Lisimac închină toată-oștirea sa

Ce-n tărâmul dacic soarta delăsa.

Și, bând apă, zice-necat de suspine

— „Zei prea buni! Ce rele revărsați pe mine! 

Dintr-un mare rege pe pământul meu,

În străine locuri astăzi rob sunt eu!” 

Dacii, după datini, cer să-omoare prinșii;

Însă Dromichete vine printre dânșii

Și-astfel le vorbește: — „Dacii mei stimați,

De vom da noi morții p-ăști străini bărbați,

Frații lor veni-vor c-oaste mult mai mare

În pământul nostru pentru răzbunare.

Dacă, dimpotrivă, viața le-am cruța,

Amicie lungă ne vor conserva.”

Regele vorbește. Popolul consimte.

Regii se sărută, cu mândre cuvinte.

Dacii cheamă prinșii la splendide mese

Unde vase d-aur și bucate-alese,

Vinuri generoase pe meseni răpesc

Printr-un lux ce farmecă-ochiul omenesc.

Însă l-alte mese dacii-atunci s-așază

Și din vase simple, simplu ospătează.

Lisimac nu știe pentru ce cuvânt

Cu-ndoite moduri, două mese sânt.

Crede că barbarii vor să-i învenine.

Dromichet pricepe și cu vorbe line

— „Nu luați aminte chipul cum mâncăm.

Noi cunoaștem luxul, dar nu-l practicăm.

El dă nevoințe cari-aduc în viață

Griji ce schimbă-n lacrimi orișice dulceață.

Cu simplicitatea, prin străine țări

Nu cătăm prin arme prăzi și răzbunări.

Însă de ne-alungă Dumnezei și țară,

Moartea pentru-aceste nu ne pare-amară.

Ne-apărăm cu suflet, devenim eroi,

Căci nevrând rău altor, nu-l vrem pentru noi!”