DRUMURILE UNUI EXILAT

Dacă norocul, şi într-o măsură încă mai mare nenorocul, nu i-ar fi însoţit paşii în viaţă, poetul Dimitrie Bolintineanu n-ar fi părăsit poate niciodată orașul adoptiv de pe malurile Dimboviţei. Fiul macedoneanului Cosmad, răposat de timpuriu şi astrucat la Bolintinul din Vale, s-a statornicit în Bucureşti de nevoie, bucurîndu-se de generozitatea rece a unor rude îndepărtate, datorită cărora a şi putut învăţa carte. La începuturile ei, biografia lui se aseamănă oarecum cu aceea a lui Grigore Alexandrescu. orfan și el, oploşit în capitală. Ca şi fabulistul, şi în contrast cu confrații din aceeaşi generaţie, căreia îi zicem a paşeptiştilor, autorul Legendelor istorice s-a ridicat dintr-un strat de jos. Mic slujbaș administrativ în tinereţe, Bolintineanu s-a făcut remarcat datorită talentului poetic, care i-a adus modestul rang de pitar, conferit de Bibescu. domnitor cu ocazionale porniri de mecena, protector, însă nu cu mină largă, şi al lui Grigore Alexandrescu. În sfirşit, amîndoi poeţii, stele de prima mărime în Valahia vremii, au urmat și mai departe căi paralele, ocupind, după Unire, funcţii de stat importante, totuși mereu săraci ca la început, probabil și fiindcă erau lipsiţi de spirit practic, dar şi pentru că au respectat riguros un cod etic prea des și scandalos încălcat de alţii în viaţa politică a epocii.

„Sărac ca un beduin“ și în 1859, deci în plină maturitate, Bolintineanu publicase pină în acel an două cărţi de călătorie și pregătea altele. Perioada lungilor lui drumeţii se încheiase însă în anul anterior, o dată cu întoarcerea din exil. E adevărat, va mai trece graniţa și în 1860, ca să-l însoțească pe Cuza-vodă. Dar aceasta va fi călătoria domnitorului, nu a lui, component modest, deși iubit, al suitei. Alte plecări în străinătate, mai tîrzii, vor îi drumurile triste ale unui om bolnav, istovit înainte de vreme.

Într-un veac in care studiile în străinătate, îndeosebi ia Paris, reprezentau o condiţie aproape obligatorie, învăţămintul din ţară aflîndu-se într-un stadiu inferior, mai toți scriitorii noștri au petrecut ani lungi în Oeccident. Deşi, după cum ne informează lon Ghica, recita atit de bine versurile solemne ale clasicilor francezi, Alexandrescu n-a văzut niciodată turnurile catedralei Nôtre-Dame. Dimitrie Bolintineanu a avut mai mult noroc. În 1845, Societatea literară din București i-a oferit o bursă pentru Paris, încropită din contribuţia lui A. G. Golescu şi Ştefan Golescu. A putut astfel să stea în capitala Franţei doi ani, aflindu-se în cea mai bună companie : Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti şi alţi tineri români. Nu s-a întors de acolo cu nici o diplomă, dar a deprins atît de bine franceza, incit să-și poată tălmăci singur versurile (Brises d'Orient), şi şi-a consolidat convingerile democratice și revoluţionare. Cei doi ani parizieni, în viltoarea ce anunţa evenimentele din 1848, au avut consecințe definitive în formaţia scriitorului și omului politic. Un jurnal al acestei călătorii, Bolintineanu nu s-a simţit îndemnat să scrie. Nici alţi scriitori contemporani cu el a-au relatat drumurile făcute, în timpul studiilor, spre Apus și înapoi, poate pentru că erau ceva prea obişnuit şi, li se părea, lipsit de interes. E o lacună pe care o regretăm.

A urmat revoluţia de la 1848. Poetul melancolic, autor al elegiei O fată tinără pe patul morţii, şi-a arătat deodată altă față. În timpul mişcării a fost un căuzaș activ, energic şi de o consecvență egală cu a lui Bălcescu. N-a jucat rolul de fruntaş între fruntaşi al acestuia, însă şi-a făcut datoria cu convingere în locul ce i s-a încredințat, ca redactor răspunzător al Popolului suveran. În coloanele gazetei revoluționare, s-a războit cu ezitanţii, cu interesaţii și trădătorii, s-a opus argumentat şi vehement intervenţiei otomane. A colaborat acolo, între alţii, şi cu Grigore Alexandrescu, membru al redacţiei.

Cînd, în septembrie 1848, Fuad-paşa şi-a instalat cortul de mătase în cîmpia Cotrocenilor, pe iarba strivită de copitele cailor frumoşi ai spahiilor, dintre cei doi poeţi cel ce s-a arătat a fi de astă dată mai norocos a fost Grigore Alexandrescu. Fabulistul a rămas la casa lui, îngrijorat, pîndit de primejdia surghiunului, dar absent de pe lista proscrișilor. Mai nenorocos, desigur şi fiindcă trezise mai multe animozilăţi, Bolintineanu, închis în mănăstirea Cotroceni din primul ceas al represiunii, şi-a auzit numele citit de colonelul Ion Voinescu printre ceilalţi douăzeci şi doi de părtași la revoluţie alungaţi din ţară. Cu Bălcescu, Rosetti, Bolliac, Zane, Aristia, cu arhimandritul Snagoveanu, cu soţul Anei Ipătescu, căruia i se zicea Sprîncenatul, şi alţii, a fost pornit la drum spre Dunăre, în acea noapte de toamnă a anului 1848, fără ca vreunuia, cît de pesimist, să-i treacă prin minte că plecau într-un exil barbar care avea să dureze peste nouă ani! Episodul va fi relatat de Bolintineanu în una din Călătoriile sale. Toate călătoriile narate de scriitor, cu excepţia celei oficiale din 1860, se situează în cuprinsul acestor ani. Primele etape urmează un itinerariu obligatoriu, sub paza osmanliilor înarmaţi cu şușanele. Cele de mai tirziu se vor desfășura din proprie iniţiativă şi în toată libertatea, fostul căuzaș avînd îngăduinţa să se miște nestingherit pe toată întinderea celor cinci continente (într-un rînd plănuia să plece în Australia !). Timp 'de nouă ani ar fi putut colinda lumea întreagă, dacă ar fi avut mijloace, partea din planiglob interzisă limitindu-se la un oarecare peltic de pămint situat între Dunăre, Prut și Carpaţi, care era însă, dintre toate, locul cel mai rîvnit, fiindcă acolo își schimba veşmîntul, după anotimpuri, patria.

Spezele primei călătorii, involuntare, au fost suportate de cei ce porunciseră exilul. Nişte „arestuiţi“, cum se spunea pe atunci, nu se puteau aștepta la confort. Totuși, spre mirarea sa, cititorul îi va vedea nu numai dormind în gimii, sub bătaia ploii reci, ci și ospătaţi ca în Halima de cîte un paşă binevoitor. Eliberindu-se cu de la sine putere, ca într-o scenă de operetă, dintr-un surghiun ce a avut și părţile lui vesele într-o odisee cel puţin pentru unii tragică, surghiuniţii s-au deplasat mai departe pe cont propriu. În ceea ce-l priveşte, Bolinţineanu va dispune la început de o sumă ce-i fusese adusă în drum de niște rude, apoi va beneficia de unele alocaţii provenite din fondurile exilaţilor, ca şi de ajutoare băneşti primite în răstimpuri de la prieteni. Spre deosebire de aproape toţi ceilalți, el nu avea în ţară surse de venituri sau familie cu stare. De cheltuielile curente ale valahilor aduși cu silnicie la Constantinopol se îngrijea haznaua imperială. Era vorba de sume modice, cu care Boliniineanu n-ar fi putut întreprinde vreo călătorie. Pentru a se urni la drum, el s-a înglodat pînă peste cap în dalorii, făcute la fraţii Polihroniade, cărora le va rămîne dator pînă în cel din urmă ceas al vieţii. Turistul nostru a tirît cu el aceeași ladă și acelaşi sac de călătorie, cu care plecase de acasă și în care nu a avut cu ce să adauge ceva nou. În ligipt, de unde nimeni nu se întorcea cu mîna goală, a cumpărat și el un cap de mumie, acolo, atunci, marfă curentă, la îndemina oricărei pungi. Căpăţîna stafidită și neagră provocîndu-i dezgust, a lepădat-o şi pe aceea. Călătorind prin locuri de unde, cum spune ei însuși, doar zgiriind pămîntul cu unghia poţi da la iveală vestigii ale unui trecut ilustru, i s-a întîmplat să i se ofere monede de argint cu profilul lui Alexandru Machedon. Le-a primit şi, la refuzul localnicilor darnici de a accepta vreo plată, a înmiînat gazdei contravaloarea, ca danie pentru săracii satului. Nici fireasca plăcere de a colecţiona nu a putut fi o ispită penţru călătorul de o rară corectitudine.

În inventarul pe care-l vor alcătui prietenii la moartea poetului, nu apare nici un obiect adus din ţinuturile vizitate cîndva. Zestrea drumurilor și popasurilor lui Bolintineanu sînt exclusiv cărţile lui de călătorii.

Poate că evoluţia jurnalului de călătorie, ca gen, în literatura română ar fi fost alta, dacă pitoreștile însemnări de drum ale spătarului Milescu ar fi devenit publice, în ţară, la vremea lor. Aceste însemnări au avut însă o soartă asemănătoare cu aceea e epopeii lui 1. Budai-Deleanu. Bolintineanu nu le-a cunoscut, ele apărind fragmentar în românește abia după mai bine de un deceniu şi jumătate de la moartea lui, prin osirdia lui G. Sion, fost coleg de școală şi prieten al poetului, editor la Iași, în 1856, şi al Călătoriilor în Palestina şi Egipt. Inceputurile, care au putut rodi, ale jurnalului de călătorie se situează la noi abia în al treilea deceniu al secolului al XIX-lea. Ctitorind efectiv genul, Dinicu Golescu, boier în giubea şi cu ișlic, însă minte luminată deschisă înnoirilor, introduce în descrierea de itinerarii, de locuri, de monumente și de moravuri nota patriotică și democratică, pe care o vom regăsi de aci înainte, fără excepţie, la toţi drumeţii români. Ţările române se aflau în preziua unor transformări radicale, şi intuite şi pregătite de spiritele înflăcărate de ideea progresului. Confruntarea stărilor de lucruri din țară cu acelea din alte părți se impunea imperios. Ceea ce se dezvăluia ochilor călătorului român îndată ce trecea hotarul spre răsărit sau spre apus trebuia să fie îndemn şi exemplu. O spune cu autoritatea lui și Gh. Asachi, revenind în 1830 de la Petersburg, dintr-o călătorie oficială, pe care o povesteşte cu multe amănunte revelatoare: „Scoposul călătorului au fost numai a da compatrioților săi o idee despre aceste şi de a ațița dorirea celor ce pot călători ca, aflindu-se intr-o țară străină, să cerceteze cu amănuntul toate pentru a lor îndeletnicire şi folosul patriei, în care să aducă unele deprinderi şi îmbunătățirile vie“ țuirei soțiale, ca, aflindu-se în Evropa, să nu mai fie socotiți întru aceste moldo-românii lăcuitori ai Asiei“, Primul călător român, notabil, după Asachi se îndreaptă peste numai cîţiva ani spre apusul Europei. Peregrinul e transilvan, provine din alt mediu social şi cultural, se arată citeodată cam acru în aprecieri şi sentinţe. Propășirea «e lor săi îi stă totuși la inimă, severitatea criticii lui, aplicată la ceea ce vede mai întii în orașele de dincoace de Carpaţi, se orientează pozitiv. Dar şi cartea dui I. Codru Drăgușanu va apărea abia în 1865, aproape concomitent cu ultimul volum al lui. Bolintineanu. Din nou o experiență valorificată prea tîrziu.

Pentru peregrinul transilvan, Cîmpulunegul, Tirgoviştea, Bucureştii erau orașe de pesie hotare, de unde şi prospeţimea impresiilor solicitate la tot pasul de inedit. Într-o vreme în care călătoriile se făceau anevoie, cu căruţa de poștă, românii ardeau de curiozitatea de a-şi cunoaște propria lor patrie, descrisă pină atunci de yoiafori străini în cărţi citite, dacă nu acasă, în orice caz prin bibliotecile de la Paris. În 1836, Moldova şi malul românesc al Dunării fuseseră cercetate de Saint-Marc Girardin. Înaintea lui trecuseră pe aici şi F. G. Laurançon, Willian Wilkinson, R. Lindau şi alţii. Ceea ce-l atrăgea încoace, cel puţin pe unii dintre acești occidentali, era şi interesul faţă de o regiune cîndva romană. Marele trecut, mai îndepărtat sau mai apropiat, îi mînă la drum şi pe călătorii români. Din motivele cunoscute, preocuparea istorică este extrem de vie la scriitorii noştri. Patriotismui activ fiind numitorul comun al activităţii lor, îi vom vedea, şi în calitate de călători, iscodind pretutindeni pentru a dezvălui noi temeiuri ale mîndriei naţionale. Alecsandri le găseşte în frumuseţea peisajudui și în arta plină de sevă şi originălitate a oamenilor din popor. Primblarea lui în munţi e un chiot tineresc de surpriză în faţa unor, comori de ordin moral și estetic. Fire mai rece, Grigâte Alexandrescu se aprinde şi el de emoție vizitînd în vara anului 1842 mănăstirile de peste Oit. Memoria l ul de călătorie, publicat parţial în 1844—1845, e un reportaj de amator, însă semnificativ prin veneraţia față de icoanele istoriei naţionale. Intoarcerea spre surse apare acum firesc. Tot în cuprinsul unei veri, aceea a anului 1845, se organizează o adevărată expediţie, patronată de doi arheologi, Cezar Bolliac şi August Treboniu Laurian. Sint căutate, cu pricepere puţină, de începători, urme ale aşezărilor romane — şi găsite! Rezultatele norocoase ale expediției au fost consemnate în versiuni pe alocuri contradictorii de cei doi amintiţi. Istriana lui A. T. Laurian a apărut în Magazinul istoric pentru Dacia, Din itinerarul d-lui Bolliac, în Curierul românesc. De notat că la această expediţie a iuat parte şi Bolintineanu, care n-a publicat nimic atunci, dar şi-a făcut ucenicia de călător cu preocupări ştiinţifice. Poate că din vara anului 1845 și-a format deprinderea ca în orice loc de popas să investigheze neîntîrziat istoria aşezării respective, pînă în vremurile cele mai îndepărtate. Şi poate că tot atunci a înţeles importanţa documentării prin informaţii culese de la localnici şi, mai mult încă, din cărţile celor ce vizitaseră meleagurile înaintea lui.

Seria călătoriilor prin ţară continuă. În 1858, A. Pelimon publică un volum compact: Impresiuni de călătorie în România; în 1863, Pantazi Ghica, literat cu preocupări mult mai interesante și cu însuşiri hotărît superioare celor ce i se recunosc îndeobște, dă la iveală nişte vioaie Impresii de călătorie. In Moldavia. Cu cinci “ani înainte, Bolintineanu vizitase şi el provincia.

De la Dinicu Golescu încoace, Occidentul, vizitat de Codru Drăgușanu, care-şi ţinea deocamdată însemnările în caietele lui, apare în aspecte însorite în paginile lui Alecsandri (Călătorii. De la Baiona la Marsilia, 1855), apoi, cu orașele, monumentele și instituţiile sale văzute de un reporter modern, în seria de foiletoane ale lui N. Filimon. Din altă generaţie, Filimon e totuși stăpînit, ca și pașoptiştii> de nevoia de a confrunta, de a critica, de a îndemna. Nici nu era cu putinţă altminteri. Ţările apusene ofereau elemente de contrast izbitoare. În ceea ce priveşte situaţia din Balcani şi din Orient, perspectiva se răsturna. Deși la doi paşi, frămintate secole de-a rîndul, într-un sens și în celălalt, de oști, de chervanele neguţătorilor şi ale pribegilor, de alaiuri domneşti porniile spre bucuria scaunului” cîştigat sau spre butucul gidelui de pe Bosfor, ţinuturile acestea nu i-au atras pe călătorii români cu condei. Dunărea trăgea un hotar -. de ia care privirile parcă se întorceau cu oroare. Odată la Constantinopol, de nevoie, Bolintineanu face începutul. Cea dintii carte a lui de călătorie, deşi nu prima călătorie povestită, este aceea despre Palestina și Egipt. Înaintea lui, ţărîna locurilor sfinte fusese călcată și de tălpile altor români, hagii, printre care şi monahul Chiriac de la mănăstirea Secu, trimis acolo în interes de serviciu și autor al unor însemnări naive, nu însă lipsite de un anume farmec. În sfirşit, cam într-o vreme cu poetul nostru, note de drum prin unele părţi ale Imperiului otoman schițează şi D. Ralett. care a întreprins în 1855, impreună cu C. Negri, o călătorie de informare în problema veniturilor moșiilor mănăstirești închinate chinoviilor de la locurile sfinte. Broșura lui Ralett, cu titlul Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bu l garia, Constantinopole, tipărită în 1858 la Paris, este scrierea unui observator lucid și atent, pe deasupra concis în exprimare, calitate, ultima, pe care nu o posedă și Bolintineanu. De aci înainte, şi nu întîmplător, chiar din 1858 călătoriile şi relatările de călătorie se înmulțesc. După Unire, România stabileşte contacte mai vii cu restul Europei. Fuza de pionierat a jurnalului de călătorie se încheie. Rolul lui Bolintineanu, în cărţile căruia se întrepătrund toate caiităţile și slăbiciunile caracteristice acestei perioade a începuturilor, care acoperă trei decenii, este eminent.

Fiecare generaţie şi fiecare cultură redescoperă lumea şi, cum unghiul de vedere este mereu altul, explorarea aceasta revelă neconienit aspecte inedite. Interesul se deplasează de la o arie geografică la alta, în regiuni vizitate şi mai înainte se caută obiective ignorate altădată. Cum ochiul omenesc se vădeşte de multe ori a fi un instrument optic reglat după coordonate comune unei epoci şi unui mod de gindire, notele de drum înregistrează pentru posteritate nu numai imagini ale mediului exterior, ci şi contururile universului sufletesc în care acestea au fost receptate. Literatura de călătorii se integrează astfel organic în marile mișcări ideologice și estetice succesive. Volney, care a inspirat şi scriitorilor noștri din prima jumătate a secolului trecut cultul ruinelor, a fost și în calitatea lui de călător un evocator elegiac al măreției apuse. Cartea lui Voyage en Syrie et en E gypte (1787) este opera unui preromantic care cugetă întristat asupra soartei nestatornice a celor omenești. Itin é raire de Paris à Jerusalem, publicat de Chateaubriand în 1811, și Le voyage en Orient, tipărit de Lamartine în 1835, aparţin romantismului, ilustrind pasiunea acestuia pentru trecut și pentru pitorescul exotic. Autorul Geniului creştinismului, pe de o parte, şi membrul guvernului franeez revoluţionar de la 1848, pe de alta, se deosebesc în multe privinţe, dar direcţia voiajelor lor a fost aceeaşi. Pentru romantici, Orientul era un loc plin de taine, înveșmîntat în culori somptuoase și învăluit în miresme tari. Ciclul hugolian Les Orientales a avut un ecou firesc şi în poezia românească romantică. Bolintineanu însuși a dat Florile Bosforului, compuse la fața locului, însă prea puţin rezultate din impresii directe. Interesul romanticilor pentru Orient nu poate fi explicat independent de ponderea pe care frământata regiune o capătă în politica europeană la începutul secolului trecut. Cu deosebire, lupta de eliberare a grecilor iscă manifestări de-a dreptul pătimașe. Participarea lui Byron la bătălia de la Missolonzhi şi moartea lui acolo sînt concludente.

Pentru români, „chestiunea Orientului“ se punea cu extremă acuitate, iar faptul acesta a fost, fără îndoială, unul dintre stimulentele călătoriilor lui Bolintineanu. Indemnul cărților citite n-a lipsit nici el. După douăzeci de ani, în martie 1872, în biblioteca poetului bolnav, pusă la loterie, se găseau, între altele, volume de Byron, Hugo, Lamartine, nu lipseau Voyage en Syrie de Volney, L'Egypte ancienne de Champollion Figeac, L'Univers (Asie Mineur, Palestine). Erau, probabil, numai o parte din scrierile cu care se înarmase pe vremea cînd locuia în promiscuitatea „dulapurilor“, adică a hotelurilor constantinopolitane, simțindu-se singur și părăsit „ca un ciine de cioban închis într-o colibă“. Cu siguranţă că printre acele scrieri se mai găsea și Itinerariul lui Chateaubriand, din care citează, în traducere, un pasaj. Numărul auinrila; din care tălmăceşte extrase san |n _au« iace trimitere este foarte mare. Pe unii dintre ei, în orice caz pe englezi şi germani, îi va fi cunoscut dintr-o sursă intermediară, fiindcă nu ştia nemțeşte și englezeşte. Pe Herodot însă îl parcursese de-a dreptul (în franceză ?). La scurţă vreme după revenirea în ţară, în 1859, a publicat sub titlul Istoria lui Herodot o parte din lucrarea părintelui istoriei. Mai luase cu sine din ţară, sau i se trimiseseră „fişioarele“ din Magazin istorie pentru Dacia, deoarece iucrări tipărite aici apar mereu printre referinţele lui (cronici, Carta Peutingeriană etc.). -

Va fi tirît cu sine tot acest bagaj bibliografic ? Poate. Fie şi numai în sens figurat, Bolintineanu a fost un cătător cu tomurile în buzunar. Nu ne comunică nicăieri cum s-a înzestrat pentru drum. Bănuim că, plecînd la românii macedoneni, şi-a luai hirtie şi culori, fiindcă ne spune că intenţiona să schiţeze o hartă a așezărilor aromâneşti. Harta n-a mai desenat-o şi avem temeiuri să bănuim că pînă şi numele de locuri şi cifrele cu care încarcă paginile Călătoriilor la românii din Macedonia de-a cules nu de pe teren, ci la masa lui de lucru, din cărţile deschise alături. !

Cum. ne-o spune călătorul însuși, pe alocuri a folosit totuși condeiul și hirtia, ca să versilice inspiraţii de

1 Într-o analiză succintă, dar cu probe severe de anchetă judecătorească, Th. Capidan trage concluzia că Bolintineanu nu a înaintat sigur în sudul Dunării deci pînă la Salonic, iar de aici, prin Caterina, pînă la Muntele Olimp. Va mai fi fost, poate, şi pînă la Ienige, să vadă ruinele Pellei şi frumuseţile Edesei. Pină la Bitolia nu a ajuns însă în nici un caz! Se pare, de asemenea, mai adau Th. Capidan, că poetul nu a fost nici la Muntele 05. Aceasta este părerea unui călător din 1882 la Sfîntul Munte şi în Macedonia (A. Pencovici).

moment. Așa a făcut în fortăreaţa de la Fetișlan, unde a aruncat anatema asupra boierilor antinaţionali şi a „muierilor“ lor. A mai scris versuri în amintirea Cleopatrei, lingă rămăşiţele băii frumoasei regine, apo a evocat în ample strofe evenimente și personalităţi din istoria Egiptului. Inspirația poetului se declanșa lesne şi tot atît de uşor se concretiza în stihuri. Îl putem deci crede pe cuvînt pe bardul călător. În rest, totul era sintetizat, ordonat şi scris acasă, din memorie. O dovadă în plus: în cîteva rînduri, cu naivitate, scriitorul mărturisește că. în legătură cu o anume construcţie, localitate, persoană i s-a povestit ceva, dar a uitat ce... Pentru Bolintineanu istoria a fost o preocurare majoră. Literatura lui este preponderent istorică. Cu această preferinţă şi în locuri cu un trecut faimos, nici nu se putea să nu stăruie asupra acestui trecut.' Cînd scrie despre o localitate, în care a poposit sau pe care a zărit-o în treacăt, fie cît de departe, întrerupe rela-' tarea călătoriei sale și povestește tot ceea ce a putut afla despre respectiva localitate. Acest mod de a concepe jurnalul de călâtorie nu-i aparţine numai lui. Dar, spre deosebire de alții, el exagerează, angajindu-se în digresiuni mult prea lungi, care dau jurnalului o notă livrescă prea acuzată. În faţa monumentelor pro-

Argumente : Bolintineanu face unele situări geografice inexacte și scrie Santa-Agora în loc de Santa-Gora

(Sveta-Gora = Sfintul Munte). Eroarea ortografierii numelui, reâlă, nu poate duce la o conduzie atit de categorică. Poetul scrie de multe ori greşit numele proprii. Cit priveşte localizarea necorectă a unei localităţi, faptul ne apare mai curînd ca o dovadă a amatorismului călătorului nostru, care nu obişnuia să-şi facă note și scria, la înapoiere, din amintire.

Cu titlul Scrierile lui Dim. Bolintineanu despre Macedonia, studiul lui Th. Capidan a apărut în Omagiu lui 1. Bianu, București, 1927, pp. 79—90.

XVI

https://biblioteca-digitala.ro

cedează la fel, confruntind opiniile istoricilor, ale arheologilor şi ale călătorilor dinaintea lui, preluînd de la uceşua nu numai datele asupra constructorilor, materialului, măsurătorilor, ci şi descrierile, pe care am fi preferat să le încerce el însuși. Desigur, ritmul relatării călătoriilor devine lent și nu sînt puţine paginile pe care cititorul le parcurge cu un efort de voinţă. Semnalăm aici defectul principal al Călătorior lui Bolintineanu, care i-a fost reproşat de toţi cei ce-au scris despre ele. Cu regretul că scriitorul nostru nu a reușit să găsească echilibrul necesar în valorificarea documentării, ne disociem totuşi de opinia acelora care au mers pînă acolo încît, reeditînd aceste Călătorii, au extirpat ceea ce provenea de la alţii. Volumele lui Bolintineanu, așa cum sînt, fac și oficiul unei enciclopedii, din care cititorul poate afla foarte multe iucruri interesante. Evenimente de răscruce din istoria antică și modernă, monumente celebre, legende biblice, date despre constituirea islamismului, despre stranii secte musulmane, tradiţii și moravuri, informaţii despre popoare mari și colectivităţi restrînse, despre porturi naţionale, despre personalităţi și despre oameni de rînd surprinși în manifestări semnificative, o mie de alta lucruri se perindă într-o succesiune caleidoscopică. De la Bolintineanu pînă la noi, istoria, arheologia, ştiinţele naturii și geografia au făcut pași mari. Unele dintre cunoştinţele de acum o sută de ani s-au perimat. Astăzi se știe de unde izvorăşte Nilul, chestiune învăluită în mister și controversată pe vremea războiului Crimeii! Cititorul prevenit nu-și va completa informaţia curentă din cărţile bardului călător decit cu prudenţă și cu obligatoria distanţare critică, Poetul însuși cenzurează sursele documentare, polemizează, propune amendamente, de la nivelul cunoșştinţelor din vremea sa, ori în lumina bunului simţ. Călătorul nostru cu tomurile în buzunar se află și în alt fel suk influenţa ghizilor săi. Volney mai ales, de la

2= XVII

https://biblioteca-digitala.ro

care împrumută multe date, îi este necontenit aproape. Meditaţia asupra acelei „fortuna labilis“ coroborate cu maxima Eclesiastului „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșarte“, revine ca un refren obsesiv.

În însemnările de călătorie ale lui Bolintineanu, preromantismul, romantismul şi observaţia realistă se împletesc întocmai ca în restul operei lui şi, în genere, ca în toată literatura română a epocii.

Chiar cînd întreprinde călătorii de agrement, așa cum sint acelea în Palestina, Egipt şi Asia Mică, fostul redactor-șef al Popolului suveran nu se poate elibera de nostalgia patriei şi de grijile pe care i le suscită viitorul acesteia. Unghiul lui de vedere rămine pină la sfîrşit acela al unui pașoptist consecvent. Avea destule motive să se plingă de privaţiuni și umilinţe, dar participarea la revoluţie nu şi-o regretă. Cînd scrie despre mișcarea de la 1848, împărtășește întru totul opiniile lui Bălcescu, pe care îl şi citează. Capitolul despre represiunea otomană, despre trimiterea în surghiun a celor douăzeci și doi de căuzașşi are, pe lingă valoarea lui documentară unică, şi meritul de a consemna devotamentul faţă de cauză al exilaților şi al scriitorului însuși. Autor, în aceeași vreme, a unor utile broșuri de propagandă tipărite la Paris, Bolintineanu apreciază stările din Imperiul otoman în lumina intereselor româneşti. Admirator al Eladei, ca toţi romanticii, nu-și poate transfera simpatia și asupra grecilor din vremea sa, pe care-i judecă aspru ca egoiști în politica lor de acaparare a celorlalte naţionalităţi conlocuitoare, a aromânilor în primul rînd. În modul cum îi apreciază pe greci, pe evrei, pe beduini, scriitorul e cîteodată cam dur în epitete. Nu i se pot totuşi aduce imputări de şovinism. Ştie să cămină obiectiv și cînd relevă fără menajamenie defectele românilor, şi cînd elogiază calilățile albanezilor. bulgarilor, grecilor înşişi.

Ca introducere la volumul despre vizitarea românilor din Macedonia, Bolintineanu încearcă o definiţie a națiunii, în fraze avîntate şi cu unele accente mistice care aparțineau multora dintre gînditorii înaintați ai vremii. În esenţa ei, definiţia râmine acceptabilă, ca și jusiificarea dreptului tuturor popoarelor de a se constitui în naţiuni independente. „Lumea — scrie el, construind o frază cu pregnanţă de maximă — poațe fi patria celui ce nu are o patrie; însă lumea nu poate fi patria popoarelor.“ Şi mai departe: „A crea o naţiune... Care este trebuința ? 'Trebuinţță mare, necesară. Globul despărțit prin oceane, munţi şi deșerturi, deosebiri de clime, nu se află oare însuși el menit a forma niște hotare naturale între popoarele ce îl locuiesc ? Aceste deosebiri nu sunt cauza deosebirii legilor, datinilor, limbilor, interesului popoarelor ? Negreşit. Priviţi acele colțuri de lume locuite şi căzute în puterea altor popoare, cu alte limbi, cu alte datine. Sunt oare ele fericite ? Ceea ce diferă pe concheranți de conchişi este cauza urii între stăpini şi servi.“ Popoarele trebuie să fie libere, să-și hotărască singure soarta, să-şi valorifice deplin însușirile specifice, contribuind la progresul umanităţii. Buna cirmuire a naţiunilor duce la armonia internaţională. Sînt. gîndurile unui om a cărui patrie, după eșuarea revoluţiei, se afla sub dominaţia Porții şi a imperiului țarist, forţe represive ce se amestecaseră brutal în treburile interne ale țărilor române.

Bolintineanu descifrează cu claritate slăbiciumle Imperiului otoman multinațional şi condamnă în termeni vehemenţi ţarismul care transformase Rusia într-o inchisoare a popoarelor. Întorcîndu-şi privirea către propriul său popor, poetul e copleșit de duioșie, dar spiritul lui critic nu se stinge. „Nefericită Românie! — exclamă el. Cerul a făcut tot pentru tine, şi omul nimica! Lumina este proscrisă în România, proscrisă sistematie de guvern și de generațiunile de astăzi.“ Vor fi fiind vinovaţi și alţii de suferinţele unor popoare, dar vina principală revine guvernanţilor autohtoni şi cetăţenilor care le acceptă tutela. Concepţia politică a lui Bolintineanu este una militantă, combativă. Şi după reintoarcerea în ţară, în manuscrisele pe care le definitivează şi le tipăreşte aici, introduce observaţii critice la adresa conducerii de stat și a moravurilor din societatea înaltă. Violenţa cu care îi ceartă pe moldoveni pentru imoralitatea lor în viaţa de familie ar putea să pară întrucitva dusă prea departe. Dar pentru Bolintineanu respectarea eticii nu este doar o chestiune personală, ci una de interes naţional. Popoarele se fortifică prin virtute și pier prin viciu. Experienţa istorică, pe care o aduce în spriginul acestei idei, îl confirmă. Desigur, analiza trebuia dusă mai departe, pînă acolo unde viciul însuși, descompunerea se arată a fi consecinţe ale unor circumstanțe social-politice. Bolintineanu oprește demonstraţia înainte de a fi ajuns la capăt. Nu-i putem cere mai mult și nu-i retragem stima ce i se cuvine pentru convingerile lui democratice şi pentru încrederea lui în propășirea patriei şi a umanităţii.

Evenimentele pe care le trăiește și cele trecute, pe care le evocă, sînt apreciate în lumina acestor convingeri. Acordă marilor strategi admiraţia cuvenită, fără să uite a arăta totodată noianul de suferinţe pe care l-au abătut campaniile lor asupra popoarelor. În Egipt, oriunde „ochiul se oprește, oriunde pictorul calcă acest tărim, pulberea acestor locuri este amestecată cu ţărîna eroilor“. Dar „iarăşi nu este un singur loc, unde piciorul călătorului să nu calce pe lacrimele, pe singele acestui popor neţericit! Incă din noaptea secolilor, într-un spațiu de multe mii de ani, acest tărim fu prada tutulor nefericirilor ; zilele de bururie ale locuitorilor lui pot să se numere, ficcare, cu un secol din timpul de suferință.“

În ceea ce priveşte cunoştinţele istorice, Bolintineanu nu a avut pregătirea de specialitate a lui Bălcescu. A știut totuși multe lucruri, iar asupra acelora pe care nu le ştia s-a informat cu grijă cînd a avut nevoie. Se poate spune că în materie de istorie universală s-a pus mulțumitor la curent ; istoria naţională îi era familiară. De aceea își şi asumă obligaţia de a-şi spune părerea în chestiuni de interes naţional major, cum ar fi continuitatea elementului roman în Dacia, formarea poporului român şi unitatea lui pe toată suprafaţa vechii Dacii, pătrunderea maghiarilor în Transilvania. În secolul care s-a scurs de la apariţia Călătoriilor, istoria românilor a aprofundat toate aceste probleme și a acumulat materiale doveditoare necunoscute atunci. Opiniile lui Bolintineanu rămîn în picioare şi nu au nevoie de corectări esenţiale. Nu putem spune același lucru despre alte păreri ale sale, privitoare în primul rînd la politica externă a unora dintre marii noștri voievozi. Cititorul va fi de-a dreptul şocat de unele pasaje în care poetul Legendelor istorice, în contradicţie cu. el însuși, rostește diatribe nedrepte la adresa lui Mircea cel Bătrîn, Mihai Viteazul și a altora, pe care-i acuză că, din interes personal, adică pentru a se menţine în scaun, au vîndut țara turcilor. Scriitorul, împingind militantismul prea departe, trece cu vederea faptul că în anume cazuri, maleabilitatea, concesiile în politica externă au fost salvatoare pentru ființa noastră națională şi că, în acele cazuri, înfruntarea deschisă, ireconciliantă, pe cîmpul de luptă, în fața unor forţe zdrobitoare, putea fi fatală.

Se ştie că în gîndirea paşoptiştilor fideismul se întrepătrunde cu raționalismul. Într-o autoprezentare pe care și-o face în ziarul său Dimbovifa, Bolintineanu afirmă că este „de lege creştină ortodoxă, de principii libe r ale”. Așa ni se înfăţişează și în drumurile sale. Şi totuși, dacă de principiile liberale nu se leapădă niciodată, „ortodoxia“ îl cam stînjeneşte. Cu cărţile de Călătorii în mină, porţile raiului i s-ar fi deschis anevoie. lar dacă la aceste porţi ar fi străjuit armia cea neagră a monahilor, paradisul i-ar fi fost interzis pentru totdeauna. Principiile liberale ale scriitorului se aplică şi în materie de religie. Pină la un punct, religia care își exercită influența pe deasupra hotarelor îi apare ca un pericol pentru conservarea ființei naţionale. Comunitatea de religie a românilor sud-dunăreni cu grecii, observă el, a și avut drept urmare deznaţionalizarea unor obştii ale celor dintii.

Arborind un scepticism ce-i venea bine unui intelectual cultivat cum era, Bolintineanu străbate şi „locurile sfiate” fără urmă de cucernicie de hagiu. Ceea ce ştie din „istoria religiilor îi îngăduie să stabilească paralelisme, să descopere practici şi dogme trecute de la o religie la alta. Cum să mai crezi într-o „dreaptă credinţă“ şi s-o aperi cu străşnicie, atunci cînd constaţi că preotesele din Efes se supuneau unor rigori aidoma acedora din mănăstirile creştine, că în islamism se contopesc elemente biblice și evanghelice cu inovaţii impuse de momentul istoric și de regiunea în care malhomedanismul a apărut? Religia ca atare, la izvoarele ei, rezultă din teama de necunoscut, adică din ignoranță. În preajma Sfîntului Mormiînt, doc de pelerinaj şi de întărire a credinţei pentru miile de pelerini, călătorul nostru ascultă cu un zîmbet naraţiuni despre sfinți şi despre minuni. Citeva dinire acesie minuni le înregistrează, scuzindu-se : așa le-a auzit și așa le spune. Dar în minuni cum să crezi, cînd focul la Sfintul Mormînt, focul trimis din cer să aprindă lumiînările din noaptea Paștelui era lăsat de călugări cu ajutorul unor fringhii impregnate ! Din curiozitate, scriitorul urmează itinerariul convoiului de hagii. Evlavia nu-l stăpineșt" nici o criză, iar botezul în Iordan îi apare ca un spectacol grotesc. Mulţi dintre scriitorii noştri au criticat instituția monahală. Bolintineanu e cel mai necruţător. Arghirofilia, filistinismul, înșelăciunea, refuzul de a munci, strădania interesată de a menţine popoarele în ignoranță sînt principalele capete de acuzare pe care le aduce şi le repetă aproape cu înverșunare. Scriitorul ortodox nu-și iartă coreligionarii pentru spiritul mercantil, în floare la „locurile sfinte“, iar paginile lui despre Sfintul Munte şi despre Sfîntul Mormint nu au putut trezi nimănui dorința de a pleca în hagialîc. Dimpotrivă !

Ca orice romantic, Bolintineanu admiră clasicitatea greco-latină. Scepticul nu se lasă însă dominat de evlavie nici cînd poposeşte lingă vreuna din cele șapte minuni ale lumii. Nu crede în minunata poveste a Troii, iar tragedia lui Hero şi Leandru nu-i stoarcenici o lacrimă : dacă ar fi avut mai multă fantezie şi, în loc să treacă marea înot, ar fi recurs la o luntre, amantul ar fi ajuns teafăr în braţele iubitei sale. Pe povirnișurile Olimpului înzăpezit, pe care se caţără învineţit de îrig, călătorul îi căinează pe bieţii zei şi mai ales pe zeițele sumar înveşmintate, care trebuie să fi tremurat vîrtos prin aceste locuri aspre... Olimpul scriitorului român pribeag nu e populat de divinități. Bărbatul brun, sfios, grav, împovărat de amintirea patriei interzise, exigent în modul de a judeca pe mai-marii lumii ne apare cu altă înfățișare. Poetul elegiac ride...

Sînt scriitori pe care nu ți-i poţi imagina decît tineri ; pe alţii nu-i vezi decit bătrîni. Eminescu a murit în plină maturitate, se îngrășase şi era chinuit de suferinţe fizice. Nu-l recunoaştem totuşi în nici o altă fotografie decit în aceea din tinereţe, cu fruntea înaltă şi pură, cu plete de arhanghel căzute pe umeri. Bolintineanu, și în portretul în creion desenat de Iscovescu la 8 martie 1849 în Semlin. ne apare ca un om ajuns la cumpăna vieţii. Şi nu avea atunci decit douăzeci şi cinci de ani! Cînd a murit, în 1872, dacă acceptăm ca dată a naşterii anul 1824, împlinise abia patruzeci și opt de ani. Calculul acesta ne provoacă un sentiment de surprindere. Oricît ar părea de ciudat, Bolintineanu n-a fost niciodată bătrin, cum ni-l închipuim. Şi ni-l închipuim aşa, probabil, pentru că trecem asupra lui gesturile chibzuite, solemne, hieratice ale eroilor din legendele istorice, pentru că-l știm adincit mereu în reverii și poate pentru că peste o parte a scrisului său s-a așternut un strat gros de praf...

Cu atit mai mare ne e plăcerea, cînd în paginile Călătoriilor istoricul, arheologul și cugetătorul politic se dă de-o parte şi ni se arată un om tînăr, vioi, agil, cum și era, fiindcă, exilat la douăzeci şi patru de ani, la treizeci şi trei se întorcea în țară. Iată-l călătorind prin Bulgaria, în timp de iarnă, poposind prin hanuri suspecte şi prin păduri. E înarmat cu o sabie ruginită de sînge omenesc — vărsat de altcineva! — și poartă înfipte la briu două pistoale, arme pe care se pricepe să le şi folosească la nevoie. În mica tabără a călătorilor, pîndită de lupi, cel ce nu se pierde cu firea e poetul nostru, care ştie, ca sătenii din ţara lui, cum poţi ţine fiarele la distanţă. Iată-l la Salonic. Iese dintr-o casă roşie de birne și, cu însoțitorii săi, se urcă într-un caic, ca să traverseze golful agitat de furtună spre Olimp. Ajunşi pe uscat, călătorii se aruncă pe cai și străbat în goană ţinutul sălbatic, Poetul călăreşte ca un spahiu. Călare străbate Macedonia, ghidîndu-se după o hartă veche. Pe cîmpul dintre biserica Profetului Ilie și Ierusalim, năstrușnica şi grațioasa miss Lia propune tovarășilor de drum o „alergătură de cai“. Marin Serghiescu-Naţionalu, conjuratul din 1840, se şi avîntă în goană. Scriitorul nostru nu stă pe gînduri şi îl urmează. Are mereu o alură sportivă pe caiu nu i-am fi bănuit-o. Pe mare, furtuna nu-l sperie. În timp ce pasagerii ceilalţi zac, chinuiţi de greţuri și de groază, prin cabine, el rămîne pe „podul“ vasului, tăifăsuinad în bălaia vintului și a ploii. Prin pustietăţi trece cu nepăsare, deşi a fost prevenit că locurile sînt primejdioase din pricina tilharilor. Ce-ar putea obţine clefţii de la un pribeag fără o leţcaie ca el?

Moralistul, singuraticul, sfiosul e un senzual. Priveşte 'îndelung picioarele fine, albe şi trandafirii ale maccdonencelor care spală rufe la riu. Stăruie pe lingă gazde să cheme de faţă fetele mușate şi să le pună să cinte, fiindcă „timpul trece repede, cînd o gură frumoasă de „fecioară cîntă“. Ca să poată vedea bine o fată încîntătoare, stă de pîndă la fereastră și o priveşte îndelung pe „vestal' romană“ ce se preface a nu ști că e admirată. Tatăl fetei i-o oferă de nevastă. „Poate să fiu, răspunde poetul, vreun berbant...” „Crai, nu te arată chipul“ — „sună replica gazdei. Dar „fata frumoasă... trebuia să treacă în umbra tuturor viselor frumoase ale vieții“. Cinjtăreţul florilor Bosforului își agrementează însemnările „de drum cu povestiri picante. Îl amuză știrile culese din istorici despre unele piramide construite de curtezane egiptene din veniturile profesiei lor. Despre una află că se lăsa plătită cu... pietre de construcţie și face haz, socotind că pentru cucernicul edificiu au fost necesare prea multe blocuri, ca să poată fi adunate într-o carieră amoroasă oricît de prodigioasă. Lui Dolintineanu, care, trebuie s-o spunem, reușește să nu depăşească limitele decenței, îi plac asemenea picantorii într-atita încît reia de patru ori o anecdotă istorică, aceea despre Gyges, ajuns rege al Lidiei, fiindcă o văzuse goală pe regină. Bolintineanu este evident preocupat de grija să nu-şi plictisească cititorii. La lungile intermezzo-uri istorice nu poate renunța. De aceea caută compensaţii. Itelatarea călătoriei prin Bulgaria o împănează cu povestirile doctorului Fran: biografia acestuia, doctorul în peştera îilharilor, micul roman de amor dintre o hanîmă şi un medic european. În alte părţi introduce descrierea vie a cîte unei lupte, episoade istorice, sub forma unor naraţiuni spuse de cunoștințe ocazionale, cum este acela, dramatic, despre sfîrşitul cruntului paşă Ali Tepeleni. Asemenea povestiri, înviorate prin participarea asculțţătorilor, sînt mai agreabile decit lungile lecţii de istorie seacă. Dar mijlocul cel mai simplu de captare a interesului cititorilor ar fi fost pentru călător acela de a povesti, cu mai puţine și mai scurte digresiuni, propriile lui avataruri. În acest sens, Călătoriile pe Dunăre și în Bulgaria sint scrise mai alert. În celelalte cărți, construcţia devine greoaie, iar Călătoriile la românii din Macedonia se transformă într-un fel de memoriu încărcat cu cifre statistice, diste de localităţi, glosare, probe de dialect aromânese. Străbătînd hăţișul erudiţiei de circumstanţă, descoperim în autorul Călătoriilor un bun povestitor. Capitolul amintit mai sus, despre evenimentele de la 13 septembrie 1848 şi pornirea în exil, paginile despre călătoria prin Bulgaria înzăpezită, despre ascensiunea piramidelor, cu droaia de ghizi-cerșetori ce forţează cu neruşinare mina turiştilor, descrierea pelerinajului la Iordan, a călătoriilor pe mare și altele sînt pline de pitoresc şi de culoare proaspătă. Călătorul e şi un bun observator de tipuri. Portretul colectiv al peroţilor, pentru care banul reprezintă totul, crochiurile pasagerilor de pe vapoare — „dama engleză“ baroana perotă, boierul moldovean, mîndru de genealogia lui fantastică și absurdă —, cîte o siluetă surprinsă în fugă sînt realizări ale umui zugrav cu mînă parcă mai sigură decit a romancierului ce scria, cam în aceeaşi vreme, povestea romantică a lui Manail. Între imaginea convenţională a Orientului, compusă din clişee aflate în circulaţie, așa cum se conturează în Florile Bosforului, şi Orientul. pe care scriitorul ni-l aduce în față în Căsulorii, există un contrast sensibil. E ca şi cînd proza l-ar constringe pe poet la veridicitate și la realism. Decorul de carton al seraiurilor piere și lasă să se vadă mizeria oraşelor cu uliţe murdare, pe care cir“culă oameni în zdrenţe, flăminzi și bolnavi. Mai circulă 'pe aceste uliţe și cadine, însă nu mai sînt apariţiile se“rafice din poezii, ci femei în carne și oase, unele sărmane de tot, care abia au cu ce să-şi intelească trupul slăbit de muncă. Femeia din cadrul imperiului semilunei trezește compasiunea călătorului român, fiindcă ea este victima unor moravuri barbare, iratată pe alocuri ca o vită de povară. În Călătorii, Orientul este un sălaş al lenei, al promiscuităţii unde domnesc malaria, bolile de ochi, viciile. Beduinii călări pe cai focoși, stăpîni ai deșertului, aşa cum i-au popularizat siluetele de pe covoarele orientale, apar în paginile lui Holintineanu ca o biată populaţie care practică tilhăria şi hoţia din prea mare sărăcie. Bărbatul cu turban și sineață se ridică de prin șanțur' scheletic, supt de foame, și atacul lui la arumul mare e o formă a cerşetoriei. În alte împrejurări şi bucuriîndu-se de mai mult răgaz, poate că Bolintineanu s-ar fi realizat în proză ca un bun scriitor realist și satiric. Satira lui în versuri (Menade, Nemesis) e încruntată. în Călătorii, povestitorul e mai puţin crispat și are umor. Bătălia de la poarta orașului Jalfa, între mulţimea celor ce ies și a celor ce intră, este un moment de roman picaresc ; la fel, nopţile petrecute prin chilii invadate de „milioane de purici călugărești“, sau ospeţele la arhongaricuri, în timpul postului, cînd „iasolea e prima= dona bucatelor“. Cite un episod relatat succint şi cu nerv spune enorm despre epocă şi despre moravurile locului. La Beirut, pe puntea vaporului gata de plecare gau năvală un cavaz cu baston de argint și o femeie. Vaporul întîrzie; se produce agitaţie. Toate acestea, pentru că cineva de pe vas cumpărase de la un măcelar două cota lete reţinute de un consul străin, care acum își reclama friptura.

Scenele şi observaţiile hazlii alternează cu pasaje descriplive evocatoare printre care şi cîteva marine. Bolintineanu este unul dintre cei dintîi poeţi ai mării, în literatura noastră. Peisajul trasat sumar în Călătorii va fi reprelucrat în cadenţe solemne în Conrad, replica în versuri a acestor Călătorii. Dar şi în însemnările de drum, exilatul mînuiește pana de poet, nu numai pentru a scrie stihuri, ci şi pentru a realiza pasaje cu armonii ritmice de stanţă: „Oare cartea trecutului, scrisă cu lacrime de singe, nu vădeşte că viltorul nu va fi mai jerice ? Tristă şi dureroasă cugetare! Cit de mult trebuie să sufere omul cel bun la această gîndire !... Pre2entul se amestecă încă şi mărturiseşt' că nu este speranță pentru visele dulci ale inimilor nobile şi generoase. Amar acelora ee în zborul lor și-au format o pa-trie, o societate ideală şi frumoasă ca sufletul lor! Vine o zi cînd tot ce este verde, tot ce este tinăr în inimă îmbătrineşte şi se usucă! Ferice încă de acela pe care moartea îl cosește înainte ce trista realitate nu a cosit încă florile inimei sale.“ Poetul, cu sufletul împovăraț de tristețe, își întoarce privirile spre patria îndepărtată, cu același. simțămiînt pateti. al jertfirii de sine pe care-l mărturisea Grigore Alexandrescu în poemul Anul 1840: „O, patria mea ! Țară frumoasă și întristată ! Pot eu vorbi de o mare suferință, fără să-mi aduc aminte de tine? Streinătatea a încreţit fruntea mea încă de tinăr ; departe de tine, de amorul tău; care este românul ce ar [i ferice? Primăvara tieței mele a înfiorii şi a scuturat florile cununei ei în străinătate, la umbra singurătăţei. Departe de line, nu am cunoscut bucuria. Dar străinul, nici inamicul tău nu s-a bucurat văzind curgind lacrimile din exil ; ele au picat în tăcere și în umbră, ca roua nopților... Eu nu m-am hrănit cu laptele vieței tale. Mina ta nu a răsfățat fruntea men În cartea fiilor tăi, numele meu îsi şters. Nimica nu-ţi sunt dator şi cu toate acestea nu pot să te urăsc; şi fericirea ta poate încă să-mi aducă zile de bucurie. Ah! o zi numai de fericire pentru acest pămînt și vui fi ferice !...“

Cea mai istorică dintre Călătoriile lui Bolintineanu, aceea în Asia Mică, se încheie cu citeva consideraţii lingvistice. Punctul de plecare e unul polemic. Scriitorul respinge aserţiunea unor oameni de ştiinţă care, din motive politice, situau graiul dacilor în familia limbilor slave. Argumentele lui sînt de diletant, totuși convingătoare. Discuţia se extinde pină la limba indo-europeană şi ramurile ei. Totul e corect, şi ştiinţa mai nouă nu contrazice opiniile împrumutate de la specialiștii vremii de către autorul Călătoriilor. Cînd însă Bolintineanu trece, în ultimele alineate, la chestiuni de amănunt, diletantismul său lingvistic iese la iveală. Nu-l vom judeca prea rău nici pentru aceasta. Acum o sută de ani, şi specialiştii noștri propuneau tot soiul de etimologii fanteziste, pe baza cărora respingeau sau justificau folosirea unor cuvinte. Scriitorul intuiește absurditatea epurării limbii de către latiniştii adversari ai elementului slav. Dar derivaţiile de cuvinte pe care le enumeră sint tot latinizante și pe de-a-ntregul greșite. Robie nu derivă din latinul robor, ci s-a format din cuvintul rob, iar acesta este slav (robi). Vecernia nu este latinul vesper, nici iubirea, latinul libidinem. Ambele vin tot din slavă : vecerinja, ljubiti (a iubi). În sfîrşit mahala, pe care puriştii îl alungau din limba română ca fiind un cuvint turcesc, este într-adevăr turcesc (mahalle)! Ca să-l salveze, Bolintineanu, care-l auzise desigur de nenumărate ori în Imperiul otoman, îl face roman, primit de la cartaginezi... „Am putea aduce — zice el — o mie de alte vorbe.“ Probabil că el însuși nu prea era așa de sigur de cunoştinţele sale în materie, așa că a renunțat.

Sub aspect lexical și gramatical, Călătoriile se deosebesc mult de restul operei bolintineene. Călătorul nostru cu tomurile în buzunar rămîne tributar și în exprimare surselor sale de informaţie. Iar cum aceste surse sînt mai ales franceze, franţuzismul expresiei ne izbeşte mai pe fiecare pagină. Răstimpul petrecut de scriitor la Paris şi familiarizarea lui cu limba franceză nu ar explica suficient acest franţuzism. Uneori, termenul francez îi pare mai propriu și-l dă în paranteză: „simtiment de rușine (pudeur)“. E adevărat, pudeur conţine o nuanţă specială, ceea ce şi explică acceptarea ullerioară a neologismului pudoare. Că termenii francezi provin de-a dreptul din textele pe care călătorul le are în faţă rezultă neîndoielnic din apariția unor asemenea termeni în descrieri arhitectonice, în precizarea unor dimensiuni etc. La clădiri, scriitorul vede gutiere (gouttiere), nu jgheaburi, o porşă (porche), nu portic sau tindă, candeliere (chandelier), nu sfeşnice ; el dă lungimea unui zid în cudee (coudee), nu în coți. Dintr-o .anumită ţară se exportă miră (myrrhe), fiindcă aşa scrie călătorul francez, de la care scriitorul nostru culege informaţia, fără să ştie că e vorba de o rășină aromată. Citeodată nici nu poţi să-i faci vreun reproș. Cum să fi numit instrumentul de fier folosit de vechii egipteni în operaţia de pregătire a corpurilor pentru mumifiere ? li spune feremint, ca egiptologul francez (ferrement). Pînă aici, franțuzismul este justificat de precaritatea de acum o sută de ani a terminologiei românești. Mai departe ne întîimpină un fel de nepăsare în alegerea cuvintelor, o lipsă de efort lexical, provenită poate și din graba cu care scria autorul. Bolnav, virtej, prostie, zid, ghiulea nu erau cuvinte rare sau atit de noi în limba română, încît să le prefere corespondentele franceze : malad, turbilon, betiză, mur, buletă! Iar asemenea cazuri sînt destul de multe.

Calchieri după limba franceză apar și în capresii, În construcţii grama:i:cai. care puteau fi cu ușurință evitate. olintineanu scrie : „faţada alungă mult strada“ (allonge), „sănătatea semăna că se îmbunătăţeşte“ (semblait), „se compune cel puţin de şaizeci de feluri“, „la întîmplare de a înilni“ (â V'occasion), „un vas plin de această doctorie“, „dacă m-ai întreba... aș fi în greutate să-ţi răspund“ (en dijficuite), „camera un care se trecea această scenă” (se passait), „locuiesc această cetate“ (habitent), „puţine joacă pe piano“ (jouenţ du piano), „casa de naștere“ (genitiv cu de = „casa nașterii“, „casă de naștere” însemnînd cu totul altceva!), „nu are nimic de rar“ etc., etc.

O serie de neologisme apar în Călătorii în forme deosebite faţă de cele de astăzi, dar obișnuite în limba literară a epocii: definează (defineşte), epoce, brigade, erolete (epoleți), legioane, insolă, restabileze, simtimente, staturi (state), stradele (străzile), violinte etc. Etimologismul își pune şi el pecetea asupra scrisului lui Bolintineanu, dar în această privinţă este destul de dificil să distingem ce-i aparţine de ceea ce au adăugat culegătorii din tipogralii.

Lexicul scriitorului alternează între malurile Senei şi cele ale Argeșului de la Bolintinul din Vale. Alături de iranţuzisme şi neologisme în forme încă ezitante. întîlnim arhaisme, forme populare și regionale (printre acestea, şi unele moldovenisme): asfel, ceaaltă, ceialte, celealte, (cealaltă, celeilalte, celelalte), ceialți (ceilalți), cîne (cîine), cură (curge), daca (dacă), dupe (după), după (de pe), fereste (ferestre), genar (ianuarie), hiare (fiare), întrare (intrare), înuntru (înăuntru, adverb şi substantiv), lăcuitor (locuitor), nainte (inainte), oare (ore), oltar (altar), pine (pîine), priimi (primi), poci (pot), rădica (ridica), să (se), vei (vrei) etc., etc. Frecvente sînt genitivele și dativele în -îi şi -ei, acolo unde în limba literară actuală terminaţia este -ei, respectiv =ii: casii (casei), Europii (Europei), Moldovii (Moldovei) ; bisericei (bisericii), ruinei (ruinii), urei (urti) etc. Ca şi acestea, pluralurile în -i (gemetile, trăsnetile, în loc de gemetele, trăsnetele), sau în -e (luminele, mănăstirele, în loc de luminile, mănăstirile), dezacordul aparent între subiect și predicat („veni niște rude“) aparţin epocii, înregistrarea lor fiind o chestiune de istorie a limbii și nu de definire a exprimării lui Bolintineanu. Nu vedem o intenție stilistică nici în folosirea unor construcţii verbale arhaice, ca : „hagiii au fost dat bani“, „cînd le-am fost cerut“.

Ca şi în poezii, în romane, în alte scrieri în proză, autorul Călătoriilor vădeşte totuși o certă nesiguranţă în materie de limbă și un insuficient control în acurateța expresiei. Pleonasmul îi scapă cu uşurinţă din condei : „vîrful cel mai superior“. Nu observă anacolutul pe care l-a aşșternut pe hîrtie şi nu-l corectează, după cum nu repară construcţii necorecte, ca: „acest geniu binefăcător al Româniii, ce pentru a lui importanţă trăim încă politiceşte“, „un suflet. delicat nu numai ar păstra secretul unei femei“, „aceasta fu cauza să mă scol de la masă“, „o bandă de muzică arabă, ale căror instrumente“ etc. În Călătorii, asemenea stingăcii în expresie sînt tot atît de supărătoare ca și digresiunile excesive. Dar, dincolo de ele, cînd se exprimă cu șart și cu „vorbele lui“, Bolintineanu nimereşte o proză limpede, curată și vibranță ; „Exilat de mulji ani din patria mea, cu cită tristețe şi cu cîtă plăcere mă uitam la malurile ţării natale! Cu tristeţe, căci îmi era oprit a pune piciorul pe acest tărim, totdeauna prada enimicilor şi a fiilor lui cei vitrigi; cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă depărta din aceste locuri, oricît de triste şi monotone ar fi fost zilele într-această ţară şi cît de frumoasă ar fi trecut viaţa în streinătate, nu uită cineva lesne locul unde ochii noştri au văzut soarele pentru prima oară.“

ION ROMAN