrezi,

Fruntea-mi în sclavie nu voi umili.

Lanțu-ncinge corpul când inima cade,

Când nu mai roșește ca să se degrade! 

Cel ce poartă jugul e de lanțuri demn

Al oricărei crime lanțul e un semn.

Dar a noastră țară pe viitorime

N-are să roșească d-a noastră rușine.

Cel ce geme-n lanțuri, martor Dumnezeu!

Nu-i din fiii țării, nu-i din neamul meu!”

Căpitanii jură cu solemnitate

Viața lor să deie pentru libertate.

Cetele române se re-mbărbătesc,

Cu-arme și tărie pe străini trăsnesc.

Sângele se varsă... C-orice lovitură

Naște-un val de sânge ce pe sânge cură,

Albele turbane pică, se desfac...

Pe pământ, în rânduri, musulmanii zac.

Sunetul trompetei nu le dă mișcare.

Caii fără frâne-i calcă sub picioare;

Câți se pun să fugă nu scap de mormânt,

Fug ca nori de ploaie fulgerați de vânt,

Strălucitul soare scutură de ceață

Pletele-i lungi d-aur, luminoasa-i față,

Cum flăcăul tânăr scutură ușor

Părul lui cel galben și râurător.