Ștefan stă la masă, zi de sărbătoare.

Doamna lângă dânsul șade gânditoare.

Genele-i noroase caută pe jos,

Iar pe mână-i pleacă capul ei frumos. 

Umbrele durerii coper-a sa față,

Cum pe cerul splendid trece-un nor de ceață. 

— „Astăzi, zice domnul, zece mii ucig.

Ordinele-s date... Furcile se-nfig!”

Doamna se-nfioară, fruntea-i se-numbrește.

În profunde gânduri mintea-i rătăcește.

— „Cât de dulce vinul râde-n cupa mea!

Doamne, pentru tine, tu cu mine bea!” 

Domnul ia paharul și cu doamna-nchină.

Cupele răsună; fruntea lor lumină.

— „Doamne, multe rele faci p-acest pământ,

Multe prăzi și-ucideri fără de cuvânt...”

Zice. Domnu-aruncă cupa p-a sa față.

Sângele pe frunte-i râură și-ngheață.

Doamna-și șterge roua și cătând la cer

— „Astăzi orice crime printr-o crimă pier!

Doamne! roagă cerul... Ești înveninat!”

Domnul sub durere-i cade săgetat.

Tremură, pălește... Viața-i mai apune

Și zdrobit de doru-i aste vorbe spune

— Chiar pe soțu-ți tânăr ai înveninat!”

— „Zece mii, de moarte, moartea-ți a scăpat!”