CARTEA I Pînă la Salonic

Două mari simţimînte au ocupat mai cu tărie inima omenească : religiunea, naționalitatea. Originea lor se pierde în noaptea timpurilor : oamenii, în stare de sălbăticie, rătăciţi, în familii sau indivizi, în umbra pădurilor, înţeleseră îndată că nu erau ei regii universului; soarele le apare, îi lumină și încălzește, lipsa lui aduce umbră pe pămînt, stelele pe cer. În aer apar vijeliile, norii, fulgerile, trăsnetile ; slăbiciunile omului, moartea mai cu seamă, deşteptase în oameni admirarea şi temerea — una şi alta le deteră ideea de o putere mai presus de dînşii. Iată izvorul religiunii. Fiecare adoară acea putere ce este mai presus de om : fiecare, după cum o înţelege.

Cînd acești indivizi sau familii, împinși de instinctul de conservare, se formară pe ici, pe colo, se aruncă sămînța naţionalităţii : urmare a acestor adunări ce ele înșile fură povăţuite de trebuința de a apăra în comun viaţa contra altor bande de oameni sau de hiare. Aceste mici, sălbatice şi nestătătoare grupe, mărindu-se cu timpul, polindu-se şi stabilindu-se, ceea ce la începutul lor fusese-o alianţă pentru a ataca sau a se apăra, crescu, se poli, se aşeză pe reguli şi deveni simţimintul de societate. Cînd toate interesele parțiale se unifica seră, cînd toţi avură același pămînt, aceleași lepi. aceleaşi daline, aceeași limbă, același trecut, prezent şi viitor, societatea deveni naţiune.

Poezia din toţi timpii îi împrumută strălucirile sale, și inima omenească dete un loc acestui lucru real și poetic totodată. Unii au mustrat acest simțimint. Au avut oare cuvint ? Nu credem. Cosmopolitismul este o idee nepractică. Lumea poate îi patria celui ce nu are o patrie ; însă lumea nu poate fi patria popoarelor. Cele din urmă sînt totdauna de undevă ; au totdauna ceva să păstreze sau să piarză. O familie este mai mult legată, decît un singur individ, la locul nașterii sale — un popor mai mult decit o familie: aceste legături au raport cu interesele lor. Dar ne va zice unii: s-au văzut oameni singurateci, fără familii, fără averi pe tărimul nașterii și cu toate acestea adorind patria lor ! Să poate ; și daca trebuie a o zice, am înţeles aceasta prin oarecare indivizi : acestia îşi iubesc patria ca oricare, dar pe dînşii nici familia, nici averea nu-i leagă cu acest pămînt. La dinşii este un simţimînt poetic. Ceea ce îi leagă de pămîntul nașterii este mormîntul părinţilor, este o nebunie sublimă, este ceva ce nu ştim ce este, ce ne spune şi nu ne lasă a cuvinta. Poate că acest amor de ţară nu este cu totul dezinteresat ? A-și împleti o cunună cu simpatiile amicilor săi, făcînd să tremure o coardă ale cărei sunete sînt atit de dulci încă în lume, mulțumită educaţiunii, nu-mi pasă ! Această cauză este totdauna nobilă. A crea o naţiune... Care este trebuința ? Trebuinţă mare, necesarie. Globul despărțit prin oceane, munţi şi deșerturi, deosebiri de clime, nu se află oare însuşi el menit a forma niște hotare naturale între popoarele ce îl locuiesc ?

Aceste deosebiri nu sint cauza deosebirii legilor, datinilor, limbilor, interesului populilor ? Negreșit. Priviţi acele colţuri de lume locuite și căzute în puterea altor popoare, cu alte limbi, cu alte datine. Sint oare ele fericite ? Ceea ce diferă pe concheranţi de conchişti este cauza urei între stăpîni şi servi.

Toate popoarele vorbească aceeași limbă, primească aceleaşi legi, aceleaşi datine, aceleaşi credinţi, şi cauza urei va lipsi. Iată ce ne spun visătorii cosmopolitismului. Toate acestea să pot face: dar pe cit globul nu-și va schimba umbrele şi luminele sale, va răminea totdauna o deosebire între popoare : această deosebire va fi cauza antipatiei între ele.

Cosmopoliitismul nu a.reuşit în trecut ; el a căutat să se închine, cu toate urmările ce trage după sine. Religiunea, mai modestă decit cosmopolitismul, dar mai întinsă decit naționalitatea, s-a coborit un moment de la înălţimea ei ideală, ca să înfrățească societăţile. Panteismul anticilor, înlocuit de doctrina ebraică, Crist complectind ideea unui singur Dumnezeu, urma neapărat a forma lumea după noua imagine a lui Savaot : a unifica! Sub aceste auspice, cristianismul înflori. Trebuia a despica grămezile popoarelor unite prin sabie şi a le reuni prin credinţe religioase. Religiunea dar uni mai multe popoare. Dar caracterul omenesc reapăru ; interesele popoarelor suferiră. Lanţurile, coperite cu flori, se resimţiră prin greutate. Se uitase un singur lucru de schimbat ; acesta era : osebirile naturale între popoare, şi religiunea căta să renunţe la planul său social, sau să-l prefacă.

Nu este compatibil cu natura omenească decit naționalitatea. Domnia în parte a tuturor popoarelor, împărtăşirea la lucrurile publice a tuturor cetăţenilor este viitorul societăţilor omeneşti ce au să vie.

A se cîrmui bine individul, este a cirmui bine familia, a cîrmui bine familia, este a cîrmui bine națiunea. A se cîrmui bine naţiunile, este a statornici armonia.

Experiinţele o dovedesc. Organizaţi o mare amată cu un cap, dar nu-i daţi nici companii, nici batalioane, nici regimente, nici brigade, nici diviziuni, nici corpuri, nici capi parţiali. Această armată va fi confuziunea personificată, se va risipi.

Lucrarea cugetării omenești asupra experienţei trecutului nu rămase fără rezultat. Acest rezultat este dovedirea existinței unei cauze întiitoare a efectelor : este Dumnezeu. A dovedi care poate să fie natura lui, nu este dat omului : mărginirea înţelegerii sale îl opreşte. De aici fabula și poezia care cutezară să însuile însuși gravele meditaţiuni ale filosofilor. Ştiinţele filosofice, politice, sociale, religioase sint încă amestecate cu spiritul peeziei. Această înriurire a fabulei asupra lucrurilor omeneşti este naturală omului. Orice silinţi de a: o înJătura vor fi nefolositoare. Cu toate acestea, poezie pentru poezie, nu este mai logic a ne înriuri de ceea ce se apropie mai mult de natura omenească ?

Naţionalitatea are de bun aceasta din urmă. Pentru mine înţeleg simţul naţionalităţii dintr-un punct de vedere practic și poetic. Practic, căci credem că spre a îmbunătăţi soarta lumii trebuie mai întîi a îmbunătăţi soarta naţiunei din care facem parte. Poetic ?... Acesta este un simţimint ce nu se explică. Sub aceste cugetări arunc ochii către un popor de un milion de români risipiţi în Macedenia, Tesalia, Epir şi alte locuri. Un milion de români este un popor ; este o fărimătură mărită din acele

10:

https://biblioteca-digitala.ro

legiuni romance neinvinse de oameni, neînvinse însuşi de secoli ; este o idee, este geniul, este civilizațiunea lumii vechi, doborită, dar neînvinsă ; este zuina antică a unui monument ce reclamă geniul omenesc. V-aţi aflat vreodată la poalele Partenenului ? Colizeului ? La umbra templului lui Apolon Indimian ? În sălile amfiteatrului de la Milet ? La picioarele piramidelor ? În mijlocul ruinelor Ascalonului ? La vederea acestor ruinc încă în picioare, nu v-a venit o idee ciudată de adevăr ? Secolii au bătut cu putere maiestatea acestor monumente ; le-au surpat pe ici pe colo; timpul dărimă tot, învinge tot. Bi bine! iată o eroare: timpul a dărîmat, dar nu a învins ; timpul a dărimat, dar timpul el singur este învins ; ruinele, pînă se vor rade dupe faţa pămintului, vor rămînea înviagătoare. Căci tot ce exprimă o idee de mărire, de strălucire, nu piere, nu poate să piară : ruinele verbesc mai mult și mai bine decit operile scriiterilor noi. Astfel la vederea acestui milion de remâni, această nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor, putem zice : această naţiune nu piere niciodată, și în căderea ei seamănă mai înteresantă decit în a sa strălucire.

Cu teate acestea, acest milion de români, în limpii de mijloc, avu strălucirea lui. Aceasta o vom vedea mai tirziu. Românii din Macedonia-mi sint scumpi prin mai multe raporturi. Daca Valahia fuse patria maicii mele, Macedonia fuse aceea a părintelui meu, limba lui fuse aceea a acestor români ; singele lui, singele lor ; speranțele și sufeTinţele lui, speranţele şi suferinţele acestui milien de români. Ca român, născut în România proprie, încă cată să am simpatii pentru cei din Macedonia. Aceleaşi suferinţi aici ca şi acolo ! Poate și aceleași speranţe ? Aceiaşi inemici, pentru ce îi vom mai

di

https://biblioteca-digitala.ro

"numi ? Grecii vechi, căzuţi sub puterea romanilor, căutară a-i învinge prin înrîurirea moravurilor lor fermecătoare. Cei bătrîni lăsară urmașilor lor în moștenire acest spirit de învingere asupra următorilor acelora ce domniseră Grecia. Românii din Dacia Traiană, precum și cei din Dacia Aureliană avură a suferi această înriurire, o suferă încă. Cei din Dacia Traiană avură domni greci numiţi de Poartă. Limba lor fuse mai înlocuită în școale, în biserici, cu limba greacă ; a treia parte din teritoriul lor.trecu la călugării greci ca danie. Singele se 'amestecă în unele din familiile de sus, şi datinile lor intrară și se așezară în locaşul românilor viteji. Răzbunarea cea făcută era teribilă. Strănepoţii plătiră greşalele străbunilor lor.. Astăzi, însă, fanarioţii -au pierdut dreptul de domnie în Principate, dar înrîurirea. lor este încă în vigoare prin sămînţa “aruncată pe acest tărim. Multe familii din Principate sint fanariote ; ati că astăzi aceste ţări ar fi niște provincii grece, daca printr-o lege ce regulează lucrurile omenești, renegaţii unei naţiuni nu ar deveni pentru națiunea din care au ieşit mai aprinşi decit adversarii naturali. Românii din Macedonia, uniţi cu bulgarii, avură mai mulţi regi din sîngele lor. Acest regat scurt, dar strălucitor, căzu într-o zi cu fondamentele societăţii cei vechi. De atunci, suferinţele lor fură adinci. Ei avură aceeaşi soartă cu românii din Principate. Principalii lor priimiră, cu amăgitoarele datine ale grecilor, înriîurirea lor morală. Veni un timp cînd acesti capi, nobili prin sîngele străbunilor lor, avură ruşinea a se zice români şi primiră a fi renegaţi. Fiii stăpinilor deveneau cu mîndrie protejaţii învinşilor, cu condiţiune de a uita originea lor. O, neînțelegere a lucrurilor omenești ! A trebuit oare ca tot ce a fost mare să se micşoreze ? Ca tot ce a strălucit să se

12

https://biblioteca-digitala.ro

întunece ?... A se ruşina de națiunea. sa, este'a se ruşina de sine însuşi. Şi pentru ce se vor ruşina ei să fie români ? Cînd un popor naşte un om ca Coletti şi alţi eroi cecontribuiră la strălucirea Greciei de la 1830, acel popor nu poate-să piară.

Noi nu urim pe greci; din contra, îi iubim, îi iubim căci avem aceleaşi moşteniri ca dînşii : o naţionalitate a forma, căci avem aceleaşi interese, aceleaşi dureri, aceleaşi speranţe; şi cînd zicem „îi iubim“, nu sint vorbe deșarte, le putem sprijini cu dovezi : sînul României este deschis cu ospitalitate comerţului grec din toate părţile ; mii de greci sint priimiţi aici cu stringere de mînă ; cei mai mulţi posesori sint din această națiune, și aceasta pe cînd românii, pe tărimele grecești, nu căpătă o cupă de apă, pe cînd gazeta greacă din Smirna declara pe emigraţii români (cine ar crede !) pederasti și periculoși, spre a conrupe pe turci şi pe greci ! Și învita pe guvernul otoman a-i goni din statele sale. Dar noi nu vom împuta naţiunii grece rătăcirile unui individ cîștigat de politica inamicilor Greciei. Zicem toate acestea ca să dovedim că românii nu urăsc, nu îmbrincesc pe greci. Însă ceea ce trebuia a zice înainte de toate este că românii trebuie să fie români, și grecii să fie greci. Aceste socoteli întreţin totdauna amicia cea bună. Românii din Macedonia nu sînt greci, sînt români: trebuie să fie români ; nu este ideea noastră a-i uni cu noi, căci sîntem depărtaţi de dinşii ; nu este ideea noastră a-i ajuta să opereze răsculări. Cugetul nostru este că acest popor de un milion,„aruncat în Macedonia, cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale ; cupa vieţii sale poate să fie mică, însă trebuie să fie cupa sa ; iată cugetările ce mă frămiîntau, cînd mă hotării să vizitez acest pămint clasic al Macedoniii.

13

https://biblioteca-digitala.ro

Voiam să văd cu ochii daca acest popor există, daca păstrează limba, datinele sale — iată ce face subiectul acestei călătorii.

+

La 1] iuniu, anul întîi al rezbelului Crimeii, mă îmbarcai pe un vas cu aburi al companiii austriace „Lloyd“,

_În momentul cînd mă îndreptam către vasul eu aburi, văzui un fel de ofiţer otoman trecînd pe lîngă mine într-un câic. Figura sa-mi era cunoscută — căutai în fundul suvenirilor mele... Era Eliade. Era marele poet, marele filolog român, era unul din locoteninţii guvernului român la anul 1848. Unul din capii revoluțiunii democratice şi sociale a românilor sub un fes otoman ! Încins cu spada otomană ! Nu era nimic de zis — nu aveam nici un drept a blama. "Țara sa, jumătate slabă, juinătate ingrată, îl uita. Inamicii ei nu uită niciodată. Eliade ascundea oare, sub această adorare la politica otomană, un scop mare şi patriotic? Credea el că mimai asifel poate să ajungă la mintuirea patriei sale ? Atunci Eliade este îndreptat, ca Mircea, ca Bogdan, care supuseră ţările lor turcilor, ca să le scape de moarte. Aceasta este un secret între Eliade şi Dumnezeul său. Eliade făcu multe erori politice. Eliade nu va trăi în viitor prin laurii săi politiei ; cu toate acestea, va trăi ca om de litere. Nici un român nu avu mai mulţi amici, nici mai mulţi inamici decit dinsul între, ai săi. Talentele sale căuta să-i facă aceasta. Soarta oamenilor de talent, în ţările mici, este amărită. Tărimul mare, al mai multor şi felurite glorii, deschis ambiţiuniler felurite, lipseşte, este monoton, este strimt : cată să se dis-

14 :

https://biblioteca-digitala.ro

pute al cui să rămiie. Orice ammă este priincioasă. Eliade trebuia respins de aici, Eliade, amărit, abătut, descuragiat, se lasă să cază. Astfel va fi soarta mai multor oameni de talent în România, în viaţa lor. Oameni mediocri, oameni fără merite, fără talente, fără scop, fără tendinţe în viaţă, unelte ale celor prefăcuţi, vor huli pe toţi oamenii de bine ai Remâniii ; vor încerca a le răpi însuși onoarea. Astfel este ursita, că ţărina eroilor este menilă a îi prada vulturilor şi cîinilor ! Noi nu tînjim aceasta. Astfel fuse începutul tutulor naţiunilor. Cel ce a făcut lucrurile astfel, singur poate să ştie cuvintul său, şi nu este dat nouă a-l smulge. Eliade, mine mort, va deveni mare ! Ca poet, ca filolog, va trăi. Urmașii nostri, depărtaţi de luptele noastre politice actuale, nu vor vedea oamenii, ce nu vor mai fi, prin îtumul acestor lupte prin care îi vedem noi. Daca vreodată suferinţele exilaţilor români ver avea de rezultat o formă de guvern reprezentatii, e, ţară ! este de datoria ta să gindeşti la bătrîneţile harduini român, ale cărui merite literare fac să se uite erorile sale politice, _

în Marea de Marmara întilnirăm mulţime de vase armate : franceze, engleze, sarde. Sevastopolul nu căzuse incă. Războiul urma. Cine cunoaște rezultatul acestei lupte de uriași ? Lumea toată îl şiie de mai nainte. Războiul de sub zidurile Sevastepolului nu este un război între împărați, nu este un război între naţiuni ; este războiul între spirit şi materie ; între lumină şi întuneric : unde lumina apare, umbra caută să se retragă. Tu te vei fărima, o, Sevastopol ! Ridicat ca să aperi această întinsă naţiune rusă contra lumii din afară, tu ai devenit prepria închisoare a naţiunii ce crezi a proteja. Ca Rusia să fie liberă, trebuie să să dărime temniţa sa. Tu fuseși spirimul barbariei sub o formă de gra-

15

https://biblioteca-digitala.ro

nit. Tu ai trăit sub altă formă, în toate epocele, în toate locurile, înainte de a te ridica pe malurile Euxinului ! Totdeauna învins, totdeauna renăscuşi din țărîna ta ! În fine, apăruși pe marginile lumii barbare. Privirea ta trufașă ameninţa lumea civilizată ; tu erai acolo, pentru Europa luminată, ca un nor de vijelie pentru navigători ; regii guvernau rău, naţiunile erau neodihnite, materia avea un templu.

Apărarea ta fu teribilă ! Aceasta fuse izbirea între două lumi. Căderea ta va fi şi mai teribilă,

A umili trufia puterii brutale, a fărîma bariera ce opreşte luminele a se răspindi pe partea lumei ce tu ascunzi, iată scopul acestui război. Astfel, dupe căderea ta, învingătorii vor fi generoși, și vulgul, văzînd că învinşii nu au pierdut nimic, se va mira, fără să înţeleagă, de mărinimia biruitorilor.

Copiii Europei risipesc nobilul lor sînge, ca să te surpe |! A te surpa pe tine, este a libera Rusia. Ruşii mor cu fericire, spre a-și păstra temniţa lor. Nu-mi pasă ; a combate spre a-și păstra lanţurile, este a combate spre a fi liberi; orice sacrificiu făcut este o arvună dată libertăţii. -

Aceste cugetări erau ale lumii întregi. Ca român, ca exilat, căutam să le simţ mai viu. În fiecare piatră căzută din această uriaşă cetate vedeam fărimat un inel din lanţurile patriii mele. Nu voi să pirăsc pe nimeni, nici chiar politica rusă. Oamenii sunt numai niște unelte în aceste lucruri neînţelese. Binele și răul, a căror imagine sunt lumina și întunericul, nu sunt lucrarea voinţei omenești. Aceste lucruri au trebuit oare să existe? Pentru ce ? Aceasta .poate să fie misterul lui Dumnezeu. Adevărul este că ceea ce noi numim nefericirile Rusiei aveau o mare înriurire asupra a ceea ce numim nefericirile Româniii. România ne interesa de aproape. Această Românie era frumoasă şi ado-

16

https://biblioteca-digitala.ro

rată de departe de exilați. Cele mai duioase cîntice ale ebreilor fură acelea ce se auziră în exiliul Babitonului. Patria este ca un tablou în ulei. De aproape se vede lutul culorilor ; de departe acel lut dispare. Ochiul nu mai vede decît-ceea ce este frumos. Ceea ce iubea exilaţii nu era ţara astfel cum este; era portretul ei ieșit de sub penelul lui Rafael, era fantasma sa; era o idee. Am văzut mai mulţi din aceşti exilați nefericiţi, în mizerie, suferind de foame, de frig, de disprețul oamenilor materialisti. Erau însă tari în credinţele lor. Pe unii i-am văzut murind. Unul mai ales, nu voi a-i spune numele, în cele din urmă minute ale vieţei sale, era trist pentru patria sa ce o credea pierdută.

— Patria ta, îi zise medicul ce veghea lingă sine, te exilează — apoi ce raporturi aveţi împreună ? Acolo nimeni nu te reclamă ; patria te lasă să mori de foame, acolo nu ai nimic, nici doi coţi de pămînt, ca să te îngroape. De vei muri, nimeni nu se va întrista acolo pentru tine.

Murindul se uită la medic — fizionomia lui era luminată.

— O, doctore, zise murindul, oare am nevoie de o avere oarecare în patria mea, cînd ea însăși este averea mea ?

Acestea fuseră cele din urmă vorbe ale murindului.

lată ce diseamnă amorul exilaţilor pentru pămiîntul natal. Amor idea], sublim, unic ! Cine a înțeles acest amor, a înţeles pe Dumnezeu.

Era frumos însă acel timp, timp de speranţe, de iuziuni, de poezie ! Un viitor strălucit ; o patrie liberă, strălucită, frumoasă — o patrie unde domnește veacul de aur al imaginaţiunilor moderne, o patrie unde relele sunt necunoscute, unde sufletele

24 17

https://biblioteca-digitala.ro

snrit mari, inimile iubitoare, cugetările curate, unde te răsuflă abnegare, sacrifice pentru o idee mare. L-a 4848, în timpul de revoluţiune, în ziua cînd poporul aleargă la palat unde reacţiunea caută să fărime programa revoluţionară, ale cării mai multe principii astăzi sînt în Convenţiune!, unul din acesti exilați, june încă, alergă cu ceilalți. Un om 1 vede şi îi zice :

— Maica ta moare, du-te acasă !

_— Maica cea mai mare încă moare, răspunse el. Cată să scăpăm mai nainte pe aceasta.

“Toate acestea le zicem, ca să arătăm cît acesti cameni aveau în inimile lor simțimîntul patriei, cît acest simţimint era generos.

Și patria, atunci cînd exilaţii o vedea atât de îrumoasă, de simpatică, jumătate gemea răsturnată sub asprimile timpului şi ale oamenilor ; jumătate dănţuia cu capul cununat de flori. O, iluziune ! Tu eşti virtutea sufletelor alese !

Ceea ce este sublimul martirului este simţimîntul acelor oameni ce sufere și pier pentru o idec, fără să cugete că numele lor nu are loc pe paginele isterici, Capii acestor oameni, cunoscuţi, siguri că au să lase un nume dupe dinșii; ei se miîngiie cu această idee. Dar soldaţii lor necunoscuţi ce se sacrifica cu fericire, siguri că cu dinşii vor pieri şi numele lor și orice aducere aminte ; acesta este sublimul,

Acesti soldaţi ai revoluţiunei nu înțelegeau decit o idec : binele patriei. Aceasta era destul pentru dinşii, ca să se sacrifice. Nu le spuneţi mai mult! Nu le deschideţi poarta sanctuarului, unde se trece toate acele dezbateri misterioase ale capilor,

1 Convenţia prin care Conferinţa de Ja Paris (1858) statua principiile de organizare a Principatelor (n.e.3.

19

https://biblioteca-digitala.ro

să-nu le vază în nuditatea lor, căci atunei credințele lor poate să slăbească !

Ce fuse această revoluţiune de la 1848 în Bucureşti ? Era ea faptul a cărui cauze fusese turburările din Europa? Era faptul unui partit ambiţios ? unui individ înrîuritor ? Nu credem. Această revoluţiune nu avu drept cauză turburările din Europa, ci numai drept ocaziune. Nu fuse fapta nici a unui partit, nici a unui individ — fuse fapta națiunei române. lată cum se exprimă istorianul N. Bălcescu, într-o scrisoare a sa din anul. 1830.

„Revoluţiunea din. 1848 în România este dezvoltarea acelii lucrări neîncetate şi providenţiale înce= pută în societatea noastră, precum și în toate societățile omeneşti, încă de la a sa origină. Ea derivă mai d-a dreptul de la revoluţiunea din 1821. La acea epocă, apăsaţi de fanarioți în numele statului, românii se răsculară împotriva acestora. Rezultatul acei revoluţiuni fuse că românii cîștigară cauza lor pe lîngă turci : fură scăpaţi de fanarioți, cîştigară cauza naţională ; dar pierdură în urmare cauza democratică, căci Regulamentul organic constituă mai tare aristocrația, și poporul, în loc a îi apăsat numai în numele statului, fuse încă în numele claselor. Care căta să fie programul revoluţiunii din 1848 ? Era dezvoltarea progresivă a revoluţiunii din 1821, mai mult a ideelor democratice și sociale. Astfel era programa din 1848... Românii n-au făcut revoluțiunea nici contra turcilor, nici contra rușilor... Românii, în puterea autonomiii lor, reclamară observaţiunea tratatelor, fără să voiască a se libera de ele. Această revoluţiune făcută, rămînea a se gindi la Unire... Ca să facă a intra națiunea în drepturile sale naturale... Unirea Valahiii şi a Moldovii este un fapt cîștigat pentru toată lumea, chiar

2 p 49.

https://biblioteca-digitala.ro

în ochii husiii şi nu poate întîrzia spre a se îndeplini...“ (1850).

Iată în scurt istoria acestii revoluţiuni, spusă de unul din autorii ei. Dar să lăsăm istoriii să adincească nişte fapţi împliniţi şi să ne inturnăm la su-biectul nostru.

O convorbire ciudată alături de mine mă atrase din aceste cugetări. Umbrele se întindea pe faţa lină a Propontidei şi învăluiau în sînul lor ţărmurile vecine, unde s-au trecut în toţi timpii fapte strălucitoare. Eram pe podul vasului. Doi oameni ce îi luasem de greci, dupe costumul lor, vorbeau limba română, dar un limbagiu ce nu era al nostru : limba român�> din Macedonia, ce se porocleşte de vecinile popoare ale acestor români limba țințărească, pentru că pronunţă des pe f.

— Acest. vapor cu tre chetartori este, zise cel dintăi român macedon către soțul său de călătorie.

— Cu tre, răspunse acesta. Muşat este (frumos este). -

— 'Tru noaptea aesta ventu va batere forte cu via (cu viiciune). 1

Cînd unul, cînd cellalt, în convorbirea lor, făceau din timp în timp niște frazuri cu totul cum le-ar face un român din Principate, apoi acele fraze se pierdeau în altele de vorbe greco-slave-latine.

1 În ediţia Minerva (1915) a Călătoriilor, textele aromâne au fost revăzute de Pericle Papahagi (1872—1943), aromân de origine, dialectolog şi folclorist, autor al unor prețioase studii şi culegeri, printre care: Din literatura poporană a“ aromânilor (1900), Megleno-românii (1902). Noi am redat textele aromâne așa cum le-a auzit şi înregistrat Bolintineanu. În note de subsol voni da formele corectate sau traduse de P. Papahagi, cu menţiunea: (P. P.). Traducerea propoziției : „În noaptea asta vînt are să bată cu multă vioiciune* (P.P.),

20

https://biblioteca-digitala.ro

Prinsei din toată această convorbire vorbele : ne (pentru nu), petrece lepsește (pentru lipsește), remaneți pentru rămineţi), urut (pentru urit), pațit (pentru pățit), Domne (pentru Doamne), lanced (pentru bolnav sau linced), capul, manc (pentru mănînc), aderi (pentru ieri). Ei au păstrat pe a înaintea mai multor vorbe, pe care noi l-am păstrat numai la amiază, acasă etc. Facia (pentru față, obraz), mentea (pentru minte), menţiune (pentru minciună), arăpi (pentru răpi) etc. Despre fraze am zis că sunt unele întregi ca la noi. Spre exemplu: „Care de turbat ce era! Nu era mult ma bine se aveai cu aeste și alante ducă. Este bine se ajuni. Cind seceri livadea.“ Dar să ne oprim aici despre această limbă, ca să vorbim mai tîrziu într-um chip mai delung, la locul său.? |

Știţi ce este o societate de pasageri pe un vas.cu aburi în Oriente la cel dintii loc ? Să vă spui eu, și ca să fiu mai adevărat, să vă descriu cercul în care mă aflam. Colo un neguţător din Pera, care vor“bea cu toţi, fără a-i cunoaște și făcînd cunoștințe, dînd cîte o ţigară de havană, ca cum ar fi dat cite o priză de tabac. Mai dincolo o engleză tinără, frumoasă, blondă, cu ochi albastri, cu faţa albă, poetică, melancolică, suavă, sălbatecă, tăcuiă, fugind de lume și agăţată de braţul bărbată-său, scurt, gros, gras, roșu la păr şi la faţă ca un stacoj — un adevărat buldoc ce miriie necontenit, de cîte ori un pasager trece pe lîngă sine. Dincolo o damă leventină cu bărbatul său care o lasă singură ; de urit,

1 Corect: pățit(ă), doamnes, lînțed, cap-lu, mîncu ; faţă, mintea, minciună (P.P.).

2 Domnul Massime, unul din gramaticii şi limbistii cei mai renumiţi, a făcut o gramatecă a aceştii limbi. Noi o recomandăm românilor ca o lucrare de mare merit (Redacţiunea călătoriei) (n.a.).

> -

https://biblioteca-digitala.ro

ea citeşte pe o carte — o călătorie, istorie, roman ? Nu. O carte de rugăciune latină. Ochii ei se lasă pe carte o dată şi de zece ori pe pasageri, face ochi dulci tutulor. Colo patru ofiţeri englezi. dim care doi nu vorbesc cu ceialţi doi, din cauză că unii sunt nsbili şi ceialţi fii de burghezi. Pe o canape, nişt= ofițeri francezi dezmiardă pe cei care îi ascult printr-o convorbire spirituală și plăcută. Mai dincolo doi oameni de litere germani, ce miriia împotriva francezilor. Mai dincolo doi sau trei neguţători greci ce vorbesc de o corabie înecată ; întreabă-i cum se numesc — unul va fi Leonidas, altul Epaminondas, cellalt Alcibiade, trei nume strălucite, cu fesuri lungi, şalvari, iminee. Europeii îi privesc din înălțimea lor. Și cu toate acestea, acesti trei oameni ordinari, plecaţi cu gindurile pe comerțul lor, au. merite mari. Un grec trebuie să-şi ia căciula, întiinindu-i. Unul este bogat, și ca să poată a-și lăsa teată averea sa patriii, nu a voit să se însoare. CeHalt are braţele amîndouă pătrunse de gloanţele turcilor, Al treilea a dat jumătate averea sa pentru şcoale la Atena, Ei însă nu au lustrul societăţii, o ştiu ei însuși şi șed retraşi. Un boieraş din Tirgovişte, merpind la un boier în București, în zilele din urmă, şi găsind acolo lume elegantă, se sfii şi şezu aprogpe de uşă, boierul îi zise să şază mai aproape. Acesta răspunse :

— Eu şez aici, căci nu știu franţozeşte.

Aceasta este răzbunarea meritului desprețuit de aparinţă,

Mese sc pune şi se ridică, oaspii mănîncă cu ardeare. Adeseori fructele dupe masă sunt mîncate inaintea rasolului, cînd acesta întirzie să sosească — saspii sint voioși. Deodată, un mic vînt se ridică pe mare, surfaţa mării se încreţeşte, pe urmă să valură. Fizionomia maselor se schimbă, căci va-

22 EI Sa

https://biblioteca-digitala.ro

sul se mișcă. Pînă. aci, ai auzit, toţi sînt tari la mare — acum, cine ar crede, toţi ameţesc. Răul mării îi apucă ! Redau mării prânzul ce au priimit în stomah, cu oarecare camătă. Unii rămin lincezi, căzuţi pe cite o bancă ; alţii cad cu nesimţire pe paturile lor. Acum vîntul poate să sufle, vasul poate să se fărime de o stincă, apa să între într-insul şi să-l înghiţă, lincezii, abătuţi, pierduţi, fără conștiință despre nimic, rămîn nepăsători — răul ce sufere este mai crud decit moartea, între vasut într-un port, înceteze mișcarea lui, și toţi se ridică sănătoși și umblă ca ologii și săcaţii pe care Isus îi vindeca, de cum îi atingca, şi umblau. Noâptea era senină, o aură lină se juca pe' valuri. Vasul.se mişca uşor. Marea sorbea cu voluptate luna plină. Oaspii dormeau, ciţiva erau lincezi. Auzii deodată pe podul vasului un cor — un imn religios. Șase voci unite, voci de femei, dulci, fragete, mlădioase, întonau un imn, o arie divină. Era un vis ? Un efect al imaginaţiunei auzului ? Un cor al zeităţilo: mării ce treceau pe acolo ?... Mă urc pe pod. Erau, pe acest vas cu aburi, îmbarcate șase surori de caritate germane protestante și un preot. Acest imn urmă în tăcerea nopţii ; era sublim.

Cine erau aceste femei ? Unde se duceau ? Care era scopul lor pe aceste mări depărtate ?

Pentru cei mai mulți din pasageri erau nişte surori sau călugăriţe ; pentru oamenii echipajului, nişte pasagere ce au plătit locurile lor. Pentru omul ce cugetă erau mult. Pentru acesta erau subiectul unor adinci meditaţiuni, erau umbrele spirituiui profetic ce trece peste lume. Erau sufletele lui Hus, Luther, Calvin și alţi reformatori.

Protestantismul se deosibește de catolicism, că el nu priimeşte altă autoritate decit aceea a Etan-

e 2%

https://biblioteca-digitala.ro

geliii şi u cuviutului individual; protestantismul nu. recunoaşte puterea papii, respinge cultul sinților, moaştele, purgatoriul, icoanele, .spovedania, este rece ca cuvintul. Imaginaţiunea nu are mult lo? în templul său. El făcu să se verse mult singe în lume și acest singe schimbă faţa societăţii omenești — fuse izvorul tutulor revoluţionarilor. Dar să lăsăm protestantismul şi înriurirea lui asupra cuvîntului omenesc, să vorbim de această instituire de caritate.

Este sublimă ! |

O soră de caritate nu este o simplă rugătoare. Ea este mireasa. nefericitului pe patul de moarte. Acolo unde sărmanul strein geme, părăsit, murind, această soră apare, îi îndulcește cele din urmă dureri, îi şterge lacrima, îi închide ochii. Acolo unde soldatul cade Jînced, rănit, pentru pairie, pentru datorie, sub fierul vrăjmaşilor, sau sub suflarea epidemiilor lipicioase; muritoare, ea, neţiind socoteală de contagiune, apare, caută pe linced, pe murind, ferice daca poate să piară ea însuşi în sînta împlinire a menirii sale. O găsești rugind la poalele altarului, o găsești pătrunzind mările, tărimele, pretutindeni unde este un ospital, unde se află lincezi — acolo este datoria sa.

Sunt multe din aceste surori din familii cunoscute. Multe din .ele au fost crescute ca să poarte într-o zi pe trunţile lor cununa de nuntă ; nefericirile de tot felul au făcut dintr-însele miresele sufetelor de martiri.

Aceste surori protestante sunt -mai apropiate de lume decit cele catolice. Sacerdoţiul lor pare a fi mai mirean, ele nu umblă cu capul plecat, cu ochii la pămint ; nici o ipocrizie.

Una din aceste șase.surori, ce părea să aibă autoritaiea asupra celoralte, era o femeie de douăzeci

2 24

https://biblioteca-digitala.ro

şi cinci ani, palidă, delicată. cu părul hălai. sene băiaie, ochii albastri, era o ființă poetică, inspirată. Tizionomia sa exprima sufietul sau : temeia devenind înger ; numai aceasta poate să exprime ideea noastră. A schimba natura sa, este mare ! Suifletui ucide trupul. Numai nefericirile au puterea a tace aceasta, nefericirile cele mari. A muri, a ști de mai nainte ; a se despărţi de lume, încă tînără, este trist ; însă a trăi în lume, și a nu face parte din lume, a zice: lumea este moartă și eu trăiesc !

Aceasta este amar ! Este crud !

Pentru ele lumea fericită e moartă; lumea lor este ospitalul. Suspinele, gemetile, lacrimile şi fi-. zionomia morții sunt totul.

Această soră fusese o principesă. Un amor neferice, o trădare umpluse sufletul ei de durere. Lasă soţul său şi se face soră de caritate.

„Cum a fost această istorie ? Care este şirul acestui roman dureros, tînăr, acestor fapţi măreţi de abnegare ? Nu știm. Asfel trecem peste toate.

Ele se duceau la Smirna, în trebuinţele propagandei protestante, la vreo şcoală sau ospital.

Timpul trecu repede. Lăsarăm în urmă Dardanelele, Smirna, ne apropiarăm de coastele Salonicului. Vederi încîntătoare ! Locuri pline de interes pentru imaginațiunile bogate ; reci și mute pentru toate acele turme de speculatori ai materiii.

Oriunde se lasă ochii, întilnești un loc ce amintă fapte mari sau crime, urme ale omului, urme ale trecutului. Istoria Macedoniii este mai aceea a tutulor acestor ţinuturi. Barbari, greci, romani, perși, macedonieni, au strălucit, au trecut şi au pierit, cum pier toate generaţiunele orseneşti, ca să strălucească mai tîrziu în cartea istoriii.

Macedonia este veche. Anul 813 înainte de Crist, Temenides, tîrînd dupe dînsul:o mare ceată de coloni din Argos şi alte părţi, se așeză în Ematia,: und= aruncă sămința Macedoniii, acest regat ce deveni atit de puternic sub Filip şi Alexandru. Acea țară era locuită ; colonii se luptau spre a supune pe păminteni şi alte seminţii vecine. Cel dintii rege se zice că a fost Caranos, al doilea Cenos, al treilea Tires. Fondatorul regatului fuse Perdiccas, urmară alţi regi, pînă la năvălirea perșilor. De aici istoria Macedoniii este cunoscută. Noi nu facem un curs de istorie aici. Asfel vom vorbi foarte pe scunt. Treaba noastră este a face istoria românilor din Macedonia. Înriîurirea Atenci asupra Macedoniii, epoca perșilor, înălţarea lui Filip, gloria lui Alexandru sînt epocele cele mai mari ale acestei țări în istoria antică. În istoria modernă, faptul cel mai strălucit fuse fără îndoială splendoarea acestui meteor nevestit de astronomii politici : Ali-paşa Tepeleni. El domni asemenea pe o parte a Macedoniii.

O altă stea se înălţă din aceste locuri şi străluci pe cerul Egiptului, Mehemet Ali-pașa. Acesta fuse mai mare decit Tepeleni. Se născu la anul 1769 în satul Cavala, în Macedonia, din părinţi săraei. Tatăsău era însărcinat cu garda unui dervent. Din eptsprezece fraţi ce avusese, el singur rămase viu, Pentru aceasta era iubit de părinţi, plăpînd și răsfățat, încît ceialți copii ziceau despre dinsul: „Ce-va face acest băiat, cînd va rămînea fără părinţi ? Nu e bun de nimic!.“ Aceste vorbe făcură pe Mehemet Ali să se gindească. Îndrăzneţ şi şiret de copil, se arătă şi ambițios. Într-o zi locuitorii de Ja un sat, nevoind a plăti tributul, tînărul Mehemet Ali se însărcină a-i face să se supuie. Luă o mică gardă cu dinsul, se duse in acel sat, întră în geamie să se roage, pe cînd un om al său se duse să cheme pe

26

https://biblioteca-digitala.ro

sei patru aleși ai satului, sub cuvînt de o mare lveabă. Abia acestia veniră, fără grije, și Mehemet »use de îi legară și-i duseră la Cavala. Această faptă merită lui Ali rangul de bulucbașa şi nunta lui cu o văduvă, rudă cu guvernatorul şi cu care avu trei fii : Tusun, Ibraim și Ismail. El făcu comerţ ; cu cîstigul acestui comerț ţinu o mică gardă pe seama sa, asfel cînd Poarta chemă la arme pe turci în centra francezilor în Egipt, Mehemet Ali răspunse, plecind îndată către Nil la 1800, cu o ceată de trei sute de oameni sub comanda unui Ali-aga care, dorindu-și ţara şi familia, lăsă Egiptul şi comanda celor trei sute lui Mehemet Ali.

_Am vorbit despre Mehemet Ali în călătoria din Epipt, vom sta aici și vom vorbi despre altele,