În nori cinși cu roze și cu-aur curat

Se culcă ferice al vieții-mpărat.

Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară

Gonește-o căpriță, plăpândă și ușoară, 

Cu cornii auriți. 

Ea fuge-n pădure și cel ce-o preurmă,

Lăsându-și fugarul, pe jos o mai urmă 

Sub arbori frunziți. 

Iar fiicele nopții pe lume cobor

Și-nvăluie toate cu pletele lor. 

O slabă femeie cu seci oseminte,

Cu fețe zbârcite, păru lui nainte 

Și-așa i-a vorbit: 

— „Te-nturnă,-mpărate, căci mândra căpriță

A fost mai nainte frumoasă domniță 

Cu păr aurit. 

Un zmeu se răpise de chipu-i dorit,

Dar juna fecioară l-a disprețuit. 

Atunci el îi schimbă popoarele sale

În arbori ce formă dumbrava din vale, 

Dumbrava de chin. 

Domnița frumoasă cu plete leite

Se schimbă-n căpriță cu coarne-aurite, 

Frumoase străin! 

Acum e căpriță cât ziua lucește

Și dulce fecioară cât noaptea domnește. 

Acolo-i castelul în care petrece.

Dar câți o preurmă, sub paloșu-i rece 

Ca spicul s-abat. 

Streine, te-nturnă spre locuri mai bune!

Să mori când ești mândru, puternic și june 

E mare păcat!” 

— „Fii bună și-mi spune, ce pot ca să fac,

Turbatele-i gânduri în flori să prefac?” 

— „Te du de găsește, sub plopul ce plânge,

Fugaru-i ce-adapă cu tânărul sânge 

De fii de-mpărați! 

El poate să-ți spuie misterele sale...

Dar tot e mai bine să pleci p-a ta cale, 

Spre junii tăi frați!” 

Ea zice. Streinul voios mulțumi.

Spre plopul ce plânge, prin noapte porni. 

— „Tu, care-ntreci vântul prin marea-ți iutețe

Și-ntuneci lumina cu-a ta frumusețe, 

Al soarelui fiu! 

O, cal dalb, mă-nvață ce pot face doare

Să capăt amorul căpriței-fecioare, 

Îmi spune, să știu!” 

Dar calul nechează. Săpatele stânci

Revarsă prin noapte răsunete-adânci. 

— „Ascultă, străine cu față mult albă!

Ea doarme cu mâna pe sabia-i dalbă 

Și cu-ochii deschiși. 

Acel ce-ar ajunge să-i dea sărutare

Când este-adormită, va face schimbare 

În sorții închiși. 

Dar ochii fecioarei lucesc înfocați

Și cei ce s-apropiu, se-ntorc spăimântați.

Tu du-te, sarută, și nu te-ndoiește,

Căci ochiu-i nu vede, deși strălucește, 

Frumos călător. 

Odată ce buza-ți de frunte-i v-atinge,

Magia fatală pe loc se va stinge 

Ca visul de dor.” 

Străinul pătrunde prin vechiul castel.

A morții tăcere domnește prin el.

Iar steaua durerii, tăcută și plină,

Ieșind de sub neguri, revarsă lumină 

Pe tristul palat. 

Ici-colo prin curte zac oase-aruncate,

Zac oase de tineri ce-n nopți furtunate 

Azil au cătat. 

Pe patu-i molatic domnița dormea,

Cu sabia-n mână și cu ochii privea

Ca valuri de raze ce splendidul soare

Răsfrânge voioase p-a zilei ninsoare, 

Ce parcă-o pătrund. 

Cosițele-i late cădeau despletite

În valuri dulci d-aur, voios risipite 

Pe sânu-i rotund. 

Pe rozele buzei, ce pier și-nfloresc,

Cuvinte-ntrerupte, ca fluturi plutesc,

Pe fețele-i albe, cu sânge picate,

O rouă de lacrimi tăcută s-abate 

În cursul umbrit. 

Ca valul sub focul cerescului soare,

Sub mantia-i d-aur al său sân tresare 

De vise răpit. 

— „O, rară minune”, străinu-a strigat,

Văzând-o dormindă pe fragedu-i pat. 

El pasă spre patu-i și cât naintează

Ai fetei ochi seamăn mai mult că veghează, 

Mai mult vii se par. 

Gurița-i se mișcă și va să vorbească

— „Oh! nimeni în lume n-o să mai ghicească 

Misterul amar!” 

Străinul cu frică se pleacă pe pat

Și pune pe buze-i un lung sărutat. 

Fecioara se scoală și zice-ntristat

— „D-acuma magia va fi fărâmată, 

Tu scapi viața mea, 

Dar cine-mi va spune să fie mai bine?...” 

Îi zice fecioara necată-n suspine — 

Și dulce plângea. 

— „D-ai fi tu ferice cu sufletul meu,

Trăiește, fecioară, căci el este-al tău.”