De la Samos la Smirna

Era în luna lui 1 iuliu, într-o zi la cinci ore de dimineaţă, plecarăm din Samos pentru Smirna, pe un caic de poștă, mic şi ușor. Acest caic căta să mă ducă până la coasta Asiei Mici, împrotivă, distanță de vreo şase ore de navigaţiune. La cinci ore de dimineaţă ieşisem din port, aveam un pilot şi doi matrozi. Un vînt tare începu să sufle deodată, acest vînt ne bătea în coastă şi ne întârzia. Pe la şase ore vîntul se schimbă în vijelie. Pe urma noastră văzurăm mai multe caice şi vase mai mari ieșite din port şi luptând a se înturna în port. Se dede aviz pilotului dacă trebuie să urmeze exemplul celoralte vase. El răspunse că este peste putinţă, aflîndu-ne prea depărtaţi de port, şi nu se poate întoarce fără a risca de a fi aruncaţi pe vreo stîncă. Vasul nostru era de un metru şi ceva de larg şi de cinci la şase metri de lung. Spre mijlocul lui, pe margini, era destul de jos, astfel încât, ca să oprească apa de a intra purta bende de pînză. Aceste bende erau acum netrebuincioase, căci valurile treceau peste ele şi intrau în caic. Veni un moment cînd pilotul își pierdu capul, cînd un matroz începu să plîngă, cînd vasul făcu mici salturi ce semănau a răsturnare, cînd în fine ne aşteptam pe tot minutul să vizităm imperiul întunecos al lui Pluton. Această teroare se adause prin tristul spectacol ce ne dede un caic în urma noastră, care se răsturnă, sub ochii noştri, şi dispăru cu oameni cu tot. Pentru întiia oară în viață-mi văzui murind şi avui un simţimînt penibil. Nu pierdurăm însă capul. Aruncarăm în mare mai multe obiecte, ce îngreuiau caicul, pînă şi panerul meu cu proviziuni de mîncare. Eram scăldați pe tot momentul de apă. Pe lîngă toate acestea eram toți pătrunşi de ameţeală, de atîtea zguduituri. Luptarăm astfel cu valurile pînă la 9 ore seara. Atunci nu mai știam unde suntem. Cînd simţirăm caicul lovindu-se de o stîncă, dară dodată salturile încetară, un matroz zise că am căzut pe o insulă. Aprinde fanarul: eram lingă o insulă.

Nu putu cunoaşte ce insulă.

Plini de apă, nemîncaţi, obosiţi, trebuie să dezbarcăm și să trecem noaptea pe un colț de piatră, ceea ce am şi făcut. Dupe cinci ore, începurăm a zări şi a ne recunoaşte. Eram pe insula deşartă ce se află în faţă cu oraşul turc Cuș-Adasi, sau Scala Nova, punct opus celui către care plecasem.

Pilotul, profitind de linişte, întinse pînzele şi plecarăm la locul destinaţiunii noastre. Făcurăm trei ore de cale cu lopeţile. Așteptam răsărirea soarelui dasupra muntelui, ca să decidă de vînt. Soarele se arătă pe munte. Tablou minunat, desfătător ! O mare limpede, liniştită și albastră ca azurul, respirîind turbilioane de aburi ușor, transparinţi ; mare şi aburi aurindu-se la razele soarelui născînd. Eram răpiți de această vedere delicioasă, cînd zării în departe, tocmai acolo unde noi mergeam, o sprînceană umbroasă desemnîndu-se pe luciul mării. Această sprînceană era vîntul ce venea. Din grosimea acestei sprîncene înţelesei dacă o să avem vînt tare sau mai lin. Zisei să ne întoarcem la Scala-Nova ; cîrmaciul nu voi. Cîteva minute încă, şi vîntul ajunse răpede, turbat. Din fericire, pînzele erau lăsate. O mică pînză la catarg mai era întinsă. Cîrmaciul, înspăimîntat acum, voi să întoarcă vasul. Manevra se făcu fără pericul. Acum trebuia să mergem avînd vîntul în spate. Zburam. Zece minute îuseră îndestul, ca să ne ducem în portul orașului Scala-Nova. Odată în port, aruncarăm ancora. Portul el însuşi era întărîtat. Matrozii strigară să vină cineva de la corabie cu o luntre să ne ia. Nime nu cuteza să se apropie. Dupe multe rugăciuni, văzurăm un maltez înaintînd spre noi cu o barcă mică, în care abia avea loc un om pe lîngă dînsul.

Ne luă cîte unul-unul şi ne depuse pe mal.

Aici găsiserăm un han, unde mîncarăm ceva. Cîrmaciul, ce era totdodată și curierul guvernului de la Samos, îmi zise că el va rămînea acolo pînă va sta vîntul și că eu aș face bine să mă duc la Smirna, călare, d-a dreptul. Această idee îmi surîse, căci mai face să văz mai multe ruine, între altele ruinele Efesului. Un preot grec plecă la Smirna călare ; găsii şi eu un cal, mai găsii unul pentru un soldat turc ce mergea pe jos la Smirna, îl tocmii pe seama mea, cu condiţiune că soldatul să se abată din drum pe unde mă voi abate și eu.

Doi alţi călători, plecaţi pentru Smirna, întîlnindu-ne pe drum, se uniră cu noi și preferară a face mai bine cu noi ocoluri decît singuri a se expune a fi despoiaţi de tîlhari.

Scala-Nova, în timpii vechi Neapolis, este situată în fundul golfului şi adăpostită de insula unde am căzut noaptea, Cuș-Adasi, adică insula paserii. Casele se rădică în amfiteatru și se uită pe mare. Grecii sunt aşezaţi pe partea de sus, turcii pe partea de jos ; partea cea mai puţin curată este cartierul evreilor.

Nu departe de Scala-Nova, sunt ruine ce se cred a fi acelea ale cetăţii Pygelii, a cărei origine se rădică pînă la Agamemnon. Aici a fost şi un templu al Dianei Munychie, dupe cum zice Dioscoride (Civ. V, 12). Pînă la Efes, locul este deşert, muntos, uscat. Am întîlnit rîul Caystru, muntele Corissus; o vale seacă şi stearpă şi cîteva ruine, un apeduc. Aici sunt locurile care în antichitate ar fi fost populate de amazoane. Amazoana Smirna şi Sisirba luară Efesul de la lidieni și lelegi şi dederă numele lor orașului. Cultul Dianei era cunoscut aici înaintea venirii amazoanelor ; templul fusese fondat de Cresus și Efesus, care dase numele său cetăţii. Efesul vechi purta nume de Smirna şi era situat pe panta muntelui Prion, lîngă gimnaziu, într-un loc numit Trahea. Cetatea, care o fondase Androclus, era lângă templul Minervei şi fîntîna H y pelea (Strabon). Cînd lidianii veniră aici, schimbară încă locul cetăţii. În timpul perșilor, generalii perși făcură cuartierul lor în Efes, pe cînd Cir era la Sarda.

Efesul bău atunci din cupa amărăciunii, ce trebuia mai tîrziu să-l spulbere în vînturi : din cupa moliciunii, ce omoară naţiunile și pe cele învinse si pe cele învingătoare, conchiși şi concheranţi deopotrivă. Cir, în Sarda, dezvăluia un lux fără margini. Grecii, bine tractaţi de perșii concheranţi, se lăsau cu fericire a se duce la această viaţă de moliciune. O asemene viaţă nu lipsi a ucide într-înșii spiritul războinic. Atunci artele frumoase lîngeziră, ştiinţele păliră, nu se mai făcu nimic pentru binele public. Lucrurile nu se îndreptară aici, decit cu venirea lui Lisandru. Cînd o naţiune cade în moliciune, în corupţiune, în nepăsare despre tot ce este public, este peste putinţă să se îndrepteze prin sine însăși, afară de o mare revoluţiune, sau de străin ce vine a da altă cale lucrurilor. Lisandru duse armata sa în Efes. Găsi aici spiritele pentru sparțiaţi ; dară ele fuseseră pentru parşi asemene, pentru oricine ar fi venit la dinşii ; însă ce nu găsi Lisandru, fuse spiritul războinic, fuse viaţa. El îi dede viaţa. Aruncă o nouă sămînţă de civilizațiune ; tărîmul nu fuse ingrat ; aruncă fundamentele acei măriri ce se văzu mult timp în urmă şi care făcu admiraţiunea neamurilor.

O vale mare se întinde aici. Caystru trece preste dinsa. Aici se vede muntele cu numele vechi de Lepreu, apoi de Prion. Celebrul munte Corissus închide despre sud și merge spre est pînă la muntele Messagis. De aici văzurăm încă destătătorul tablou ce prezenta marea Samosului, cu insulele semănate pe suprafaţă. Din nemărginita ruină a Efesului se văd încă eleştaiele Caystrului, numite în antichitate Selinus i ene. Ele dau un mare venit la templul Dianei. Murii lui Lisimac sunt ruinele cele mai bine păstrate, pe creasta Corissului, lungi încă de vreo două sute cincizeci metri. Între templul Dianei și templul lui Jupiter Olimpianul, aproape de poarta Magnesiei, era mormîntul lui Androclus. Urcîndu-te de la oraş pe Corissus, vezi un edificiu pătrat şi cunoscut sub numirea de închisoarea sfîntului Pavel. Este însă un turn antic. Aici se vede murul lui Lisimac. Acest mur este încălecat ici şi colo de turnuri și poterne, se întinde pînă la gimnaz și la teatru. Un mic drum tăiat în piatră duce pînă în vîrful muntelui, unde sunt murii cu turnurile cele minunate prin lucrarea lor. Ele sunt pătrate, cînd în asize regulate, cînd în pseudisodomon : au porți pătrate curonate de arhitrave, cele mai multe sunt bine păstrate. Acești muri închideau cetatea ce Lisimac făcuse efesienilor pentru siguranţa lor, deşi ei preferau să locuiască valea unde era templul Dianei. Strabon zice că Lisimac profită de o ploaie răpede, ca să astupe șanțurile, astfel încît orașul din vale se văzu inundat fără veste.

Monumentele ce există astăzi în cetatea lui Lisimac sunt toate din epoca romană; cele vechi s-au risipit. Intrînd în oraș despre Aiasaluk, vezi o mare grămadă de ruine în giurul unui delușel sau movilă. Sunt toate construcțiuni romane de la cel dintîi și cel d-al doilea secul de la Crist: stadul, teatrul, băile. Stadul are săli întinse. Arena este înecată de dărîmături. Partea stîngă a monumentului era sprijinită pe munte aproape de locul unde era săpată cavea teatrului. Grădinele erau așternute cu marmură. Intrarea în stadă, unde au fost carcerele, se termină printr-o arcadă din care mergi la o scară. Poarta este de bucăți de marmură. Teatrul a fost spre sud de stadă. Proscenium este dărîmat, era construit în blocuri mari de piatră, fără var. Locul spectatorilor se vede încă în bună stare, ca acela de la teatru din Milet. Arhitectura teatrului este romană. Lîngă teatru era un portic sau plimbător public, care, dupe Vitruve, trebuia să se afle aproape de toate aceste edificii.

Era mult timp de cînd cei vechi nu mai permiteau jocurile în amfiteatru, ci numai în stadă şi în teatru.

Băile sunt curioase de vizitat. Luasem, să vizităm ruinele, pe un călugăr grec și pe soldatul turc. Călugărul grec îmi vorbea mereu despre sîntul Pavel, soldatul turc despre geamia nu știa cărui emir, pe cînd eu mă interesam de ruine mai vechi, acelea cari pe lîngă vechime aveau pentru dînsele meritul arţii.

Cînd merserăm de la galeriele teatrului spre tevme şi spre agora, văzurăm ruinele unui templu de ordinul corintean, prostile şi titrastile, despre care vorbesc mai mulţi călători. Bolţile salelor de băi au căzut: păreţii stau încă; abia pe aici pe acolo se mai vede pe faţa lor urma unor picturi. Gimnaziul prezintă încă un ce întreg. În muntele Prion sunt mici cariere foarte însemnate.

De aici s-a scos marmura trebuincioasă pentru edificiele din Efes. Se încredințează de unii autori că, pe cînd efesienii stau la gînduri de unde să aducă marmura pentru construirea templului Dianei, unii din ei fuseră de părere să o aducă din Thasos, Proconese sau Paros: cheltuiala transportului păru însă mare.

Din muntele Prion să o aducă, era depărtare prea mare și drumul impracticabil.

Pe cînd efesienii se gîndeau ce vor face, un păstor ce-şi păștea turma în munte aici, văzu o capră, în bătaia ei cu alta, lovind cu cornul stînca vecină, din care sări o ţandără de marmură albă d-o rară frumuseţe. Păstorul alergă în oraș să spună această veste și fuse priimit cu strigări de bucurie, apoi recompensat, schimbîndu-i numele de Pyxodor în Evangelius.

Cultul lui Apolon şi Dianei exista în Ionia, înaintea venirii aici a ionienilor din Grecia.

Templul fuse fundat de Cresus și Efesus. Cel din urmă dede numele său oraşului, locuit d-o amestecătură de carieni, de lelegi și de amazoane. Statua templului era foarte antică, un consul roman, Mucianu, a scris un tractat despre dînsa, unde zice că era de lemn de viţă. Se vorbeşte multe încă, dară toate le spun pe timpul fabulelor, prin urmare nu cred că trebuie să vorbim mult timp. Vom spune numai că picioarele ei nu erau despărțite unul de altul, că corpul forma un făt acoperit cu mulţime de ţîţe ; că braţele îi erau dezlipite de corp ; în stînga şi dreapta statuei erau două figuri de cerbi, cum se vede în medaliele antice. Zea era acoperită cu vestminte preţioase, și în faţa ei era o perdea lungă lăsată, pe care o rădica în timpul ceremonielor. Preoţii erau aduși aici din toate ţările și se numeau megalobizes.

Erau eunuci. Mai multe preotese, fete tinere din familiele cele mai însemnate, ce se lepădau de măritat, ajutau în serviciul divin pe preoţi. Ele se chemau i ere i a, însă dupe ce treceau prin grade mai mici. Cînd se retrăgeau, li se da o pensiune şi se bucurau de oarecari privilegii. Astfel vorbeşte Strabon în XIV, 640. O inscripţiune de la finele întîiului secul, găsită, spune că la acea epocă colegiul preoteselor exista încă, dupe stingerea preoților sau megalobizilor. Această inscripţiune sună astfel: „În onoarea Ulpiei Evodia Mundiana, preoteasa Artemisei, fiica lui Mundianu și a Evodiei, nepoata lui Straton și a lui Dyonisius, familie din care au ieşit preotesele şi cosmeteresele surorii Ulpiei. Straton Cosmeter a funcţionat cxecutînd misteriele și făcînd toate cheltuielele cu ajutorul rudelor sale.“

Se crede că cosmetera era preoteasa sau iereia, sau calo-iereia (călugăriţă) însărcinată cu vestmintele şi podoabele statuei. Tot în descripțiunea Asici Mici, tom. II, 280, găsim și inscripțiunea unde este vorba de un donator, rudă al lui Lucius Phoenias Faustus, care a instituit o sărbătoare pentru toată luna, purtînd numele zeei, care a așezat concurs în onoarea Artemisei, care a adaus preţul în jocurile publice, care a consacrat statui în onoarea învingătorilor. Să nu ne mai mirăm de unde vine instituţiunile clericale, cu datinele lor, și ceea ce se practică la noi pînă în zilele noastre cu monastirile şi călugării. Originea lor o vedem aici.

Templul, care fuse ars de Erostrate în ziua nașterii lui Alexandru, nu era cel vechi din timpii primitivi ai barbariei. Acel templu să rădică mai tîrziu de efesieni și era cel mai splendid monument al lumii civilizate. Întîiul său arhitect fuse Hersiphron. Acesta fuse cel care trecu printre minunile lumii. Îndată ce arse întîiul edificiu, prin nebunia lui Erostrate, efesienii se gîndiră a rădica un altul. Alexandru cel Mare, venind mai tîrziu în Efes, propuse ca el să se însărcineze cu construirea noului templu și cu a sa cheltuială, cu condiţiune însă ca să fie el declarat ca fundator. Efesienii nu voiră și unul chiar îi zise: „Nu se cuvine unui zeu de a construi templuri pentruzei”.

Atunci efesienii făcură contribuțiuni mai splendide decît cele ce se fac la noi, cînd patria este în pericol. Toate femeile din toate clasile depuseră pe altarul patriei toate bijuteriele şi podoabele lor prețioase, averile lor în bani și cele nemișcătoare, cum şi sumele ce le reveneau din vînzarea coloanelor templului cel vechi. Templul nou fuse construit în ordinea ionică. Strabone numește pe arhitectonul noului templu Kirocrate, și Vitruve, Dinocrate, care fundă cetatea Alexandriei în Egipt. Dupe autorii vechi, iată cum făcură la rădicarea templului: De frica cutremurelor de pămînt, aleseră pentru templu un teren mocirlos, așezară fundamentele pe un strat gros de cărbuni pisaţi și coperiţi cu piei de berbeci. Patru sute douăzeci și cinci picioare era lungul și două sute donăzeci picioare era largul templului. Nimic mai frumos decît coloanele lui : o sută douăzeci şi șapte coloane de marmură, fiecare dăruite de cîte un rege, erau înalte de șasezeci picioare. Din ele treizeci și șase erau sculptate în toată lungimea lor fără osebire. Lucrarea templului dăini două sute douăzeci de ani şi se termină de arhitectonii Paeonius din Efes și de Dimitrie Hierodule.

Avem și noi românii un mic, dar frumos monument la Curtea de Argeş. De cînd s-a rădicat acest monument, care nu s-ar construi astăzi cu zece, nici cinsprezece milioane, nu s-a mai pus o piatră, nu numai cu intenţiunea a se complecta planul, dar nici a se repara.

Toate catedralele din Eurepa au sume mari anuale pentru urmarea lucrărilor și reparare. Celebrul dom din Milan nu este încă terminat și se lucrează într-însul pe tot anul regulat. Micul, unicul, dar frumosul edificiu ce are România la Curtea de Argeş este menit spre-a se ruina. Și orice vor zice miniștrii, orice vor proiecta pentru repararea lui nu va avea rezultat. Artile frumoase, cu toate celelalte artere ale civilizaţiunii, sunt în mormînt ; şi spiritul lor nu mai locuiește ţara românilor. Dară să lăsăm mormintele României, ca să vorbim de acelea ale Ioniei, unde chiar morminte cum sunt astăzi inspiră mai multă viaţă decît viaţa din nefericita noastră patrie.

Templul este octostil şi dipter, adică avea opt coloane în frunte și o portică îndoită laterală, cu un număr pereche de coloane.

Urmînd cele ce zice Pliniu, Diana ar fi pus marea arhitravă ce corona poarta de intrare, pe cînd arhitectonul dormea; șicînd acesta se deșteptă, văzu piatra așezată pe locul ei. Coloanele de șasezeci picioare erau dintr-o singură bucată. Ctesiphon învelise aceste coloane în cutii de scînduri şi de la cariere pînă la templu le rostogolise. Astfel făcu şi cu arhitravele.

Templul se rădica pe un subasemint de zece trepte. Sub ele erau pivnițe foarte largi, unde s-au depus tezaurii zeei și unde multe familii depuneau obiectele lor cele mai preţioase (fără să le fure oamenii templului). În anul 75 al erei creștine, Mucianu, vizitînd Efesul, găsi porţile ca noi, deşi aveau patru sute de ani. Ele erau de lemn de ciparis: patru ani înainte de a le pune la locul lor, se lasă lemnul a se usca. Plafonul și harpanta era de lemn de cedru, scările de lemn de viţă. Praxitele, dupe cum zice Strabon, lucrase cele mai multe sculpturi din altar. Tot Strabone zice că peribolul templului acesta, ca acela de la Samos, avea mulțimi de săli cu tablouri[le] cele mai preţioase, între care un frumos portret al lui Alexandru cel Mare, făcut de Apelles: Porticii erau decoraţi cu sculpturi nenumărate şi se vedeau însemnate pe pereţi ofrandele tuturor prinților din Asia. Templul avea, încă din timpul amazoanelor, dreptul de azil, pină la August, care rezervă acest drept numai în templu, căci Mitridate, Marc Antoniu îl întinseseră pe jumătate cetatea.

Astăzi însă nu se mai vede nici o urmă din acest templu, și nu se ştie sigur nici locul pe care a fost construit.

Doi seculi dupe era creștină, templul de la Efes era încă centrul religios cel mai căutat din Asia Mică.

Filostrate ne spune, în Viața sofiștilor, că un sofist, Damian, făcu un portic de marmură ce duce de la poarta Magnesiei la templu și o sală pentru banchete ce se dau la templu. Murii ei erau îmbrăcaţi în lespezi de marmură de Frigia sau de Sinada, ce era pe atunci o mare raritate.

Geţii și sciţii, anticii nostri vecini, în timpul lui Galien, făcură o invaziune în Ionia şi despoiară templul. Poporul atribui această nefericire ideei profane ce avu Neron de a transporta la Roma toate averile templului Dianei, din Ephisthodome.

În timpul cînd cultul lui Crist începu să se întinză în Orient, templul de la Efes era rău privit de toţi creștinii, din cauză că cea mai mare opoziţiune într-însul ei o găsiseră. Constantin dede ordin ca toate aceste cuiburi de diavoli, cum le numea el, să se dărîme și să li se ia materialele. Eroare nedemnă de un om atit de mare! El nu avea decît a introduce în aceste superbe monumente cultul lui Crist şi ar fi înzestrat biserica creştină cu aceste edificii memorabile. Coloane, statue, capile, lespezi, vase şi orice alte obiecte de preţ se trămiseră la Constantinopole, spre a împodobi noile biserici, care mai tîrziu erau menite să se schimbe în geamii musulmane ! Cele mai multe obiecte, sub Lustinian, ce se transportară la Sînta Sofia, fuseră luate din templul de la Efes. Cele douăsprezece coloane de marmură verzi ce decoră neful Sintei Safie sunt luate de la templul Efesului. Ce a scăpat din mîna destructrice a omului, nu a scăpat mai tîrziu de păragină și de cutremure.

Această cetate, scăpată din mîna romanilor și bizantinilor, căzu sub jugul mahometanilor în timpul lui Alexis. Mahometanii coprinseră Efesul. Ioan Duca bătu și fugări pe Tangriperm și pe Marace, generali mahometani, de aici, într-o luptă de care vorbeşte Ana Comnen. Teodore Lascaris deveni stăpîn pe Efes în 1206 ; dară mahometanii se întoarseră sub Andronic Paleologu. Mentesce cîştigă toată Caria. Timur, dupe bătaia de la Angora, veni cu toţi prinţișorii din Asia Mică la Efes, și în timp d-o lună nu făcu decît să despoaie cetatea aceasta. Giumeid, căpitan turc, se bătu cu fiii lui Asin, care se aşezară la Efes ; învinse, dară mai tîrziu fuse învins şi fugărit de alt fiu al lui Asin. Acesta se uni cu Mentesce, principe al Cariei, şi veni la Efes cu zece mii soldați. Karasupași comanda în cetate cu trei mii de oameni. Cetatea se apără cu bărbăţie, dară încongiuratorii îi pun foc. Karasupași se mai bătu din cetăţuie, dară fără succes şi se predă lui Mentesce, care dede Efesul lui Amir. Giameid plecă din Smirna cu o galeră și dede știre tată-său că veni la Mamalus, unde acela era prizonier. Prizonierii dederă să bea atit de mult garzilor, încit îi îimbătară, și coboriră cu funie, apoi scăpară în Smirna.

Spre toamnă, începură rezbelul la Efes. Amir se retrase în cetate ; orașul se luă și se dede în voia brutală a soldaţilor. Efes cade dupe aceasta în puterea lui Mahomet I. De atunci Efesul a rămas la turci.

Pe un deal în faţă cu Efesul, Procop pune biserica Sîntului Ioan.

Acum ne rămîne a vorbi de un lucru care interesă mult pe români, şi mai ales pe clericii nostri. Vom vorbi de sfintul Pavel, ce locui în Efes, dacă le-a mai rămas gust a citi chiar lucruri ce-i interesară altădată.

Una din feţele istoriei creștine în începutul ei, între cele mai interesanţi este, fără îndoială, șederea și luptele sîntului Pavel în Efes, în contra sectatorilor cultului Dianei.

Romanii domneau în Efes. Cultul Dianei se celebra încă și atrăgea mulțimea vizitatorilor din toate părțile, venind, unii pentru specule, alţii pentru curiozitate, și cei mai mulţi pentru devoțiune către zee. Între alţii veniseră niște evrei, cari au fost priimit botezul chiar de la sîntul Ioan Botezătorul, practicînd un cristianism cum îl înțelegeau ei pe atunci, un fel de cristianism. Sîntul Pavel veni în Efes. El urmă datinelor de propagandă așezate de Crist, adică a strînge în giurul său oameni de bună-credinţă, a-i face discepuli și dintre cei mai neînvățaţi, precum el însuși o mărturisi. Pavel îi boteză mai întîi în numele lui Crist și apoi începu predicele sale în sinagoga evreiască. Subiectul predicelor era : descoperirea unui singur Dumnezeu şi virtuțile ce noii creştini trebuiau să practice. Evreii şi grecii merseră la adunările sale, unii începură a se converti. Aceasta dede de vorbă oamenilor şi aduse în Efes o mare senzaţiune. Sîntul Pavel reuşi, prin convertiți, a înălța o biserică în Efes ; apoi în şapte alte provincii, sub nume de cele șapte biserici ale Asiei Mici, despre care vorbeşte îngerul din Apocalips.

Numărul discipulilor crescu în doi ani. Pavel păru înzestrat cu darul de-a face minuni. Populaţiunea din Efes îl crezu. Magia era foarte aspru pedepsită la Efes, de legi.

Către acestea erau evrei fermecători. Acesti evrei își închipuiră d-a invoca numele lui Isus, spre a goni spiritul cel rău. În numărul lor erau şapte fii ai lui Sceva, evreu, șef al preoţilor.

Se arseră toate cărțile de magie în piaţa publică, chiar de către evreii fermecători, cărţi în care erau multe documente prețioase şi cari costară atunci cincizeci mii bucăţi de argint, ceea ce făcu un mare zgomot în Efes şi dede lui Pavel și mai multă autoritate în public.

Era aici un Dimitrie, argintar, ce făcea figuri mici ale Dianei în argint. Acesta adună într-o zi pe lîngă el pe toţi uvrierii de această meserie și le zise că predicele lui Pavel le aduceau o mare pierdere în cîştigul lor asupra statuetelor Dianei. „Asta se face, urmă el, nu numai în Efes; dară încă și în alte oraşe.“

Era o datină veche, ca în timpul procesiunilor religioase păgîne, a ţine în mină statue şi statuete, reprezentînd pe zea sau pe zeul ce celebrau; toţi păgînii trebuia să le aibe cu ei în procesiune, unele fiind de lemn, altele de fier, altele de argint sau de aur. Ele se găsesc încă astăzi între antichităţi. Aceste statuete le mai purtau chiar la bătălie soldaţii.

Străinii ce plecau din Efes cumpărau aceste statuete şi le luau cu dînşii. Se mai făcea încă comerțul cu ex v oto anathemata. Acestea se face chiar astăzi la diferiţi culţi în Indii și în budismul chinezilor. În luna Artemisius se făceau sărbătorile cele mai mari ale Dianei, lună ce corespunde cu primăvara.

Cînd vorbesc de faptul ce se petrecu la acel Dimitrie argintarul, eram în timpul acestor mari sărbători. Erau atunci bîlciuri mari. Străinii cîntau imnuri în onoarea zeei. Toţi acrobaţii, prestidigitatorii, comedienii, fermecătorii din Asia se aflau adunaţi in Efes. Oraşul şi stradele erau coperite de flori. Magistraţii, numiţi cosmeteri şi neocvori, sub preşedența unui asiarc, regulau ceremoniele. Hipodromul, teatrul erau deschise poporului, lacom de aceste petreceri.

Pavel zicea poporului: „Nu sunt dumnezei acesti idoli ce v-aţi făcut voi inşivă“; pe cînd Dimitrie zicea lucrătorilor : „Nu numai industria voastră este în pericul, dară și templul marei zee Diana este lovit cu ridicul de către Pavel şi discipulii săi“.

Mulțimea, auzind aceste predice îndoite, striga: „Mare este zea din Efes“. Doi macedoni, Caius şi Aristarc, soţi de călătorie ai lui Pavel, se duseră la teatru. Pavel voi să facă și el așa ; discipulii se opuseră. La teatru, mulţimea striga şi nu ştia pentru ce. Unii cereau un lucru, ceilalți alt lucru. Atunci un Alexandru voi să se justifice înaintea poporului adunat în teatru ; dară cînd poporul recunoscu că acesta era evreu, începu să strige în timp de două ore : „Mare este Diana efesienilor !“ Veni grefierul oraşului, Gramateus, magistrat al templului, voi să împace mulţimea şi vorbi în simţul perturbatorilor : „Cetăţeni, le zise el, este cineva care nu ştie că orașul Efesului se închină Dianei, a cărei icoană este căzută din mîna lui Jupiter ? Fiindcă [cu] nime nu putem combate aceasta, cată să staţi în pace și să nu faceţi nemica necuviincios. Oamenii ce aţi adus aici nu sunt nici hoţi, nici blestemători ai cultului zeei. Daca Dimitrie și cei ce sunt cu el au vreo plîngere a face, tribunalele sunt acolo spre a-i asculta; dară cată ca toate acestea să se treacă în liniște.“ Poporul se linişti. Pavel plecă răpede pentru Macedonia.

Acesta fuse cel dintîi simptom de reacțiune contra păgînismutui.

Noaptea dormirăm intr-um sat la o cafenea, cum se doarme în aceste locuri sălbatice, pe o bancă de scînduri. Înaintea zilei eram pe cai.

Cîtă schimbare de atunci pînă astăzi! Cel care cuteza, sunt cîţiva ani, să pătrunză prin aceste locuri, nu era niciodată sigur că va ajunge la locul destinaţiei lor. Guvernul tot ce putea face era să pună gardă prin munţi, deși acesti garzi se uneau cu tilharii, ca să despoaie sau să uciză pe călători de multe ori. Astăzi un drum de fier pleacă din Smirna și pătrunde, ca un geniu al civilizaţiunii, aceste regiuni minunate de frumuseţe şi spăimîntătoare de barbarie. Șacalul, tigrul, leopardul, la șuierul machinei drumului de fier, rădică capul cu teroare și fuge și se depărtează în fundul deşertului, încredințat că domnirea lui încetează de acum în aceste locuri.

În cel dintîi an, cînd convoiul drumului de fier sc opri la o stațiune, mergînd spre Smirna, se arătară niște tilhari. Ei întrebară pe conductori unde este cămara cu bani. Aceștia, fără a pierde sîngele rece, le deschiseră o trăsură. Intrară toţi, curioși să vază benii. Ușa se închise dupe ei ; conveiul plecă cu răpeziunea fulgerului. Citeva minute încă şi trenul ajungea în Smirna, aducînd o duzină de tilhari.

Pe toată calea pînă la Smirna se văd urmele cetăților antice. Munţi, dealuri, văi desfătătoare, rîulețe limpezi, păduri se arată ochilor și, din cînd în cînd, dupe înălţimi, se zăreşte în departe marea. Ca o imagine a cerului pe pămint, cu mii de frumuseți variate. Civilizaţiunea se va întoarce într-o zi să-și ia leagănul său cel vechi în aceste locuri destătătoare prin clima lor. Turcii ei înșiși vor fi siliţi a se supune înrîuririi ideelor de progres, sau să lase tărîmul la populii civilizați. Ceea ce lungeşte această agonie, sau mai bine această transformare, este ignorenţa populilor creştini din Orient. Conchiși şi concheranţi sunt deopotrivă lepaţi în lanţurile unui fanatism necugetător. Cu toate acestea viața începe a se zări pe ici şi pe colo în Orient ; patru căi de fier sunt deja terminate în Turcia. Noi nu avem nici una!