Samos

Eram la Samos. D. Ion Ghica, ce era atunci domn în această insulă, îmi propuse o preumblare pe coastele Asiei Mici, unde au fost altădată atîtea cetăţi strălucite. Plecarăm într-o dimineaţă, îmbarcîndu-ne pe un bric de rezbel otoman cu zece tunuri şi optzeci de oameni de echipagiu. Acest bric era în dispozițiunea domnului de Samos. Timpul era frumos. Vasul ieşi din portul de la Vathi, luă calea la dreapta, trecu printre canalul ce desparte insula Samos de muntele Mycale, apoi reieşi din nou în lumina Arhipelui, spre a urma coasta Asiei Mici.

O boare favoritoare sufla în pânzele elegantului bric, care, cu cochetărie plecat la o parte, aluneca pe suprafaţa mării uşor încreţite și spumate. Nici zgomotul monoton şi neplăcut, nici fumul nesuferit al vaselor cu aburi nu ne întrerupeau plăcerea ce se încearcă în aceste călătorii nautice. Vasul aluneca ca o pasere în aer.

Lăsarăm la stînga frumosul munte Mycale, renumit prin bătălia navală ce se dede aproape de aici în anul 479 înainte de Crist, şi în care Xantipe şi Leotyhide învinseră pe perşi, în ziua chiar cînd Pausania cîştiga bătălia de la Plateea.

Nu cred a fi de prisos daca am spune aici pe scurt cîteva trăsure despre istoria acestor popoare, cari locuiră frumoasele ţărmuri ale Ioniei.

Muntele Mycale este pe coasta loniei. Dupe fabule, Ion avea tată pe Xuthus, bun pe Helen, străbun pe Deucalion și mai sus pe Promoteu şi Iaphet. Pe cînd fratele lui Ion, Ahcus, părăsise Peloponesul și mergea în Tesalia, Ion cu colonii săi se ducea în Egiale (aproape de Corint), Selium îi dede pe fic-sa în căsătorie şi îl făcu moştenitor. Ion fondă o cetate numită Helia, dupe numele soţiei sale. Domni mult timp şi muri la 1360 înainte de Crist, lăsînd fiii săi pe tronul Egialei, care luă numele de Ionia, fundară douăsprezece cetăţi. Mai tîrziu veniră preste Ionia aheenii, goniţi din Argos și din Micene de dorieni, cari, ajutaţi chiar de cei din urmă, goniră pe ionieni. Numele ţărei de Ionia se schimbă în Ahaia. Ionienii se duseră în Atica. Aici se născu între viţa dorică şi ionică o mare rivalitate, care forţă pe ionieni cu timpul să emigre. În capul emigraţiunii ioniene se puseră Neleu și Androcles (1130 înainte de Crist). Veniră cu ei și locuitori din Focida, din Beoţia și alte provincii, rădicară pînzele spre Asia Mică ; acolo goniră dupe țărmurile meridionali ale Lidiei, dupe ţărmurile nordice ale Cariei, pe locuitorii cei vechi, amestecătură de carieni, lidieni şi pelasgi. Luară în posesiune și insulele Samos şi Hio ; fundară sau reparară douăsprezece cetăţi : Focea, Erithea, Clazomena, Theos. Lebedos, Colofon, Efesu, Priena, Miunte, Milet şi insulele Samos și Hio. Eolienii şi dorienii, ca ionienii, formară două confederaţiuni diferite. Doi seculi, ionienii luptară contra regilor lidieni, de la Gyues pînă la Cresus, care îi supuse. Acesta fu învins de perși la Thimbreu în 545. Grecii din Asia Mică deveniră cu timpul mai civilizați decît cei din Europa, prin progresul lor în arţi și în ştiinţe. Striviţi de domnia perșilor, ionienii se revoltară sub Dariu şi goniră pe tirani. Saşe ani ținu lupta.

Milet, cungiurat pe mare și pe uscat, căzu împreună cu Ionia. Femeile și copiii ionienilor, dupe victoria perșilor, se luară robi; oamenii trecură sub sabie. Unii se scăpară în Italia, în Africa. Mai tîrziu Ionia reînflori. În timpul rezbelelor medice, perșii se serviră cu ionienii contra grecilor. La Salamina, ionienii trădară pe perși.

Cînd grecii bătură pe perși la Plateea, armata lor de mare, comandată de spartiatul Leotyhides, purtă celebra victorie de la Mycale, și de care am vorbit mai sus. Flota era staționată la Delos. De aici plecă spre Samos, unde căpitanul, văzînd pe perși că fug, îi urmă pînă la Mycale. Persianii dupe flotă coborîră pe țărm, ca să se pună sub protecțiunea armatei persiane de șaizeci mii oameni. Grecii coborîră dupe dînșii. Perșii, temîndu-se de vreo trădare, dezarmară pe samieni și goniră din tabără pe milesieni. În momentul cînd lupta devenise mai înverșunată, perșii primiră ştire că Mardonius fuse bătut în Beoţia. Aceasta îmbărbătă pe greci. Tabăra perșilor se sfărîmă, generalii lor fuseră uciși. Atenienii comandați de Xantipe avură cea mai mare glorie a acestei zile.

Aici pieri şi se stinse puterea Asiei. Toată mulțimea perșilor nu putu rezista contra unui număr mic de oamoni, dară cari avea pentru dînșii geniul, civilizaţiunea și geniul libertăţii, unite cu ordinea.

Pe acest munte era în anticitate celebrul Panionium. Acolo era adunarea deputaţilor celor douăsprezece cetăţi ale Ioniei confederate. Dupe Strabone, acest Panionium era situat la capul Trogila, trei stade de la ţărmul mării, şi pus pe coasta muntelui Mycale, cu faţa spre nord. În mijlocul acelor muri, numiţi Panionium, se afla templul Heliconius. Tot anul, deputaţii confederaţiunii se adunau aci şi discutau despre interesele generali ale Ioniei. Noi lăsarăm la stînga capului Trogila, numit astăzi Budu : este la marginea nordică a canalului de la Samos. Chandler şi Charles Texier spun că au vizitat acest munte şi au găsit ruine. În dosul muntelui a fost celebra cetate Priena.

De dimineaţa pînă la patru oare dupe-amiază, vasul nostru pluti pe această frumoasă mare, nu departe de ţărmii Asiei. Este cu neputinţă a exprima impresiunea ce produce asupra simţurilor această frumoasă mare, în unire cu nişte ţărmuri desfătătoare, a căror climă este cea mai plăcută ce se cunoaşte în lume! Marea, cerul, coastele Asiei, insule, pare că rivalizează, expunînd ochilor nenumăratele şi variatele lor frumuseți. Pe la patru ore ne ameninţa un mare pericul, ce nime nu-l prevăzuse. Din întîmplare d. Ion Ghica, aruncînd ochii pe o cartă marină engleză și venind tocmai la locul unde noi navigam, văzută eram aproape să cădem pe nişte stînci ascunse sub apă şi însemnate pe cartă. Cheamă pe comandant şi îi spune că suntem ameninţaţi. Comandantul cercetă carta sa turcească trămisă de ministerul de marină ; nu văzu nimic, Pilotul grec fuse asemene întrebat și nu spuse că acolo era o stîncă ascunsă sub apă. Nu era de mirare, fiindcă acești navigatori călătoresc cu caice mici, care, neluînd fund mult, trec peste stînci. Ordin se dede a schimba calea. Cînd ne crezurăm scăpaţi de pericul, căpitanul dede ordin unor marinari să se coboare în barcă şi să măsoare apa în dreptul unde se bănuia că se află stîncile. Aceasta se făcu și se găsi o stîncă foarte aproape de puntul în care vasul schimbase calea; astfel scăparăm d-un mare pericul.

Nu departe de acest loc se opri vasul, și noi, coborînd într-o barcă, cercarăm să intrăm în rîul Meandru, care se varsă în mare. Această intrare fuse cu neputinţă, din cauza grămădirii nisipului la gura Meandrului. Ne înturnarăm către bric și purceserăm înainte, să aflăm un alt loc pe unde să debarcăm.

Rîul Meandru are izvoarele sale într-un loc ce se chema odată Autocrene, pe un munte cu acelaşi nume. Trecea prin cetatea Celene, stropea districtul Apameu (Titu Liviu, lib. XXXVIII). Plutarc zice că Meandru se chema mai în vechime Anaboenon, adică : „cel ce se întoarce pe urma sa“; s-a chemat astfel, zice acest autor, din cauza lui Meandru, fiul lui Cercaphus și al Anaxibii, care în timpul unui rezbel contra cetăţii Pesinunte, promise Junonei că, de va învinge, îi va sacrifica pe cea dintîi persoană care va veni să-l felicite. Întîmplarea voi, la întoarcerea lui, cele întîi persoane ce se prezintară lui să fie Arhelaus, fiul său, soră-sa și maică-sa. El le sacrifică ; apoi de multă durere și părere de rău se aruncă el însuşi în rîul Anaboenon, care se numi în urmă Meandru, din cauza lui. Alţi autori, cum Demostrate, vorbeşte altfel. În timpii antici, cetatea Milet era la gura Meandrului ; în timpii romanilor nu mai era. Golful de la Milet se închise cu încetul și se schimbă într-un loc ce se cheamă astăzi Oufa-bafi și Milet este depărtat de malurile mării.

Înaintea serei ajunserăm la capul Posidium, astăzi Arbor. Aruncarăm ancora în micul port Panormus, Proiectul nostru era să vizităm ruinele celebrului templu al branhizilor, consacrat cultului lui Apolon Didimien.

Trecurăm noaptea în bric. A doua zi foarte de dimineaţă debarcarăm. Locurile ce trebuia să vizităm erau vizitate mai mult de tîlhari, decît de călători. Fuse trebuinţă să luăm cu noi o escortă de șase soldaţi turci şi doi ofiţeri. Însă cea mai mare asiguranţă a noastră era într-un grec, vechi căpitan de elefţi, celebru prin vitejiele sale, și acum unul din capii gendarmeriei guvernului creștin din Samos. El cunoştea toate aceste locuri, pe care mulţi ani înainte le cutreierase cu picioarele în fugărirea turcilor. Mergea înaintea noastră cu şișinoava pe umeri. Ne-aduse cai, căci locul unde sa afla templul era depărtat de locul unde debarcasem aproape de o leghe, apoi de acolo căta să mergem înainte pînă la ruinele Miletului.

Trecurăm o luncă șeţă și coperită de pămînt roditor încununat cu plante de tot felul. Aici întilnirăm mulţime de şerpi.

Locul pe care se văd ruinele templului este puțin mai rădicat decît lunca. El se cheamă astăzi Gheronda. Sunt vreo zece sau cincisprezece case de ţărani, o moară de vînt, cîteva grădine cu legume. Locuitorii sunt greci de la Samos şi de la alte insule.

Ruinele templului ne apărură de departe ca un deal de dărîmături de piatră surmontat de trei coloane superbe de marmură, care a rămas încă în picioare. Două coloane apropiate se împreună către vîrf printr-o arhitravă, altă coloană apare mai departe izolată. Am zis că ruinele formează un deal de piatră. Acest deal este deșert la mijlocul lui, murii au căzut neapărat de vreun mare cutremur şi au format acest deal, al cărui sîn lasă un mare deşert, interiorul templului. Cei mai mulţi cred că templu a căzut în periodul de la 400 Ia 1600. În această mare grămadă de marmură, văzurăm mulţime dc coloane sfărîmate, capete lucrate cu mare artă și păstrate în bună stare.

Templul pare să fi fost diapter, prin urmare decastil. Se vede încă un mare petic de mur, înalt ca de trei metri, despre celă. Grămada pietrilor este mai mare spre locul pronaosului. Coloanele sunt de ordinul ionic.

Noi nu avurăm limpul a face asupra acestor ruine cercetări mai îndelunge.

Ne vom mărgini însă, dupe unii din anticii autori, a da oarecari relaţiuni despre starea acestui templu în timpii săi cei buni.

Acest templu fusese cel mai celebru din aceste locuri, dupe templul de la Delf ; ţinea de teritoriul Miletului. Grecii vechi credeau că așezămîntul acestui oracul venea de la eroul Branhus, favorit lui Apolon. Preoţia templului acesta rămăsese un drept în familia lui Branhus, şi de aci luă nume de Branhide, cu care era cunoscut. Muma lui Branhus, visind odată, fiind însărcinată, că soarele i se arătase și îi intrase în sîn, dede fiului său nume de Branhus βρανχους. Acesta, cînd se făcu flăcău, întilni într-o pădure pe Apolon, care îi dede o sărutare şi îi acordă darul profeţiei. Rădică acestui zeu un templu numit Branhide. Jocuri numite disymine se așezară și se celebrară la Milet mai mulţi seculi. Leodamas din Milet, de viţă regală, aduse cu dînsul dintr-un rezbel cu caristienii o femeie roabă, ce era mumă. Branhus adoptă copilul și îl numi Esangelus, din care se trase familia milesiană Evangelida. El luă locul lui Branhus; ofrandele ce veneau la templul acesta formară cu timpul un tezaur imens. Dupe ce reduse pe milesieni, Darius ordonă să pună foc templului ; dară ruina lui fuse sub Xerxes, care arse toate templurile din Ionia şi luă tezaurii templului acestuia. Pe timpul lui Alexandru cel Mare, milesienii construiră acest templu: pe un plan mai măreț. Acest monument este acela care a venit pînă la noi și ni se prezintă astăzi ruinat.

Dafnis din Milet şi Paeonius din Efes fură arhitectonii lui. Vitruve pune acest templu în numărul celor patru măreţe lucrări ale Greciei. Către acestea templul nu se terminase cu totul. Templul putea să priimească în sînu-i toată populaţiunea unui burg. Era acolo statua lui Apolon, sculptată de Canahus din Ciciona, era de bronz pe modelul lui Apolon Ismenien din Teba. Zeul sta în picioare, cu chica înnodată și aruncată pe spate; ţinea în mînă o liră. Principalul preot din acest templu era stephanophorul, care purta cunună de aur în timpul sacrificielor, profetul ce da răspunsul oraculului. Un prefect și doi ajutori gardau tezaurul, apoi hydrophorii, însărcinaţi să poarte apa la sacrificie.

Imperatorele Adrian era onorat ca binefăcător şi fundator al templului.

Plecînd de aici și ieșind din micul sat, văzurăm mai multe statue foarte veche, din cari cele mai multe sunt cu capetele sparte.

Priena, în poalele lui Mycale, nu mai prezentă astăzi decit nişte ruine. Nu puturăm să vizităm ruinele ei, fiindu-ne preste mînă și neavînd ce vedea care să merite sacrificiul ce am fi făcut ca să le vizităm. În Priena se alegea preşedintele serbărilor Panionium în onoarea lui Neptun Heliconius. Priena era o cetate cu totul religioasă. Pausanias citează templul Minervei ca o statuă foarte antică a zeiei (P., lib. VII, ch. 5). Ruinele lui se zice că se văd grămădite. Se vede asemine ruinele unui teatru și unui stad. Chandler a găsit acolo următoarea inscripţiune: „Regele Alexandru a dedicat acest templu la Minerva Poliade“.

În cîteva ore de călătorie ajunserăm într-o pădure, unde, descălecînd, ne puserăm să mîncăm proviziunile ce aveam cu noi, pe cînd soldaţii făceau gardă împregiurul nostru, în mai multe direcțiuni. Dupe ce ne ospătarăm astfel, încălicarăm din nou și pornirăm către celebra cetate Milet. Ajunserăm într-un sat mizerabil. Cîteva case jocuite de turci trenţăroși și gălbejiţi de friguri. Vitele lor însă erau mari şi grase. Aici ni se spuse că este Miletul. Traserăm la subprefectul locului ; acesta nu era aici. Se duse să-l caute. Peste cîteva minute, el veni, închinîndu-se cu adînc respect înaintea principelui de Samos. Ni se prezentă ciubuce şi cafele, dupe obicei. Subprefectul otoman ne spuse că acolo sunt ruinele pe cari mulţi călători vin să le vază, dară nu ştiu să ne spună nimic mai mult despre ele.

Ne dede un albanez, ca să ne conducă la ruine. Mai toate templurile şi cetăţile din aceste locuri se crede că ar fi căzut din mari cutremure de pămînt. Theo Claros, Priena, Branhide și Magnesia erau împodobite de templuri măreţe de marmură albă de ordinul ionic. Toate aceste templuri zac pe pămînt, fapte a cutremurelor, neapărat, iară nu a minei omeneşti, căci tot materialul se află încă aici răsturnat : coloane, capite, tot.

Milet se fundase la gura Meandrului, ceea ce îi da comunicaţiunea cu marea şi cu Frigia prin calea uscatului pe calea Meandrului. Aceasta dase Miletului atîta desvoltare în comerţ. Nu se ştie de sigur cînd s-a fundat această cetate. Înaintea venirii ionienilor, aceste locuri erau ocupate de lelegi. Milet era situat pe partea stinsă a rîului Meandru și pe teritoriul Cariei. Se zice că carienii, veniți de la Crit cu Sarpedon, goniră pe lelegi și fundară cetatea Milet dupe alta din Crit. Mai tîrziu ionienii, conduşi de Noleu, o luară şi fundară altă cetate cu acel nume în vecinătate. Miletul avea patru porturi pe mare, unul golful, care astăzi este astupat, altul al micei insule Lada, astăzi uscat. Cele două alte pe pămînturile din dreapta și stînga cetăţii, cetatea fiind așezată pe un istm. Toate sunt umplute şi uscate. Am văzut insula Lada, unde se reuneau în consiliu aliaţii greci, cînd cu rezbelul perșilor, şi lîngă care insulă se zice că altădată plutea flota grecilor. Astăzi între Milet şi Lada este o vîlcea umplută de nisipurile aruncate de Meandru, care trece aici foarte aproape şi tocmai dupe citeva ore cade in mare. Regii Lidiei cusură intrige cu cetăţenii din Milet, promiţîndu-le guvemul. Rezbelul se declară sub Sadyate.

Alyate, fiul acestuia, urmă rezbelul contra milesienilor. În tot anul venea cu armata și distrugea semănăturele milesienilor. Două mari bătălii se dederă : una în lunca Meandrului, cealaltă lîngă Limeneium. Lidienii puind foc la niște case, flacăra se întinse şi arse templul Minervei Asesiene. Alyate căzu bolnav. Pitia nu voi să zică nimic, pînă cînd templul Minervei nu va fi reconstruit. Se făcu pacea. Cît trăi Cresus, milesienii trăiră în pace cu vecinii lor. Dupe căderea regatului Lidiei, făcură tractate cu Cirus, în timpul lui Darius. Milet intră în capul revoltei. Darius îl atacă cu puteri mari și ajutat de fenicieni, rivali ai milesienilor. Adunarea ionienilor în muntele Mycale decide că să se însărcineze Miletul să-și apere zidurile sale singur, iară confederaţiunea să apere celatea pe mare. Herodot descrie frumos bătălia de la Lada. Bătălia se dede ; flota greacă fu zdrobită ; Darius începu asediul Miletului pe mare și pe uscat. Dupe şase ani, perșii luară cetatea, împărţiră pământurile Miletului: cei luară lunca şi dederă carienilor partea muntoasă. Nici un milesian nu mai rămase în Milet. Dupe bătălia de la Mycale, milesienii scuturară jugul perșilor, ca să cază sub acela al atenienilor. Ei se revoltă contra atenienilor, căci de mult se adunaseră aci. O mie de hopliţi şi o mie cinci sute argieni şi o mie de aliaţi, plecaţi de la Atena pe patruzeci de vase, abordară la Samos și trecură pe urmă la Milet, unde au tăbărît. În bătaia ce se dede, milesienii fură învingători.

Miletu nu voi să deschidă porţile lui Alexandru cel Mare, care o luă cu asalt. Către acestea ei fură tractaţi cu blîndeţe. În timpul romanilor, Milet fuse un oraș comercial, sub bizantini deveni obiectul lovirilor din partea mahometanilor. Cu toate că de atunci porturile sale se umpluseră şi vasele muiau în Meandru. Văzurăm aici multe templuri răsturnate la pămînt din temelie. Băile stau încă în picioare în mijlocul ruinelor. Însă nimica mai frumos ca teatrul, construit cu totul în mari blocuri de marmură fină, dară despoiat de ornamente, cum coloane, capite şi alte decoraţiuni. Teatrul este nalt, în semicerc; băncele există încă, de marmură, galerii largi îl încongiură. În aceste galerii găsirăm mulţime de vaci, adăpostite de soare.

La o mică depărtare de la acest teatru este o peamie părăsită, bolțile de cărămidă, murii de piatră îmbrăcaţi în plăci de marmură albă, grațios sculptată.

Iată tot ce rămase din această cetate, unde șiiinţele și arţile frumoase au făcut gloria Ioniei. Iată cum se pierd cetăţile, populii şi, ceea ce este mai grav, însuși geniul şi civilizațiunea.

Nici o călătorie nu poate să aibe o mai mare parte de descripțiuni poetice şi de reflecţiuni filosofice ca aceea ce ar face cineva în Ionia. Am cîntat și am filosofat atît de mult în Ionienile ⁹ , încît orice aş mai zice aici de felul acesta, ar fi o repetiţiune. Filosoful, poetul, arheologul, artistul găsesc în aceste locuri o plăcere ce nu se poate exprima. Turistul, gastronomul el însuși poate afla aici ceva care să-i placă : vite grase și de o vedere răpitoare, cari promit cele mai bune biftecuri.

Fără a ne odihni mult în aceste locuri, plecarăm înapoi către locul dezbarcaţiunii noastre, trecînd din nou pe la templul de la Branhide, unde locuitorii veniră să ne ofere pentru monete curgătoare, monete antice.

Seara ne reîmbarcarăm și trecurăm noaptea în micul golf. A doua zi apariind rădicarăm pînzile şi pornirăm către anticul Halicarnase, unde se făceau scobirile pentru găsirea mausoleului. O zi frumoasă, o boare plăcută în spate; noi zburam. La stînga, coastele desfătătoare ale Asiei, la dreapta grupa poetică a insulelor, la mijloc o mare de azur plină de plăceri fără pericule ; asupra noastră, un cer strălucitor de senin ; era o adevărată fericire a naviga.

Trecurăm pe lîngă insulele Leros și Calemnos, înaintarăm către Kos, insulă verde ce pare o nimfă care se rădică asupra mării și ţine pe brațele sale grădini dezmierdătoare. Lăsarăm Kos, ne îndreptarăm către coasta Asiei, către Halicarnase. Două ore înaintea serei eram în portul acestei cetăți renumite în timpii vechi și aruncam ancora aproape de o fregată engleză.

Dezbarcarăm şi merserăm să vedem pe d. Newton, consul englez într-o insulă şi amic al d. Ion Ghica, iară acum însărcinat de guvernul englez să scobească şi să dezlege dificila problemă a mormîntului lui Mausole de la Halicarnase. Acest arheolog ne văzu cu mare plăcere. Pe mine mă întîmpină însă cam rece, crezînd că sunt vreun arheolog francez, venit acolo să profit de descoperirile importanţi ce el făcuse ; dară se linişti, îndată ce auzi că nu sunt nici francez, nici arheolog şi deveni amabil. D. Newton ne făcu o lungă teorie asupra istoriei mausoleului, apoi ne spuse că de mulţi ani era frămîntat de ideea să găsească mormântul lui Mausole. În fine ne spuse că l-a găsit, Guvernul englez cheltuise sume mari de bani, ca să cumpere o mahala întreagă din oraș spre a dărîma şi a săpa sub case. Peste o mie de oameni erau întrebuințaţi la această lucrare. Pînă vom spune cu de-amănuntul starea mormîntului dupe descoperirea făcută de d. Newton, să dăm lectorilor noștri o idee răpede despre acest mormînt, care trecea între minunile lumii vechi. Halicarnase fuse unul din cele mai mari oraşe ale Cariei. Este așezat în fundul unui golf, în faţă cu insula Kos, despre care avem a vorbi mai tirziu. Se zice că Anthis fuse fundatorul acestui oraș. Strabone zice de acest Anthis că veni aici în capul colonilor traezenieni. La început se numi Zephiria, de la o mică însulă ce era aproape; făcu întîi parte din confederaţiunea dorienă ; dară fuse scoasă mai tîrziu. Vitruve ne spune că aici Mausole, care locuia mai întîi oraşul Mylesa, se decise a-şi muta capitala în Halicarnase. Acest loc, zice el, se face rond în forma unui teatru. În partea cea mai de jos, aproape de port (în fundul golfului) era forum, şi mijlocul curburei era o piaţă mare, în mijlocul căreia se afla construit Mausoleul, adunătură de atîtea capodopere ce treceau între minunile lumii.

În mijlocul cetăţuiei din vîrf era templul lui Mars, conținând o statuă colosală... făcută de celebrul Levharis. Pe vîrf la dreapta, la marginea curbei, se afla templul Venerii și al lui Mercur, lîngă fîntîna Salmacis, și la stînga palatul lui Mausole. De acolo se vedea la dreapta forum, portul şi toată priveliștea zidurilor, la stînga portul secret ascuns de munţi, astfel încît nime nu putea să vază nici să cunoască ceea ce se făcea aici cînd regele din palatul său putea fără a fi văzut comanda flotei şi soldaţilor. Cei mai mari autori vechi vorbesc de acest mormint : Vitruve. Pausanias. Strabone, Lucien și alţii. Pausanias zice: „S-a construit sub domnia lui Mausole, rege din Halicarnase. Este însemnat prin mărimea imensă a arţii cu care este construit. Astfel romanii, în admiraţiunea lor fără margine, numesc mausoleu toate mormintele remarcabile.“ În Vibius Sequester se zice : „Mausoleul care este în Caria, este înalt de o sută optzeci picioare şi are patru sute picioare de congiur. Acolo este sicriul regelui în marmură, de Lihnite.” Pliniu zice ceva mai bine decît toți: „Scopas avu tot într-un timp rivali pe Briaxis, pe Timoteu, pe Leoharis. Nu trebuie a-i despărţi aici, fiindcă ei întrebuinţară împreună foarfecele lor pentru Mausole, mic rege al Cariei, care muri în al doilea an de la a o sută șaselea olimpiadă. Lucrările acestui artist puseră acest monument în rîndul minunilor lumii. Feţele expuse spre miazăzi și spre miazănoapte au şasezeci și trei de picioare. Este mai scurt despre frunţi. Tot purturul este de patru sute unsprezece picioare: se rădică pe o înălțime de douăzeci și cinci de coţi ; este ocolit de treizeci şi șase coloane, și s-a numit această colonadă pteron. Scopas lucră în partea răsăritului, Briaxis în partea nordului. Timoteu spre miazăzi și Leoharis spre apus. Regina Artemisa, care rădicase acest monument în memoria soţului său, muri înainte ce acesti artisti putură să termine lucrarea ; dar ei o terminară pentru propria lor glorie și pentru onoarea arţii: un al cincilea artist se uni cu cei pe cari i-am numit, căci asupra pteronului rădică o piramidă, a cărei înălțime era egală cu partea inferioară... Pe vîrf puse un padrigiu de marmură, lucrare a lui Pythis, și care adaus cu restul da edificiului o înălţime totală de o sută patruzeci picioare.“

D. Newton a găsit fărîmăturele mausoleului într-un loc catrangular, ce se înalță spre sud-est al coloanii, numit templul lui Mars. Dupe raporturile sale către guvernul englez, se zice că mausoleul se odihnea pe un subasemînt catrangular, ocolit de o friză, înfățișînd bătăliile amazoanelor ; că acest subasemînt era surmontat de o coloană din ordinul ionic, cu un intablement întreg, a cărui friză era împodobită cu bătălii între greci şi amazoane. Văzurăm trase din pămînt şi zăcînd pe suprafața pămîntului un mare număr de figuri de lei în marmură, un fragment de statuă ecuestră d-o mărime prodigioasă.

D. Newton ne spuse că acest monument a fost răsturnat de un cutremur de pămînt şi că cavalerii de la Rod l-au despuiat dupe fărîmarea lui.

Să vorbim puţin despre regele Mausol şi soţia sa Artemisa. În timpul autorităţii perșilor, carienii se administrau de domni din națiunea lor. Artemisa, fiica lui Lygdamis, tiran din Halicarnase, priimi titlu de regina Cariei. Această princesă făcuse lui Xerxes cele mai mari servicii în timpul rezbelului celui mare, oferindu-i soldaţi, pe cari ea îi comanda în persoană. Regele Persiei, drept mulțămire, îi dase puterea suverană, care se întindea chiar asupra insulelor vecine. Aceasta avu un fiu, Lygdamis, care o moşteni, ca principe tributar perșilor. Hecatomnus se aşeză în Halicarnase ca rege. Acesta avu trei fii: Mausole, Hydrieu şi Pyxodore, şi două fiice Artemisa și Ada, cari se măritase dupe fraţii lor. Mausole moşteni pe tată-său ca rege. Acesta avu mai multe războaie cu vecinii şi făcu ca ţara lui să capete o mare putere şi avuţie prin multele contribuţiuni ce pusese în Licia, pînă chiar pe dreptul a purta părul lung. El domni douăzeci şi patru de ani, muri în anul al patrulea ai 106-lea olimpiadă, 353 ani înaintea lui Crist, şi lăsă puterea reginei Artemisa, văduva şi soră-sa, care muri repede dupe dînsul, de mare durere despre moartea soțului său. Dupe ei veni Hydrieu, ce lăsă regatul soţiei sale Ada, care fuse gonită de Pyxodore, alt frate. Acest din urmă cheamă pe un pers să cîrmuiască împreună cu dînsul, Orontobates. Persul se însură cu Ada, fata regelui. Pe atunci veni aici Alexandru cu armata sa. Aia cea detronată se duce atunci la Alexandru, să-i ceară ajutor contra uzurpatorilor. Alexandru consimţi. Dupe împărțirea imperiului lui Alexandru, Caria fuse dată lui Antiohus, pînă cînd se anexă cu statele devenite romane. Astfel este istoria acestor cetăţi ce vizitarăm, aceeași care este a Cariei, din care a făcut parte.

Dupe ce văzurăm și admirarăm aceste rămășițe ale unci civilizațiuni stinse, rămăşiţe în adevăr demne să fi admirate pentru perfecțiunea arţilor, făcurăm o vizită guvernorului turc, boier de ţară. Nu voi spune multe despre această vizită, neavînd nimic interesant. De aici ne duserăm să vizităm cetățuia ce este asupra portului, unde se află arsenalul şi unde se văd încă urmele cavalerilor. Arsenalul nu are nimica ce ar merita o descripţiune.

Ce am văzut mai curios este urma cavalerilor, armele lor, numele lor incrustate pe murii cetăţii. Orientul trebui să treacă și prin această nouă tiranie ! Seara fuserăm invitaţi pe fregata engleză, mă dusei cu d. Ion Ghica. Trecurăm mai multe ore aici. La plecare, se făcură ceremonii în onoarea domnului de Samos. A doua zi bricul nostru întinse pînzele şi o boare plăcută ne scoase răpede din acest golf plin de suveniri istorice. Seara petrecurăm în micul port de la Kos.

Aici am coborît în sunetul tunurilor. Populaţiunea greacă venea să vază pe domnul Samosului. Guvernul ne priimi cu multă distincţiune.

Insula Kos, astăzi Stankieu, este una din cele mai frumoase Sporade în faţă cu golful Ceramic şi aproape de Doride. Are patruzeci şi patru kilometri în lungime, șaptesprezece şi, douăzeci şi doi în lărgime, o sută douăzeci şi trei în circumferinţă. În timpii antici ia numele de Menepa, de Caea, de Nymphea, de Caris, de Meropis; apoi numele de Kos sau Koos, ce-i dede fata lui Kos, regele ei. Întîi guvernul ei avu forma monarhică, pe urmă căzu în mîna poporului, apoi în mîna aristocrației.

Istoria ei este tot aceea a celorlalte provincii vecine. Hipocrate și Apelles născură aici. Ea mai este patria Canphilii, femeie căreia industria mătăsii îi este datoare nemurirea sa. Purpura se pescuia în aceste ape, și gazurile sale de mătase erau atît de fine, încît poeţii le numeau vînt țesut. Erau aici două templuri mari, al Venerii și al lui Esculap. Statua Venerii ieşind din mare, lucrată de Apelles, făcea mirarea străinilor în vechime, în aceste locuri. Pe templul lui Esculap erau scrise pe plăci de aramă numele maladielor, simptomele, progresul, paroxismul, curele şi virtuțile leacurilor cu doza lor. Aici Hipocrate scrise, spre 400 înainte de era creștină, acea vestită clinică a anticităţii : Aforismele.

Diodore din Sicilia face frumoase elogiuri hosului. Tot telul de arbori fructiferi și de flori delicate nasc şi acoperă această insulă sub clima cea mai dulce din lume. Una din curiozităţile actuale este un platan, care se află în oraş şi care acopere cu ramurele sale mai multe case.

Marginea golfului de la Halicarnase, patria lui Herodote, marginea ce formează un cap mai ascuţit, avea nume de Doride și capul Tripaeum, în memoria lui Triopos. Acest erou fundă celebra cetate Cnide, metropole a confederațiunii doriene. În al șaptelea secul înainte de Crist, Cnide era în toată floarea sa. Această cetate era situată pe partea cea mai despre răsărit a capului ; partea cea mare a orașului se întindea pe uscat. Iată ce zice Strabone de Cnide : „În faţă cu Cnide este o insulă de șapte stade de circuit, rădicată în amphiteatru și unită cu pămîntul printr-un mol, ce face din Cnide un oraș îndoit, căci o parte din cnisieni locuiesc în insulă“. Venerea cnidiană făcută de Praxitele era aici un obicct de admiraţiune din partea tuturor suveranilor.

Vom reproduce un pasagiu dintr-un autor vechi despre templul de la Cnide :

„Ne hotărîrăm a dezbarca la Cnide să vedem orașul și să admirăm templul Vencrii, celebru prin statua acestei zee, cap d-operă al lui Praxitele... Apropiindu-ne de curtea sacră, profumul cel mai delicios ne îmbăta. Căci înîntru nu este parc poleit, area este dispusă cum se cuvine unui sanctuariu al Venerii şi este plină de arbori odoriferanţi, ce parfumă acrul.

Mirtul, care înflorește neîncetat şi se copere cu fructe, onor mai ales pe zee: nici un arbore aici nu sufere de bătrineţe, sunt totdauna tineri şi totdauna dau noi lăstare. Cei care nu fac fructe se osebesc prin frumuseţea lor, astfel sunt chiparisii înalți, înalţi ca platanul cel mare, și obendru. Iedera îmbrățișează cu amoare toţi acesti arbori, pe cînd via arată fericita unire a celor două divinităţi. La umbra arborilor se altă locuri de repaos destinate la mîncare, care cu toate că rareori sunt frecventate de poporul orașului, sunt vizitate însă de vizitele străinilor. Dupe ce cu lăcomie ne-am săturat de frumuseţile naturii, intrarăm în templu; în mijloc este divinitatea, în marmură de Paros, operă splendidă. Un surîs pe jumătate oprit pare pe buze. Nici un văl nu ascunde frumuseţea ci, nici o parte a corpului nu este ascunsă, afară d-aceea pe care o înveleşte mîna sa stîngă. Arta sculptorului a fost astfel încît marmura tare și ribile reprezintă forma delicată a fiecărui membru.

Hericles într-un moment de extaz strigă : «ferice între zei acela care fuse lănţuit de tine !» Şi, aruncîndu-se cu gâtul întins, sărută statua de mai multe ori... La fiecare margine este o intrare în templu, astfel încît poţi admira pe zei din toate părţile. Poarta a doua este destinată particular, aleasă de se vede dosul statuei. Ne întoarserăm împregiurul porticului, unde gardianul porţii, deschizîndu poarta, furăm loviți de o mirare răpede la vederea acestui cap d-operă...* (Lucien, De Amoribus).

Această statuă se transportă la Constantinopole de Theodosiu, în palatul Lausus, dară arse într-un incendiu mare în anul 475 cu tot palatul.

Ne rămîne a vorbi de multe alte cetăţi antice ale Cariei, chiar în vecinătatea Halicarnasului, precum de pe sus Syagela a lelegilor, Milassa, Labranda, Euromus, Stratonicea, Alabanda şi altele. În toate aceste cetăţi au existat teatruri şi templuri renumite, ale căror ruine se văd şi astăzi: pretutindeni urma unei mari civilizaţiuni. Dar civilizațiunea nu se mărginea la hotarele Cariei ; dincolo de Caria venea Licia Panphicia, apoi Cilicia despre mare, cu mulţime de cetăţi renumite prin civilizaţiunea ce domnea întru toate. Cum civilizațiunea s-a stins cu totul dinaceste părţi! Aceasta face să credem că vor veni timpuri cînd naţiunile cele mai mari, cele mai civilizate de astăzi, nu vor mai fi, și pămînturile ce au ocupat vor prezenta ochilor același aspect ce prezentă aceste locuri sălbatice ale Orientului. Dară asta nu opreşte pe populi de a face tot să se civilizeze şi să trăiască în lumină, ca, pierind, într-o zi, să lase dupe dînşii trăsurele strălucite ale geniului.

Noaptea dormirăm pe bric.

A doua zi de dimineaţă plecarăm către Samos. Astă dată vîntul ne fuse împotrivitor. Trecurăm toată ziua a face volte, adică a merge în dreapta și în stînga, curse lungi, întorcîndu-ne de unde am plecat şi cîştigind la fiecare voltă cîte un kilometru de depărtare.

Seara vîntul se înțeţi. Eram pe podul bricului. Căpitanul cheamă pe toţi matrozii şi le ţine un discurs :

— Marea este furtunoasă, astă noapte, le zice el. Voi, acum, mai mult decît totdauna, să vegheaţi spre a combate furiele vîntului şi ale mări. Nu uitaţi că aceasta este o datorie sîntă către sultanul, părintele nostru. Acum faceţi rugăciunea de seară !

Vorbind astfel, căpitanul era jumătate adormit. Ce trebuiau să fie matrozii !

Toată noaptea ne legănarăm pe mare, urmînd a face voltele.

A doua zi vîntul căzu cu totul. O liniște complectă se făcu, şi bricul nostru, cu pînzele întinse, se văzu nevoit să stea pironit pe loc. În deşert căpitanul dede ordin să dezlege o barcă, să pună într-însa matrozi, să o lege cu funie de bric, să vîslească din barcă, ca astfel să tragă puţin dupe dînsa bricul cel greu. În zece ore abia înaintarăm cincizeci de metri. O boare uşoară, ce veni din muntele Mycale, ne aruncă, dupe treizeci şi şase de ore, în strîmtoarea de la Samos; dară această oare încetează îndată și noi cădem din nou în amorţire. Trei zile petrecurăm aici, nemișcaţi și nefăcînd altceva decît prinzînd peşte cu undiţa, sau uitîndu-ne cum turcii trăgeau cu tunurile la semn în spinarea unei stînci rîpoase despre Samos.

Credem că este timpul a vorbi aici de insula Samos, care încă din timpii antici pînă astăzi jucă un rol atît de însemnat în istoria naţiunilor, ce părură şi dispărură în aceste locuri clasice.

Samosul are şase miriametri pătraţi, situat aproape de coasta Ioniei, din Asia Mică, în faţă cu Efesul. Turcii o numesc Samo sau Sussan-Adasi. Face parte din eyaletul Djesair. Încă din seculul al șaselea, înainte de Crist, Samos îşi făcu o mare reputaţiune, căci ea avea flote, nu numai în interesul comerţului, dară încă pentru apărarea patriei contra inamicilor şi dezvoltă o activitate extraordinară. Aici Pitagora avu școala lui, aici fuse încă o școală de artisti arhitecţi renumiţi în toată Grecia. Istoria antică a insulei este bine și prelung descrisă în imortalele cărți ale lui Herodote, mai ales în timpul tiranului Policrate care, răsturnînd republica, deveni capul guvernului. Erau pe atunci mai multe cetăţi celebre aici. Cetatea Samos pare a fi fost cea mai mare. Astăzi ea poartă numele de Tigani. Nu mai prezentă decît mici ruine. Pe un munte, o cetate formidabilă, ale cărei ziduri stau pînă astăzi în picioare ; pe vale, pe malul mării se văd ruinele vechiului oraș. El pare că a fost foarte întins, căci ruinele care acoperă tărîmul sunt răspîndite pe o întindere foarte largă de pămînt.

Mai multe templuri se văd pînă astăzi răsturnâte în fărîmături de coloane, capite și alte obiecte.

Toată această mare întindere de ruine apare coperită cu un des tapet de vase fărîmate şi amestecate cu mozaicuri ordinare de toată mărimea.

Nu ai decit să rîcîi puţin, ca să găsești monete şi medalii antice.

Aceste templuri fură rădicate în onoarea a mai mulţi zei și zee, între cari unul era al zeei Hera, ca protectriţă a insulei întregi. Templul acestei zee se cheamă Heraeum. Era afară din cetate ; astăzi nu se mai vede decît o singură coloană în picioare. Samos, împreună cu Argos, se lăudau că Herea sau Juna era născută la dînsele. Poeţii greci pretind că Herea se mărită cu Jupiter în insula Samos şi istoresc lucrul că, dupe ce a iubit-o de mult timp, fără a fi dobîndit ceva, Jupiter o văzu într-o zi pe cînd ea se plimba fără sclave, și șezuse atunci pe un parter de iarbă, şi trămise o vijelie răpede preste Samos, pe cînd el se aruncă la picioarele Junei, sub forma unui cuc, ud de ploaie şi tremurînd de frig. Juna sau Here, cumpătimind, îl luă şi il înveli în mantila ei ; iar Jupiter atunci, reluînd adevărata lui formă, îi promise să o ia de soţie. Apropo de acest templu, Cicerone mustră atît de aspru pe Verres, că a cutezat să-l despoaie, întorcîndu-se din Asia cu armata. Aici erau instituite acele sărbători renumite junonienele.

Instituţiunile ei republicane existau pînă în timpul lui Alexandru şi ţinură pînă sub Vespasian în 70 al erei creştine. Ea trecu în puterea arabilor, veneţianilor, genovezilor, apoi a turcilor. În timpii din urmă, refugiații din Asia, Ipsara și din alte locuri veniră să se așeze aici. La începutul insurecţiunii grece, samioţii luară asemene armele în mînă şi combătură ca niște eroi. Prin protocolul subsemnat la Londra în 1830, Samos fuse constrîns a recunoaşte din nou suveranitatea Porţei. În 1835, fură supuși între toate, dupe ce însă se dede samioţilor amnistie și dreptul să aibe principi din neamul lor.

Populaţiunea Samosului se urcă la treizeci mii suflete : pămîntul, deși pietros, dară este coperit cu mai multe plante decît în alte insule vecine. Samosul are munţi foarte înalţi și mai mulți torinţi şi șioaie. Comerţul său se compune de fructe de tot felul, de vinuri, untdelemnuri, munbre, mătase, miere, ceară, marmură, și de un pămînt renumit încă din anticitate pentru facerea olăriei. Am vizitat mai multe sate din munţi. Populaţiunea este săracă, cu toate acestea au case bune cu înterior curat, şi se vede în popor un polei de civilizaţiune în datine, care nu se află la noi încă. Satul cel mai din vîrf al munţilor este Pirgo. Acolo am văzut cele mai frumoase femei din toată insula.

Am stat zece luni în Samos: am avut ocaziunea să studiu constituțiunea insulei. Este foarte liberală în privinţa autonomiei. Samosul este guvernat de un principe creștin, numit sau întărit de sultan. Principele n-are drept de viaţă și de moarte asupra supușilor, dar tribunalele lor condamnă la moarte sau achită pe incriminaţi. Și au o Cameră si un Senat. Senatul este permanent. Funcţionarii se aleg. Armata este numai cu numele, deși au dreptul să aibe o geandarmerie. Ţoţi sunt deopotrivă înaintea legii, domiciliul este inviolabil. Domnul este răspunzător, acesta are un agent oficial la Constantinopole. Au libertatea presei, dară n-au nici o gazetă. Camera şi Senatul fac legile care le sancţionează domnul.

D. A. Zane, la care şedeam, era adus înadins de principele Ion Ghica, spre a face o şosea în insula Samos. Cînd plecai din insulă, şoseaua era aproape de a se termina. Această lucrare este remarcabilă prin nişte muri gigantici de blocuri mari de piairă, cari formează talerul şoselei, la Vathi, despre mare; lucrare făcută cu arestanţii. Dupe ce d. Ion Ghica şi-a dat demisiunea și s-a înturnat în ţară, am auzit că următorul său la domnia Samosului ar fi părăsit această frumoasă lucrare. Astfel de lucruri pe noi românii nu ne mai pun în mirare, fiind dedaţi acum să vedem un ministeriu nou stricînd orice lucrare proiectată [de] un minister mai vechi, şi urmînd această manoperă de destrucţiuni de șapte ani !

Boarea unei alte dimineţi ne făcu să reintrăm în portul de la Vathi. Abia ajunserăm, şi auzirăm o bubuitură de tunuri pe uscat la care răspunse bricul cu altă bubuitură. Clopotele se uniră cu tunurile şi făcură un tapagiu care ne sparse urechile.