Copilașii

„Seara primaverii caldă

Cu dulci lacrime ne scaldă;

Austrul ne-adoarme lin

În duiosul lui suspin,

Iar a nopții stea tăcută

Cu dulci raze ne sărută. 

Dar noi nu mai adormim

De când plânsul ți-auzim,

Maica noastră, nu mai plânge,

Plânsu-ți inima ne frânge!” 

Sora mare-era mireasă

Dalbă, mândră-mpărăteasă. 

Sora mare tot aude

Și cu-aceste gânduri crude

— „Împărate, zise ea,

Dacă mâine n-ăi tăia

Cei doi brazi ce fruntea-nclină

Pe fereastra din grădină,

Casa ta voi părăsi

Și-n deșerturi voi fugi.” 

Doamna zice și pe loc

Brădiorii cad în foc;

Dar prin iarba cea-nflorită

Și de rouă poleită,

P-un tapet de ghiocei,

Iată c-au sărit scântei,

Și scânteile rouate

Și de soare sărutate

Se schimbară-n doi feciori

Drăgălași ca două flori.

— „Noi suntem cei doi feciori

Cu cosițele-aurite...

Șir'te mărgărite!” 

Mărgărelul, cât vorbea,

Singur iute se-nșirea. 

Iară când a fost numit

Cu măicuța ce-au vorbit,

Cele mărgăritărele

S-au schimbat în lăcrimele. 

Împăratu-a cunoscut

Copilașii ce-au pierdut,

P-a lor maică doritoare

El o scoate din prinsoare.

Însă soața-i vinovată,

Între doi fugari lăsată,

În deșerturi a plecat...

Soarele s-a-mbucurat.

Share on Twitter Share on Facebook