Cartea a IX-a

Trecînd din nou pe la rezervoriile lui Salomon, ne oprirăm să ne repauzăm cîteva minute. Trebuinţa de a răsufla un minut la umbră, în aceste locuri, este mai simțită decit foamea și decit setea. Aproape de rezervorii este un fel de vale, pe care apele fintinei o intincresc, dindu-i verdeață. Aici se zice că Salomon ar fi avut o grădină și un palat, unde petrecea zilele de vară, în mijlocul celor mai frumoase femei din țările sale.

Noi ne odihnirăm puţin la umbra unor arbori, pe un tapet de verdeață și de flori. Un vînt lin si dulce răcorea şi răsfăţa frunţile noastre arsa de soare şi de necazuri, ce de mulţi ani mina iubiţilor noştri încetase de a mai mingiia, pe păminturile străine. Eram cufundaţi în contemplarea acestii naturi tinere şi pline de viaţă' Ea ne aducea aminte de patria noastră atit de frumoasă şi îndestulată de vegetaţie ! Blestemam însă frumuseţea şi îndestularea ei, căci ele sunt cauza primară a nefericirilor in care a fost. Gindurile nuastre se rățăceau în fel de fel de bizarerii, cînd auzirăm deodată în fundul văiei o voce de femeie, exprimînd o cîntare atît de dulce și melancolică, atât de expresivă şi suavă, încît crezurăm că sufletele fecioarelor lui Israel veneau să cînte aici desmierdările vieţei şi suferințele poporului ebreu,. Această voce era însoţită de sunetul clavestin. Dar deodată cintecul se stinse, precum se stinsese altădată cînturile verginilor ebree, cînd mina lor suavă şi delicată îngheţă pe harpele de aur, atunci cînd sinurile lor sîngerară sub sabia Babilonului.

Mai mare fuse încă mirarea noastră cînd văzurăm aproape de noi pe frumoasa miss Lia, ce o lăsasem la Beirut ! Ea venise cu tată-său, ca noi, să vizite rezervoriile lui Salomon şi se oprise cîteva minute în casa unui englez original ce locuiește, retras de lume, această vale cu familia sa. Ea cintase și acuma încăleca şi se ducea la Ierusalim.

Revederea noastră cauză mare bucurie atît missei Lia, cit și părintelui său. Îndată ce ne văzură, se oprită, ne strinseră mîna și ne spuseră că veneau de la Nazaret. Ne aruncarăm pe cai și pornirăm cu toţii către cețatea sîntă.

Pe calea Ierusalimului, aproape de Betlehem, văzurăm monumentul ce se zice că ar fi mormîntul Rahilei, soţia patriarhului Iacob. Acest monument este situat printre morminte musulmane. Construcţia lui este însă nouă și seamănă să fie mai mult o zidire turcească. Se compune de un vestibul şi o cameră închisă, în care se vede un mormint, Cu toate acestea, scriitorii vechi vorbesc despre acest mormînt că ar fi fost pe aici.

„Cînd mă înturnam din Mesopotamia, zise lui Iosif frate-său Iacob, pierdui pe Rahila ce muri pe cale, în ţara lui Canaan... Pe unde întri în Efrata (Betlehem)“. La cartea 10 se mai zice că Pahila “muri născînd pe Beniamin şi se înmormînţtă pe calea ce duce la Betlehem și că Iacob îi înălţă un monument peste mormîntul ei. În Cartea împăraților, cap. X din c. 1, se zice încă: ...,,Vei găsi doi oameni aproape de mormîntul Rahilei, pe hotarul lui Beniamin, spre miazăzi...“ Ieremia încă zice : „Țipete s-au auzit în Rama ; și iată sub ochii nostri mormîntul Rahilei...“

Arhitectura acestui monument nu este ebree; aceasta e un lucru sigur.

Noi vom da la vale, fiindcă este vorba de artele la ebrei, o repede idee despre frumoasele arte de atunci.

Frumoasele arte la ebrei nu au fost niciodată, în vechime, în mare înflorire, din cauza religiei lor; geniul ebreu avea drept misie cunoştinţa unui creator nevăzut, nepipăit; astfel ebreii nu aveau aplecare a reproduce formele din afară ale obiectelor naturii văzute și pipăite. La greci, îrumoasele arte se rădicară la atita perfecție din cauza credinţei idolatriei ; dar în decalog, cum și în legea lui Moise, este oprită reproducerea lui Dumnezeu sub un chip vizibil. Sculptura singură era mai tolerată, precum vedem cei doisprezece boi de aramă din templul lui Salomon ; dar și aceasta cu condiţie ca să nu reprezente nici o divinitate.

Pentru arhitectură, nu era nici un stil ebraic, căci vedem că pentru templul lui Salomon, palatul lui David se chemară totdauna artisti fenicieni.

Muzica era iubită ebreilor, Astfel vedem că începutul artei muzicale la ei era întiitor timpurilor istorice. Această artă se dezvoltă de profeţi, care se inspirau la sunetul instrumentelor. Vedem în istoria lui Saul efectul ce cînturile lui David produceau asupra simțurilor acestui împărat. Sub David, muzica ajunsese la cea mai înaltă perfecţie. Un mare număr de muzicanți, osebiţi în mai multe secţii, fură însărcinaţi cu muzica sîntă, Piecare cor de cîntători avea în cap un virtuos (menasseach) care dirigea sau cinta solo. În viaţa privată, prin festine, muzica avea cel întîi rol.: Aveau mulţime de instrumente, unele de vint, ce existau mai nainte de exilul Babilonului, adică: ugab, halil, un fel de fluier; hacocera, trompetă dreaptă ; şophar, iară trompelă, dar întoarsă. Instrumenie cu coarde aveau chinorul, cu care se deosebea David. Iosif zice că avea zece coarde, pe care le atingea cu plectrumul și chiar cu mina. Nebelul, pe care grecii numeau văfia, era cu zece coarde (după psalmi).

Instrumente de percuție aveau întîi tof, pe care arabii îl numesc dof, şi spaniolii adufa, un fel de tamburică ; al doile celcelim sau mesil-taim, ce însemna cimbalele celor vechi ; al treile menaaneim : al patrule palisșim.

Literatura ebraică s-a mărginit la istoria natională, la legile și poeziile didactice și religioase, precum și la discursurile profeților ebrei. Cărţile istorice ce au putut trece pină la noi prin urgia secolelor sunt, afară de Pentateuc, cărţile lui Iosue, ale judecătorilor, ale lui Samuel și ale regilor.

Cărţile lui Iosue seamănă cu Pantateucul prin stilul și spiritul religios care predomnește în ele. Cărţile judecătorilor, sub cei întii regi, se compun de două părţi, una despre tradiţia asupra judecătorilur lui Israel, ceialtă despre nerinduielele în care căzură ebreii sub republică. Cele două cărţi ale lui Samuel și ale regilor, care în vulgata şi în versia greacă se numesc Ule, şi patru cărţi ale regilor tratează despre istoria poporului ebreu, de la naşterea lui Samuel pină la exilul Babilonului.

Poezia ebraică este de două feluri, didactică şi lirică, precum fuse şi poezia arabilor. Poezia ebraică era nedespărţită de muzică. Cele mai vechi poezii sunt acelea care celebrau faptele eroice ale străbunilor, sau imne religioase, precum cîntecele lui Moise, după trecerea Mărei Roșii şi cîntecele Deborahei. Dar numai în timpii lui David, poezia lirică luă o dezvoltare atita de înaltă. Poeziile lirice mai sunt mizmor sau șir. Imnul sau oda, care în limbagiul biblic poartă nume de psalmi ; chinah (elegia),; despre care avem modeluri în lamentaţiile lui Ieremia și compoziţiile lui David asupra lui Saul. În poezia didactică aflăm sentințe morale, enigme și comparații ; acest fel de poezie este desemnat prin numirea de masșal (adică asemănare). Mai sunt şi cîteva fabule.

Cărţile de poezie mai însemnate sunt :

Psaltirea, ce este o culegere de poezii lirice compuse de mai mulţi poeţi, de la David pînă la exilul Babilonului. Unul din psalmi, numit Ruga lui Xoise, se crede că ar fi făcut de Moise chiar. Mai sunt psalmi făcuţi în urma exilului din Babilon. Cui mai mulţi psalmi sunt ai lui David.

Cartea proverbilor lui Salomon este o antologie snomică în care se deosebește o parte printr-o prefaţă a autorului, prin care recomandă tinerimei înţelepciunea, a doua parte e piină de maxime și sentinţe ingenioase. Această parte se subimparte încă în trei secţii : în secţia a treia se văd reflecţii și enigme ale lui Agur; sfaturi date regelui Lemuel de maică-sa și descripţia femeii celei tari, făcută de un poet necunoscut.

Mai este o carte numită Cohelet, scrisă într-un spiril de scepticism, cu proverbi și alte maxime.

Carlea lui Iob copribde : „Secretele provedinei divine şi regimul universului sunt nepătrunse de slabii muritori ; omul nu poate să cunoască căile fiinţei cei nesfirşite, ci trebuie să se încline înaintea atotputernicului şi să se supuie la voinţa sa“.

Astfel este teza ce se dezvălește în această carte. Opiniile sunt felurite despre epoca cînd s-a scris ; unii o cred scrisă în timpul lui Moise, căruia o şi atribuiesc ; alţii, în timpul exilului ; alţii o atribuie lui Salomon ; unii iar cred că a fost compusă de vreun poet necunoscut în timpti regilor: iudei.

Cîntecul cântecelor s-a făcut de un poet modest, sub Salomon.

Literatura profetică a început opt secoli înainte de Isus. Profeţii erau: lona, loel, Amos, Hosea, Isaia, Nișa, Nahum, Sefania, lcremia, Habacuc, Ezechiel, Obedia.

În faţă cu monumentul Rahilei se află o vale. Pe dealul de dîncolo de acea vale, către sud-est, este satul Begeala. Noi ne repezirăm acolo, în treacăt, împreună cu tinăra noastră engleză și părintele său. Vecinătăţile satului Begeala sunt de o frumuseţe rară în aceste părţi, din cauza mulţimei de arbori de maslini ce coper valea și coasta dealului. Niciodată nu am văzut mai mare și mai frumoasă pădure de acei arbori.

Satul Begeala este locuit de arabi de ritul oriental. De la un timp, propaganda catolicilor a început să se întindă și aici. Patriarhul latinilor a dat ordin să se zidească aici o biserică şi un schit, zidirea este măreaţă. Călugării greci întrebuinţară toate. mijloacele să oprească zidirea acestii monastiri, dar nu izbutiră. Un preot catolic ne ieși înainte şi ne arătă lucrările acestui edificiu. Acesta era un om inteligent şi cu învăţătură. Luind vorbă cu el despre certele ce au cu grecii, ne spuse că arabii de ritul oriental, întărîtaţi de oarecare fanatici, maltratară cu bătaie pe patriarhul latin, cînd veni aici, și că acesta, asemenea unui vechi martir, suferi toate, fără să murmure.

În toată Siria și Palestina, unde se află oameni ce urmează acestor două biserici, sunt mari certe între preoţii greci şi catolici ; se întrec care mai de care să facă prozeliți .din oile celuialt, căci dintre musulmani nimeni nu se face creștin. Pentru o :simă de bani, astăzi greeii se fac catolici, mine iar se întorc la ritul intii, pentru altă sumă de bani. Asemenea fac şi arabii: de ritul catolic ; astfe! încât se folosesc de stăbiciunea preaților de aceste două rite și speculă cu religia. De cîtva timp protestanţii ei însuși au intrat într-această luptă, al cării scop este să facă creștini pe creștini.

De la Begeala plecarăm la Ierusalim. Miss Lia ne propuse pe cînrpul ce se afla între biserica profetului Ilie și Ierusalim o alergătură de cai. Părintele ei refuză pentru el şi se opuse la propunerea fiicei sale. Soţul meu de călătorie, Marin, acest mentor care, printr-o sistematică moderație, voia să ne dea exemplu, abia auzi propunerea și, în loc să fie de părerea înțeleptului lord, se plecă pe cal, cum fac cozacii, dete pinteni şi calul plecă cu el ca o săgeată. Caii nostri, imbărbătaţi, zburară cu noi pe urmele bătrinului democrat. Pietrele, movilile se neteziră sub ochii nostri și sub picioarele cailor, atit fuga era repede şi ușoară. Loriul rămase în urmă. În această fugă, calul missei Lia se împiedccă, cade, se rostogolă în pulbere. Oprirăm caii, ne coborirăm repede să o rădicăm crezînd-o moartă sau cel puţin zdrobită. Dar printr-o rară întimplare, aruncată de laturi, în nişte moi arături, nu păţi nici un rău. Se rădică și învită calul să se ridice, încălecă şi avu timpul să ia zborul ei, fără să o vază bătriînul ei părinte, ce venea încet pe urma noastră.

Aproape de poarta Ierusalimului rărirăm paşii să aşteptăm pe nobilul lord.

— Puțin a fost rămas ca să ne vedem încă în coelo !, zise nebuna fată, surîzînd.

— Vorbeşti astfel ca şi cînd vei să ne arăţi că înfrunţi moartea !

— Azi sau mine, răspunse ea, nu o să murim? Apoi de muream astăzi, era să faci o poezie care acum nu o să o faci. Ea șezu pe gînduri citeva minute, apoi, ca și cînd ar fi avut presimțimentul unei morţi curinde, adăogă: Dacă te vei ţine de vorbă, acea poezie ai să o compui în curînd.

Dar să lăsăm în Ierusalim această ființă misterioasă și să vorbim de alte locuri ce mai văzurăm în ziua viitoare, în vecinătatea Ierusalimului.

A doua zi, luarăm cu noi pe călugărul Atanail, românul din Macedonia, care ne arăta o mare simpatie, și merserăm să vizităm biscrica crucei. Această biserică se află într-o vale, în mijlocul unei curţi încungiurate de locuri inchise si sterpe ale patriarhiei grece, Biserica se zidi de georgieni. Aşternutul ei înăuntru este de mozaic vechi ordinar ; aşternutul din altar este încă de mozaic, dar de mozaic foarte fin, pe care se vede o inscripţie în limba scorgiană. Sub masa altarului, se vede o marmură cu o scobitură la mijloc; sub această marmură se zice că a fosil tăiat arborul din care a făcut crucea răstignirei lui Isus,

Călugării greci au făcui aice niște case pentru locuința streinilor, împiegaţilor monastirei şi a seminaristilor ce învaţă și locuiesc aici. Acest edificiu este destul de luxos, dar fără pust şi seamănă cu provincialele ce se învestmîntă cu lucruri luxoase dar fără gust.

Profesorul călugăr de aici vorbeşte binizor limba germană şi franceză. Ne spuse, între alte multe,

: În cer (/at.) (ne). i 252

că un misionar de ai papii îi face propagandă pentru unirea celor două biserici. Aflarăm mari discuţii între călugări despre unire.

Noi nu aveam nici un fel de opinie în această chestie, care ne este atita de streină, ca și barba împăratului Chinei. Cu toate acestea putem da aici o idee repede despre schismul ce se făcu între aceste biserici, în timpii vechi.

La început, bisericile era una; dar grecii din Constantinopol rumpseră această unire. Cauzele dezunirei sunt mai multe ; însă cele principale fură : ambiția grecilor de a se supune, ei care aveau pe atunci printre scriitorii bisericești oamenii cei mai mari și mai învăţaţi ; ura ce aveau pentru latini purcesă din chestii de interese politice. Pretextele ce puseră înainte, ca să se dezghine, fură : chestia de iconolatrie ⁷ ; ei încriminară pe latini întîi de închinători la idoli, şi al doilea că au băgat, prin șiretenie, în soborul de la Niceea, propăşirea unei doctrine eretice asupra purcederei sîntului duh.

Pe de altă parte, latinii afurisiră pe grecii iconoclasti ⁸ .

Aceste certe sc arătară încă sub Fotiu (863) și se mărginiră sub patriarhul Michael (1058), cînd aceste două biserici se despărțiră cu totul.

Leon al III-lea dete. în anul 726, un edit care desființa credința icoanelor. Grigore al III-lea. în anul 732, întări din nou acea credinţă. Constantin al V-lea Sofronim puse să sfărame icoanele. Irena. la 787, adună conciliu în biserica S-tei, Sofii. pe urmă la Niceea, unde se desliință editul lui Leon al III-lea și reînființă credința icoanelor (n.a).

La 1274 era să se unească din nou, dar preoții greci din Constantinopol se întăritară şi afurisiră pe papa. Pe la 1439, sub Ion Paleologu, se făcu conciliul din Florenţa, în care se subsemnă unirea acestor două biserici, dar clerul grec şi poporul nu recunoscură de bună această împăciuire.

Tărîmul în vecinătate cu această monastire este foarte curios prin mulțimea de granit roşu ce are în sînul său ; astfel nu ne prinse mirarea să vedem în această monastire mulţime de lucruri, cum. bănci, mese etc. de piatră de granit roșu.

Noi ziserăm ziua bună profesorului de aici şi ne înturnarăm în cetatea sfîntă, unde mai vizitarăm cîteva alte monastiri, proprietăţi ale grecilor, între altele, o tipopratie și biblioteca patriarhiei.

După două zile ne prepararăm de plecare. Ținta noastră era ca, lăsînd Ierusalimul, să ne îndreptăm pe uscat către Nazaret și muntele Tabor, Chemarăm închiriitori de cai. Din nenorocire se afla de faţă la iînvoire un alban, cu nume de Ghica, pe care îl rugarăm să ne fie dragoman cu arabii stăpâni ai cailor. Acest om sau că nu înţelegea bine limba arabă, sau că noi nu ne exprimarăm destul de bine, vorbind despre preţul închirierei cailor, încărcă lucrurile astfel, incât nu le mai venirăm în capăt. Noi tăiarăm un preţ de patru sute lei pe patru cai pină la Nazaret ; arabii fură încântați de aceasta şi veniră a doua zi cu caii lor; trebuind a da înainte suma chiriei, arabii ne cerură şaisprezece sute de lei pentru cai, numărînd patru sute de lei calul, după învoire., Atunci chemarăm pe Ghica albanul şi-i cerurăm explicaţie. El zise că de la Isus pînă astăzi nimeni nu a dat atita chirie; cu toate acestea noi ne-am fost învoit a da această sumă. Arabii pretinseră să ne cheme la judecată. Partida era îrumoasă pentru noi, mai ales că aveam patru călugări martori de prețul ce zisesem acelui Ghica să dea arabilor, şi era să cîșştigăm judecata ; dar mai bine voirăm să ne învoim cu acei tilhari, dindu-le 50 de lei să se ducă.

Această întîmplare ne dezgustă atît, încît ne hotărîrăm să ne înturnăm la Jafia şi să ne ducem în Egipt.

Plătirăm la monastire zilele șederei noastre și pornirăm la Jaffa, fără a ne mai opri decît la bunul părinte Grigorie de la Ramla. Înturnarea noastră fuse o alergătură, pentru două cuvinte: una că ne ardea sufletul să ieşim odată din această ţară tristă ; alta, că pornirăm o dată cu Miss Lia. ce călătorea peste munţi şi peste văi, în fuga calului.

La Jaffa nu aflarăm nici un vas cu vapor care să plece către Alexandria în acea zi. Astfel trebuia să așteptăm șapte zile. Ideea unei asemenea așşteptări ne făcea rău. Ce vom face ? Să aşteptăm vaporul sau să plecăm cu o corabie care în cea întîi zi era să pornească la Alexandria ? Dar corabia nu putea să ne dea decît locuri pe covertă, căci înuntrul ei era ocupat de mărfuri ; dacă va ploua ? Însă ploaia nu cade aici pe acel timp niciodată şi şederea noastră pe podul corăbiei ne promitea o mare plăcere ; apoi a călători cu o corabie, era ceva nou pentru noi, ceva poetic... Ne consultarăm cu miss Lia, care fu de părerea noastră și aplaudă cu bucurie ; tată-său încă da în acest fel de idei și călugărul Iona, numit și umbra lui Macbeth, pe care îl luarăm cu noi. ne întări în această opinie, Miss Lia dete ordin să aştearnă pentru ei un cort pe podul corăbiei. Noi luarăm din Jaffa nişte saltele şi provizii pentru gură, bucătarul lordului și călugărul lona era să fiarbă bucatele.

Juna noastră engleză se aşeză sub cort cu o femeie ce o servea. Noi şi cu părintele ei ne înşirarăm pe podul vasului, avînd drept coperemînt bolta cerului de azur semănată cu stele de aur. Către seară, corabia întinse pînzele sale și, legănată de un vînt priincios, porni printre brazdele de spumă ale mărei.

A vorbi de această faptă originală a noastră, sau a ne mira de frumuseţea naturei ce se desfăşura înaintea ochilor nostri, noi nu știam ce să preferăm. Cea din urmă învinse pe cea dintîi.

Dar noaptea veni repede, o cină simplă ne aştepta şi noi încă mai mult. trecurăm jumătate din noapte în convorbiri de mai multe feluri, pînă ce somnul veni să sărute genele de aur și frumoasei noastre soaţe de călătorie, care se închise în micul ei cort cu femeia ce v servea.

Noi încă ne lăsarăm a ne influenţa de zeul Morfeu pe la locurile noastre.

Dar abia închiserăm ochii și o ploaie repede ce căzu ne aduse aminte că eram slabi muritori. Pesle cîteva minute eram cu totul udaţi şi un torent de apă ce se scura pe podul vasului ne sili să ne rădicăm. Miss Lia nu era mai bine sub cortul ei cel supţire.

Ploaia ţinu pînă a doua zi, dar începu din nou cu mai mare repeziune. Noi rugarăm pe căpilanul corăbiei, grec de la Samos, să dea adăpost delicatei damizele engleze înuntrul corăbiei. Căpitanul priimi bucuros și-și dete mica sa cămăruţă, preferînd să stea el afară în ploaie. El făcu toate acestea fără nici un interes de bani, ceea ce ne făcu să cunoaștem că grecii, și mai ales samioţii, nu sunt atît de barbari precum îi cred în Europa civilizată. Ne adăpostirăm o zi şi o noapte sub podul cel mic, din capul corăbiei, în societate cu niște găini închise în colivii. Două lucruri nu ne convineau prea mult: unul era mirosul acelor găini, celalt apa de mare, ce din timp în timp întra pe gurile lanţului ancorei şi ne scălda. Călugărul Iona găsi mijlocul de a ne scăpa de acele băi dese și neplăcute, astupînd găurile, una cu potcapiul său, pe ceiaiiă cu rasa. Marin aruncă în mare colivia cu găini, zicînd :

— Muriţi, voi ce sunteţi destinate la moarte. Mai frumos va fi mormîntul vostru în undele de azur ale mărei, decît în stomahul marinarilor !

A doua zi, din norocire, ploaia stătu; un soare dulce şi binefăcător se arătă pe cer şi usca vestmintele noastre.

Noi mai trecurăm două zile pe podul acestei corăbii. Apoi într-o dimineaţă văzurăm cu mulţumire coastele Egiptului, apoi Alexandria.